ELEGIA A OPTA
Dedicată lui Rudolf Kassner
Făptura, cu toţi ochii ei,
vede Largul. Doar ochii noştri sunt
ca şi întorşi şi-n juru-i aşezaţi în întregime,
curse pândind ivirea ei slobodă.
Afară ce viază, citim doar după chipul
necuvântătoarelor; căci chiar din pragul vieţii
sucim de-a-ndăratelea pruncul şi-l silim
să vadă întruchipări, îndărăt, nu Largul, care-i
întipărit atât de adânc pe chipul animalului. Liber de moarte.
Noi, doar pe ea o vedem; neînlănţuitei
sălbăticiuni
îi stă pieirea pururi în urmă,
iar înainte-i îl are pe Domnul, şi când colindă,
în veşnicie colindă, aidoma izvoarelor.
Niciodată nu ni se-ntinde, nici o
singură zi,
spaţiul cel pur dinainte, în care florile
se deschid nemărginit. E numai lume necontenit
şi nicicând Fără-de-nu-niciundele:
Neîntinatul, Nestrăjuitul, pe care-l respiri
şi-l ştii nesfârşit şi nu-l râvneşti.
Ca prunc
câte unul se pierde într-însul, tăcut,
şi e zguduit. Ori altul moare şi este.
Fiindcă în tinda morţii nu mai zăreşti moartea
şi-ţi pironeşti căutătura-n afară,
în felul poate, de nepreţuit, al necuvântătorului.
Îndrăgostiţii, de n-ar fi celălalt să ascundă
vederea, sunt tare aproape de El şi se înminunează...
Ca din nebăgare de seamă li se arată
îndărătul celuilalt... însă, nici unul nu trece
de celălalt mai departe, şi din nou se-nverigă lumea.
Cu faţa întoarsă spre cele create, mereu,
numai asupra lor desluşim oglindirea Slobodului,
întunecatul de către noi. Sau poate, un animal, unul
ce nu cuvântă, îşi înalţă privirea şi liniştit ne străbate.
Aceasta se cheamă destin: a fi faţă-n faţă,
nimic mai mult şi mereu faţă-n faţă.
Conştiinţa noastră animalul de ar avea-o, neşovăitorul,
ce vine către noi, dar mersu-n sens contrar şi-l ţine mai departe –,
ne-ar întoarce şi ne-ar răpi pe drumul său.
Fiinţa lui, totuşi, îi este
nesfârşită, necuprinsă şi fără ochire
asupra stării sale, pură, cum şi privirea.
Iar unde noi vedem viitor, acolo el vede Totul
şi pe sine însuşi în Tot, izbăvit de-a pururi.
Cu toate acestea, pânditoarea, calda sălbăticiune
ascunde apăsarea şi grija unei mari restrişti.
Căci şi pe ea o urmăreşte necontenit ceea ce pe noi
ne copleşeşte adesea, – amintirea
că, înspre ce te îndrepţi cu toată fiinţa,
a fost cândva mai aproape, mai credincios, şi alipirea
nemărginit de blânda. Aici, totu-i îndepărtare,
şi-acolo a fost răsuflare. Asemuind-o cu cea dintâi,
patria lui de-a doua îi pare corcită şi pradă vânturilor.
O, fericirea măruntei creaturi pururea
rămânând în pântecul ce-a zămislit-o;
o, norocirea musculiţei, ce încă se zbenguie înăuntru,
chiar când îşi prăznuie nunta: căci pântecu-i totul.
Cată la siguranţa abia şovăielnică a păsării,
care, prin obârşia ei, străvede cele două tărâmuri
ca şi cum ar fi sufletul unui etrusc
desprins dintr-un mort închis într-un sarcofag
având pe capac, totuşi, efigia trupului său odihnind.
Şi cât de năucită e făptura ce trebuie să zboare
deşi e odraslă de pântec. Îspăimântată parcă
de ea însăşi, zbucneşte prin aer, cum o fisură
ar despica o ceaşcă. Astfel se înscrie dâra
liliacului în porţelanul serii.
Ci noi: privitori, mereu, oriunde,
spre toate-aplecaţi, nicicând aievea în Larg!
Suntem răsplini. Orânduim. Fărâmiţare.
Din nou orânduim şi fărâmarea-i partea noastră.
Cine ne-a răsucit aşa, încât
orice am face, suntem ca unul care pleacă. Ca şi acesta,
ce-ajuns pe cel din urmă deal, de unde i se-arată
întreagă valea lui de baştină mea o dată,
se-opreşte, se întoarece, zăboveşte –,
trăim şi noi şi ne luăm întruna bun rămas.
