KAVAFIS, „SĂ FII CETĂŢEAN AL ORAŞULUI IDEILOR“

CONSTANTIN KAVAFIS, „SĂ FII CETĂŢEAN AL ORAŞULUI IDEILOR“

UN BĂTRÂN

Într-un ungher, în cafeneaua vuitoare,

sprijinit de masă, stă un bătrân;

un ziar dinainte, omul singur.

Şi-n decăderea mizerabilei lui senectuţi

se gândeşte cât de puţin s-a bucurat de ani

atunci când avea verbul, forţa şi frumuseţea.

El ştie c-a-mbătrânit mult; o simte, o vede.

Şi totuşi timpul când era tânăr îi pare

cum ar fi ieri. Ce scurt interval, ce scurt interval.

Şi se gândeşte cât de mult înţelepciunea îl înşela;

când se-ncredea în ea – ce nebunie! –

această mincinoasă, care-i spunea: „Ai tot timpul. Pe mâine.“

Îşi aminteşte de porniri ce le înfrâna; apoi câte

bucurii jertfea. Orice prilej pierdut

îşi râde acum de judecata lui smintită.

...Dar de prea mult gândit şi amintit,

pe bătrân l-a cuprins ameţeala. Şi adoarme

sprijinit de masa din cafenea.

CAII LUI AHILE

Când văzură pe Patroclu ucis,

ieri atât de brav, şi puternic, şi tânăr,

caii lui Ahile se aşternură pe plâns;

natura lor nemuritoare se revolta

la vederea acestei lucrări a morţii.

Îşi scuturau capetele şi-şi răsturnau lungile coame.

loveau cu copitele pământul şi se boceau

peste Patroclu, rămas zdrobit, împietrit,

o carne abjectă azi, spiritul său plecat,

lipsit de apărare şi lipsit de suflare –

redat marelui Neant.

    

Zeus zări lacrimile nemuritorilor

  cai, şi se întrista. „Nu trebuia, îşi spuse,

  ca la nunta lui Peleu să procedez cum am procedat, fără minte;

era mai bine de nu vă dam niciodată,

făpturi fără noroc! Ce căutaţi acolo,

la acea mizerabilă omenire, jucărie a sorţii?

Voi, pe care nu vă pândesc nici moartea, nici bătrâneţea,

dureri trecătoare vă chinuie. Oamenii  

în zbuciumările lor v-au atras.“ – Şi totuşi

  cele două nobile dobitoace vărsau lacrimi

dinaintea acestei irevocabile sentinţe a morţii.

IMPLORARE

Marea a luat în abisuri un marinar.

Neştiutoare, mama se apropie şi aprinde

dinaintea Preacuratei o lumânare înaltă,

ca să se-ntoarcă de grabă şi să aibă timp bun.

Şi tot către vânt îşi aţine urechea.

Dar în vreme ce mama se roagă şi imploră,

icoana, mâhnită şi gravă, ascultă, ştiind

că nu mai vine fiul aşteptat.

PRIMA TREAPTĂ

Lui Teocrit i se plângea

într-o zi poetul tânăr Eumene:

„Iată doi ani de când scriu

şi nu am făcut decât o singură idilă.

E unica mea lucrare terminată.

Înaltă e, vai,

prea înaltă, văd, scara Poeziei;

de pe această primă treaptă unde mă aflu

n-o să mai urc în veci, nefericitul de mine.

Şi Teocrit răspunse: „Cuvinte

nepotrivite şi blasfemii.

Dacă te afli pe această primă treaptă,

fii mândru şi fericit.

Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru,

cât ai făcut e o mare glorie. 

Căci încă şi această primă treaptă

e foarte departe de lumea de rând.

Pe această treaptă ca să calci

trebuie, de drept,

să fii cetăţean al oraşului ideilor.

Şi-i rar în acel oraş şi anevoie

să ţi se acorde cetăţenia.

În Agora, acolo, găseşti Legiuitori

pe care niciun aventurier nu e în stare să-i înşele.

Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru;

cât ai făcut e o mare glorie.“

AŞTEPTÂNDU-I PE BARBARI

– Ce aşteptăm, întruniţi în Forum?

Azi trebuie să sosească barbarii.

– De ce, în Senat, e această apatie?

De ce stau senatorii şi nu legiferează?

Pentru că azi vor sosi barbarii.

Ce legi să mai facă senatorii?

Când vor sosi, barbarii vor face legi.

– De ce împăratul nostru s-a trezit aşa devreme

şi stă în faţa celei mai mari porţi  a oraşului,

pe tron, cu mărire, purtând coroana?

Pentru că azi vor sosi barbarii.

Şi împăratul aşteaptă să întâmpine

pe căpetenia lor. Chiar a şi pregătit

un pergament, să i-l dea. A scris acolo

multe nume şi titluri.

– De ce consulii noştri amândoi, şi pretorii,

au ieşit azi în togile roşii brodate;

de ce şi-au pus brăţări cu atâtea ametiste

şi inele cu smaralde bogat scânteietoare?

De ce să poarte azi preţioase toiege

cu argint şi cu aur măiestrit încrustate ?

Pentru că azi vor sosi barbarii,

şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari.

– De ce retorii noştri demni nu se apropie iar

să-şi arate elocinţa, să-şi spună ale lor?

Pentru că azi vor sosi barbarii,

şi pe aceştia îi plictisesc perorările şi predicile.

– De ce, deodată, atâta îngrijorare

şi răvăşire? (Cât de grave au devenit feţele!)

De ce se golesc în grabă străzile, pieţele,

şi foarte îngânduraţi se duc toţi înspre casă?

Pentru că noaptea s-a lăsat şi barbarii n-au venit.

Şi câţiva soli s-au întors de la hotare

şi-au spus că nu mai există barbari.

Şi acum ce ne vom face fără barbari?

Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.

TROIENI

Strădaniile noastre – năpăstuiţii de noi –

strădaniile noastre, la fel cu ale troienilor.

Puţin reuşim; puţin

ne redresăm; şi începem

să avem iar curaj şi speranţă.

Dar mereu ceva apare şi ne opreşte.

La marginea şanţului, Ahile în faţa noastră

răsare şi ne sperie cu strigăte.

Strădaniile noastre, la fel cu ale troienilor.

Visăm că prin hotărâre şi îndrăzneală

vom schimba lucrarea sorţii,

şi rămânem afară ca să dăm lupta.

Dar când vine marea criză,

îndrăzneala şi hotărârea noastră pier;

ni se tulbură sufletul, amorţeşte;

şi alergăm împrejurul cetăţii

căutând să ne salvăm prin fugă.

Totuşi, căderea ne este sigură. Pe ziduri

deasupra, a şi-nceput vaietul.

Plânset de amintiri şi simţăminte din zile duse.

Amar, pentru noi, plâng Hecuba şi Priam.

PAŞII

Pe pat de abanos împodobit

cu vulturi de mărgean, doarme dus

Neron – inconştient, liniştit şi fericit;

înfloritor în vigoarea cărnii lui

şi în frumoasa exuberanţă a tinereţii.

Dar în sala de alabastru ce-adăposteşte

larariul vechi al Ahenobarbilor,

cât de alarmaţi îi sunt Larii!

Cum tremură, micii zei casnici,

şi se sforţează să-şi ascundă făpturile plăpânde.

Căci au auzit o strigare sinistră,

zgomot de moarte urcând scările;

paşi de fier care zguduie treptele.

Şi acum, leşinaţi, mizerabilii Lari

fug în colţul ferit al larariului,

împingându-se, lovindu-se unul pe altul,

zeu mic peste zeu mic căzând,

căci au înţeles ce înseamnă acest zgomot,

au şi simţit paşii Eriniilor.

ORAŞUL

Ai spus: „Mă voi duce-ntr-o altă ţară, pe-o altă mare.

Un alt oraş îmi va apare mai bun decât acesta.

Orice efort al meu e aici condamnat;

şi inima îmi zace îngropată – ca un cadavru.

Până când să-mi ştiu spiritul în acest marasm?

Peste tot unde privirea mi-o îndrept, peste tot

nu văd decât negrele ruini ale vieţii mele,

aici unde am trăit atâţia ani, i-am distrus şi i-am irosit.“

Noi locuri nu vei afla, şi nici alte mări.

Oraşul te va urma: pe-aceleaşi străzi te vei roti,

prin aceleaşi cartiere vei îmbătrâni;

şi sub aceleaşi acoperişuri îţi va albi părul.

Mereu vei sfârşi în acest oraş. Cât de plecare – nu spera –

nici un vapor pentru tine, şi nici un drum.

Aşa cum ţi-ai ruinat viaţa în acest ungher,

pe întregul pământ la fel ţi-ai distrus-o.

SATRAPIA

Ce ironie – deşi ai fost creat

pentru opere mari şi frumoase –

ca soarta nedreaptă, mereu, să-ţi refuze

orice încurajare şi succes;

să-ţi fie împotrivă meschine obiceiuri,

nepăsarea şi atâtea josnicii.

Şi cât de oribilă, ziua când cedezi

(ziua când te-ai lăsat şi cedezi)

şi pleci călător spre Susa

şi-ţi pui viaţa-n slujba monarhului Artaxerxe

ce, la curtea-i, te-ntâmpină cu favoruri

şi îţi oferă satrapii şi alte atenţii de acest fel!

Şi tu, tu le accepţi cu disperare,

aceste lucruri pe care nu le vrei.

Ci altele sunt cele pe care sufletul tău le vrea, le deplânge

laudele Demei şi ale sofiştilor,

grelele şi inestimabilele ovaţii,

Agora, Teatrul, Cununile.

Cum să-ţi asigure Artaxerxe toate acestea,

cum să găseşti toate acestea în Satrapie;

şi de nu le ai, ce va fi viaţa ta?

IDELE LUI MARTIE

Teme-te, de măriri, o, suflet al meu.

Şi dacă ambiţiile nu ţi le poţi înfrânge,

cu măsură şi chibzuinţă.

le urmăreşte. Şi cu cât vei înainta,

cu atât mai prevăzător şi atent să fii.

Astfel, când vei ajunge pe culme, în sfârşit Cezar;

când vei avea înfăţişarea unui atare om cu faimă,

atunci, mai ales, ia seama; de ieşi pe stradă,

stăpân temut şi cu suită,

şi, de se-ntâmplă şi se apropie din mulţime,

purtător de răvaş, vreun Artemidor,

care-ţi spune grăbit: „Citeşte asta;

sunt lucruri importante care te privesc“,

nu uita să te opreşti; nu uita să amâi

orice lucrare sau discurs; nu uita

ca pe toţi care te salută şi se prosternă să-i dai deoparte

(îi vezi pe urmă); Senatul însuşi

aştepte; şi îndată să afli

cele scrise de-Artemidor.

„...ZEUL  ÎL PĂRĂSEŞTE PE ANTONIU“

Când deodată, în ceas de miez de noapte,

un alai nevăzut vei auzi trecând,

cu muzici sublime, cu strigăte –

atuncea, norocul care te lasă, operele

ce le-ai ratat, şi proiectele vieţii tale,

greşite pe rând, nu le plânge.

Ca un om de curaj, ca om gata de mult timp,

îţi ia rămas bun de la Alexandria care se depărtează.

Mai ales să nu te-nşeli, să nu spui că a fost

doar un vis, că  desigur ţi s-a părut ;

respinge o astfel de speranţă deşartă.

Ca un om de curaj, ca om gata de mult timp,

ca unul ce-a avut parte de-un asemenea oraş,

apropie-te, fără să şovăi, de fereastră,

şi ascultă cu emoţie, dar nu cu plângerile

şi nu cu rugăminţile proprii laşilor,

ca o ultimă desfătare, acordurile,

instrumentele sublime ale alaiului tainic –

şi îţi ia rămas bun de la Alexandria pe care o pierzi.

ITACA

Când pentru Itaca te vei porni pe cale,

doreşte-ţi ca drumul să fie lung,

plin de aventuri şi bogat în descoperiri.

De Lestrigoni şi de Ciclopi,

de mâniosul Poseidon – nu te teme;

căci din acestea în drumul tău nu se vor ivi,

dacă gândirea îţi rămâne înaltă, şi o aleasă

emoţie îţi prinde trupul şi sufletul.

Pe Lestrigoni şi pe Ciclopi, pe sălbaticul

Poseidon, nu-i vei întâlni,

dacă nu-i cari în propriul suflet,

dacă propriul suflet nu ţi-i scoate înainte.

Doreşte-ţi ca drumul să fie lung.

Ca multe să fie dimineţile  de vară

când, preamulţumit, bucuros,

vei pătrunde în porturi nemaivăzute;

la târguri feniciene te opreşte,

să cumperi marfa cea bună,

sidefuri şi corali, chihlimbar şi abanos,

şi voluptuoase parfumuri, de tot soiul,

cât poţi mai multe voluptuoase parfumuri;

mergi în multe oraşe egiptene,

învaţă, învaţă de la cei învăţaţi.

Păstrează Itaca mereu în gând;

s-ajungi acolo îţi este ţelul.

Dar nu te grăbi în această călătorie.

Mai bine să dureze ani mulţi;

şi, de-acum bătrân, să acostezi în insulă

bogat doar prin ce ai câştigat pe drum,

fără să mai aştepţi ca Itaca să-ţi dea bogăţii.

Itaca ţi-a dat frumoasa călătorie.

Fără ea, nu te-ai fi pornit pe cale.

Altceva nimic nu-ţi mai poate da.

Şi chiar săracă de-o vei găsi, Itaca nu te-a înşelat.

Aşa-nvăţat cum ai ajuns, cu atâta experienţă,

ai înţeles ce înseamnă o Itacă.

FILELEN

Ai grijă, gravura o vreau lucrată cu artă.

Expresia, gravă şi maiestuoasă.

Diadema, de preferinţă îngustă;

celelate ale parţilor nu-mi plac.

Inscripţia, ca de-obicei, în greacă;

nu exagerată, nu pompoasă –

să n-o ia greşit proconsulul

care într-una scorneşte şi anunţă la Roma –

dar, oricum, de ţinută.

Ceva foarte ales, pe verso;

vreun frumos efeb discobol.

Mai ales, te sfătuiesc să ai grijă

(Sithaspe, pe toţi zeii, nu uita)

după Rege şi Soter

să se graveze cu litere elegante Filelen.

Şi acum, să nu-mi începi cu deşteptăciuni,

Acele „Unde sunt elenii?“ şi „Unde e limba greacă

aici, după Zagros, după Fraata?“

Atâţia şi-atâţia alţii mai barbari

dacă o scriu, o vom scrie şi noi.

Şi, în sfârşit, nu uita că uneori

ne vin sofişti din Siria,

şi împletitori de versuri, şi alţi iubitori de zădărnicii.

Deci, neelenizaţi nu suntem, socot.

REGI ALEXANDRINI

Se adunară alexandrinii

ca să-i vadă pe copiii Cleopatrei,

Cezarion şi cu fraţii lui mai mici

Alexandru şi Ptolemeu; îi scoteau

la Gimnaziu, prima dată,

să-i proclame acolo regi,

în mijlocul strălucitei alinieri a soldaţilor.

Alexandru – i-au spus rege

al Armeniei, Mediei şi Parţilor.

Ptolemeu – i-au spus rege

al Ciliciei, Siriei şi Feniciei.

Cezarion sta în faţă,

îmbrăcat în mătase trandafirie,

la piept, un mănunchi de zambile,

centura, un dublu şir de safire şi ametiste,

pantofii, legaţi cu albe

cordeluţe brodate cu mărgăritare roz.

Acestuia mai mult decât celorlalţi i-au spus,

i-au spus Regele Regilor.

Alexandrinii, desigur, îşi dădeau bine seama

că toate erau doar vorbe şi înscenări.

Ci ziua era caldă şi poetică,

cerul era albastru deschis,

Gimnaziul din Alexandria, un măreţ efect de artă,

luxul curtenilor, superb,

Cezarion, numai graţie şi frumuseţe

(fiu al Cleopatrei, sânge de Lagizi);

şi Alexandrinii alergau la sărbătoare,

se aprindeau şi aclamau

în greacă, în egipteană, şi în ebraică unii,

fermecaţi de strălucirea spectacolului –

deşi ştiau, negreşit, cât înseamnă,

ce vorbe goale erau aceste regate.

TEODOT

Dacă eşti cu adevărat dintre cei aleşi,

ia seama cum dobândeşti puterea.

Oricât te vor glorifica, şi isprăvile

în Italia şi Thesalia

oricât ţi le vor trâmbiţa oraşele,

oricâte edicte onorifice

ţi-ar fi scos la Roma admiratorii,

nici bucuria-ţi şi nici triumful nu vor dura,

nici om superior – în ce mod, superior? – te vei simţi,

când la Alexandria Teodot îţi va aduce,

pe un taler însângerat,

capul nenorocitului Pompei.

Şi nu te înşela în credinţa

că în viaţa ta scurtă, ordonată şi-obişnuită,

din acestea, spectaculoase şi groaznice, nu există.

Poate în ceasul de faţă, în casa gospodărită

a vecinului tău, pătrunde –

nevăzut, imaterial – Teodot

aducând un cap atât de înfiorător.

CEZARION

În parte spre-a defini o epocă,

în parte, la fel, spre a-mi trece vremea,

ieri noaptea am luat în mâini o culegere

de inscripţii ptolemeice, ca să citesc.

Flatările abundente, linguşirile

se aseamănă pentru toţi. Sunt toţi magnifici,

glorioşi, puternici, binefăcători;

fiecare din întreprinderile lor, preaînţelepte.

Cât despre femeile spiţei, şi ele,

Berenicele toate şi Cleopatrele, minunate.

Odată documentat asupra epocii,

mă pregăteam să las cartea, când o menţiune scurtă

şi ne-nsemnată, a regelui Cezarion,

îmi atrase pe loc atenţia...

A, iată, ai venit tu cu vagul tău

farmec. În istorie doar puţine

se găsesc în ce te priveşte,

şi, astfel, mai liber te-am plăsmuit în mintea mea.

Te-am plăsmuit frumos şi sentimental.

Arta mea îi dă feţei tale

o captivantă frumuseţe de vis.

Şi cu atâta intensitate te-am gândit

că ieri, târziu în noapte cînd lampa-mi

se stingea – am lăsat-o anume să se stingă –

am crezut că mi-ai intrat în odaie,

mi s-a părut că-mi stăteai dinainte; cum ai fost

în Alexandria cucerită,

palid şi obosit, ideal în tristeţea ta,

sperând încă mila

infamilor –  ce murmurau „Mai mulţi Cezari...“

SOLI DIN ALEXANDRIA

De veacuri nu se văzuseră la Delfi astfel de daruri

cum cele trimise de cei doi fraţi,

regii Ptolemei rivali. După ce le-au luat

s-au neliniştit, însă preoţii. De întreaga experienţă

vor trebui să facă uz când vor compune oracolul;

pe care din cei doi, pe care din cei doi să-l nemulţumească?

Şi ţin sfat de noapte în taină,

şi discută problemele de familie ale Lagizilor.

Dar iată că solii au revenit. Salută.

Se întorc în Alexandria, spun. Şi nu aşteaptă

niciun oracol. Şi preoţii iau act de bucurie

(se înţelege că păstrează strălucitele daruri);

totuşi sunt şi miraţi la culme

neputând înţelege ce înseamnă atâta bruscă indiferenţă.

De fapt ignoră că solilor, ieri, le-au sosit ştiri grele.

La Roma s-a dat oracolul. Acolo s-a făcut împărţeala.

TINERI DIN SIDON (400 d. H.)

Actorul pe care l-au adus să-i distreze

le-a recitat şi câteva epigrame alese.

Sala se deschidea spre grădină;

plutea o uşoară mireasmă de flori

care se unea cu aromele

celor cinci tineri sidonieni parfumaţi.

S-a citit Meleagru şi Crinagoras şi Rhianos.

Dar când actorul a declamat

„Aici zace Eschil, fiul lui Euphorion, atenian“ –

(subliniind, poate, peste măsura

cuvintele „vitejie neîntrecută“, „pădurea Maratonului“),

deodată a sărit un băiat aprins

fanatic al literaturii, şi a strigat:

„Ah, nu-mi place catrenul acesta.

Expresii cum e aceasta aduc a slăbiciune.

Dă – spun – operei tale toată forţa ta,

toată grija, şi iarăşi de opera ta îţi aminteşte

în încercare, sau când ceasul ţi se apropie.

Aşa aştept de la tine şi pretind.

Şi nu să-ţi scoţi din minte de tot al Tragediei cuvânt ilustru –

ce Agamemnon, ce Prometeu minunat,

ce Oreste, ce apariţii ale Casandrei

sau Cei şapte contra Tebei! – şi spre cinstirea-ţi să pui

doar că în rândurile soldaţilor, în grămadă

ai luptat şi tu cu Datis şi Artafern.“

DARIUS

Poetul Fernaz compune acum

partea importantă a poemului său epic.

Cum s-a urcat pe tronul perşilor

Darius, fiul lui Hystaspe. (Din acesta

descinde regele nostru glorios

Mitridate, Dionysos şi Eupator.) Dar aici

este locul filozofiei; trebuiesc analizate

simţămintele pe care le-ar fi avut Darius:

poate trufie şi beţie; dar nu – mai degrabă

ca un gust al deşertăciunii măririlor.

Adânc se gândeşte acum poetul.

Însă îl întrerupe servitorul, care intră

alergând, şi îi dă marea veste:

războiul cu romanii a început.

Grosul trupelor noastre au trecut frontiera.

Poetul rămâne uluit. Ce catastrofă!

Unde acum gloriosul nostru rege,

Mitridate, Dionysos şi Eupator,

să se ocupe cu poezii greceşti?

În plin război – imaginează-ţi – poezii greceşti!

Fernaz e consternat. Ghinion!

În ceasul când era sigur că va putea cu „Darius“

să se facă remarcat, şi detractorilor

pe veci să le-nichidă gura.

Ce amânare, ce amânare în planurile lui.

Şi dacă n-ar fi decât o amânare, mai merge.

Dar să vedem, ne aflăm în siguranţă

la Amisos? Nu-i un oraş prea bine fortificat.

Sunt duşmani de temut, romanii.

Le putem face faţă noi cei din

Capadochia? Cu putinţă?

Suntem noi să ne măsurăm cu legiunile?

Zei slăviţi, scut al Asiei, ajutaţi-ne.

Dar în toată neliniştea şi în tot acest rău,

ideea poetică se duce şi vine –

mai curând e, desigur, trufie şi beţie;

trufie şi beţie va fi simţit Darius.

SĂ SE FI-NGRIJIT

Am ajuns fără casă aproape, şi sărac.

Acest oraş fatal, Antiohia,

mi-a mâncat toţi banii;

într-adevăr fatal, cu traiul său costisitor.

Dar sunt tânăr şi de-o perfectă sănătate.

Excelent cunoscător de greacă

(cunosc răscunosc pe-Aristotel, pe Platon;

oratori, poeţi, tot ce vreţi).

Despre treburile militare am oarecare idee,

şi am prieteni printre şefii de mercenari.

Mă mai pricep, întrucâtva, în administraţie.

La Alexandria am stat şase luni, acum un an;

şi (faptul contează) sunt la curent cu cele de-acolo

vederile lui Kakergetis, şi porcăriile, şi restul.

Socot aşadar că pot din plin

pretinde să slujesc această ţară,

scumpa mea patrie, Siria.

În orice muncă m-ar pune, m-aş strădui

să-i fiu util. Aceasta îmi e intenţia.

Dar dacă, dimpotrivă, mă vor împiedica, cu sistemul lor –

îi ştim pe procopsiţi; nu e cazul să stărui –

Dar dacă mă vor împiedica, ce vină am?

Mă voi adresa mai întâi lui Zavinas,

şi dacă neghiobul acesta nu mă va preţui,

voi merge la rivalul său, la Grypos.

Şi dacă imbecilul şi el nu mă angajează,

mă duc pe loc la Hyrcanos.

Oricum, unul din trei mă va vrea.

Şi am astfel conştiinţa împăcată

că am ales cu indiferenţă.

Toţi trei sunt la fel de funeşti pentru Siria.

Dar, om ruinat, ce vină am?

Caut, nenorocitul, să mă cârpesc.

Zeii puternici n-aveau decît să se fi-ngrijit

să creeze un al patrulea care să fie bun.

Bucuros mă duceam la el.

ÎN ÎMPREJURIMILE ANTIOHIEI

Am rămas uluiţi în Antiohia aflând

noile mofturi ale lui Iulian.

Apolo s-a explicat cu dumnealui, la Dafne!

Oracol nu mai voia să dea (mult ne pasă!),

nu mai avea de gând să vorbească profetic

până ce templul din Dafne nu va fi purificat.

Morţii de primprejur îl stinghereau, a spus.

Erau multe morminte la Dafne.

Unul din morţii zăcînd acolo

era minunatul, a bisericii noastre glorie,

Babylas, sfântul, victoriosul martir.

Şi spre el ţintea, chiar de el se temea

falsul zeu. Când îl ştia pe aproape, nu-ndrăznea

să-şi scoată oracolele; nici pâs.

(Se tem de martirii  noştri, falşii zei.)

Iulian nelegiuitul şi-a suflecat mânecile,

s-a-nfuriat şi răcnea: Ridicaţi-l,

duceţi-l, mi-l scoateţi pe-acest Babylas, într-o clipită.

Auzi vorbă! Apolo e stingherit.

Ridicaţi-l, înhăţaţi-l, într-o clipită.

Dezgropaţi-l, duceţi-l unde vreţi.

Îl scoateţi. Alungaţi-l. Ne jucăm acuma?

Apolo a spus să se purifice templul.

L-am luat, am dus sfintele moaşte în altă parte.

L-am luat, l-am dus cu multă dragoste şi-ntru slavă.

Şi frumos într-adevăr s-a procopsit templul.

N-a trecut mult, şi foc

înalt s-a încins; groaznic foc;

şi-au ars şi templul şi Apolo.

Cenuşă idolul; de măturat cu gunoaiele.

A crăpat Iulian şi a zvonit –

ce alta putea face? – că focul a fost pus

de noi, creştinii. N-are decât să spună.

Nu s-a dovedit; n-are decât să spună.

Important e că a crăpat.