ELEGIA A
CINCEA
Dedicată doamnei Hertha Köenig
Cine dar sunt ei, spune-mi,
rătăcitorii, inşii aceştia puţin
şi mai fugari decât noi, pe care, încă de timpuriu
dând buzna, îi stoarce de dragul nu ştiu, nu ştiu cui
o vrere nicicând împăcată? Îi răsuceşte,
îi încovoaie, îi înşerpuie, îi vântură,
îi azvârle şi-i prinde-ndărăt; ca dintr-un văzduh
mai neted şi uns lunecă-n jos
pe covorul ros şi subţiat din ce în ce mai mult
de saltul lor necurmat, pe acest, în nemărginire
pierdut covor.
Aşezat ca un plasture, ca şi cum cerul scund de suburbie
ar fi rănit acolo pământul. Şi, abia în picioare,
şi-nfăţişând-o: a verticalei Prezenţe mare
literă de-nceput..., iată că, înşfăcarea întruna venind, şăgalnic,
chiar şi pe cei mai puternici îi răsuceşte din nou,
precum August cel Tare, la masă, o farfurie de cositor.
Ah, şi-n jurul acestui
centru, trandafirul privirilor:
înfloreşte şi se scutură. Împrejurul acestui
pilon, pistilul, care, atins de al său
polen înflorit leagă din nou
părelnicul rod al nedesfătării,
nedesfătarea, părelnic şi uşor zâmbitoare, lucind
c-un înveliş prea subţire şi nicicând de ea însăşi ştiut.
E-n bătaia privirii veştedul, decrepitul atlet,
bătrânul (i-a mai rămas doar să bată toba),
vârât în neînchipuit de larga lui piele, ca şi cum înainte
ar fi cuprins doi inşi şi unul
ar zăcea acum în cimitir, unul căruia el i-a supravieţuit,
surd şi câteodată puţin
năuc în pielea-i văduvită de celălalt.
Bărbatul cel tânăr, în schimb, încordat şi straşnic umplut
cu muşchi şi candoare:
ca şi când l-ar fi
procreat o ceafă cu o călugăriţă.
O, voi,
care aţi fost hărăziţi odată, jucărie,
unei suferinţe încă nevârstnice,
într-una din lungile ei convalescenţe...
Tu, care asemenea fructelor, încă nepârguit,
zilnic de nenumărate ori cazi din pomul mişcării
făurite-mpreună (mai iute decât apa, în puţine
minute, ea-ncheie veriga primăverii, verii şi toamnei) –
cazi şi răbufneşti pe mormânt:
uneori, într-o pauză de-o clipă, un obraz duios încearcă
să se ivească, mamei tale menit,
rar duioasă; dar, trupu-ţi fără-adâncime
purtându-1, risipeşte sfielnicul,
abia înfiripatul obraz... Ci, iarăşi,
pocnetul palmelor şfichiuind să fii gata de salt! Şi înainte
ca vreo durere cândva mai desluşită să-ţi fie
pe tâmpla inimii mereu în galop, arsura din tălpi
preîntâmpină chinul obârşitor zbucnindu-ţi în ochi
câteva lacrimi trupeşti de grabă svântate.
Şi totuşi, orbecăind,
zâmbetul...
Îngerule! apucă, culege buruiana de leac cu flori mărunţele.
Află o glastră, păstreaz-o acolo! Aşaz-o printre
bucuriile nouă încă nedesvelite; într-o urnă frumoasă
laud-o cu o inscripţie înflorit avântată:
„Subrisio Saltat”.
În urmă tu, fermecătoareo,
tu, pe care cele mai ispititoare bucurii
te depăşesc cu un salt tăcut. Poate
franjurii tăi se bucură-n locu-ţi–,
sau mătasa de un verde metalic
învăluindu-ţi sânii tineri, învolburaţi,
nesfârşit alintată se simte şi nimic nu-i lipseşte.
Tu,
pe toate mişcătoarele talere ale echilibrului, necontenit
altfel aşezat rod al indiferenţei, rod de tarabă,
vădit sub umerii supli.
Unde, o, unde e locul acela – îl port
în inimă –,
de la care îndeplinirea încă rămânea departe
şi ei se mai desprindeau unul de altul, cum două jivine
în dârdora unei stângace împerecheri; –
unde ponderile încă apasă;
unde, din capătul vergilor în van sucitoare,
farfuriile mai cad clătinat...
Iar, negândit, în acest trudnic Niciunde, negândit,
locul denerostit, unde Preapuţinul neprihănit
neştiut se preschimbă –, saltă
în golul Preamult.
Unde socoteala multiplă,
fără de cifre, ajunge la bun
sfârşit.
Pieţe, o, piaţă a Parisului, scena imensă, nesfârşită,
unde modista, Madame Lamort,
înnoadă şi împleteşte panglicile neliniştitelor
drumuri ale pământului şi născoceşte din ele
noi funde, volănaşe, flori, cocarde, fructe artificiale –, toate
vopsite amăgitor, – pentru ieftinele
pălării de iarnă ale sorţii.
Îngerule!: ar fi undeva, de noi neştiută,-o piaţă, şi-acolo,
pe un de nerostit covor, dinaintea unei roate de privitori,
a nenumăraţilor, tăcuţilor morţi, îndrăgostiţii
care aici nicicând nu ajung să îndeplinească, desvăluie
cutezătoarele, înaltele figuri ale inimii lor avântate,
turnurile lor din
desfătare,
scările lor fără pământ
dedesubt, de mult
doar una alteia,
cutremurându-se, sprijin, – şi îndeplinesc:
Ar asvârli ei, morţii,
atunci, pe liniştitul covor, perechii în sfârşit
cu-adevărat surâzătoare,
ultimele lor, totdeauna cruţate,
totdeauna ascunse,
necunoscute nouă, etern preţuite monede
ale
Fericirii?
