NEFIRESCUL ÎN
POZIŢII CIUDATE
Graba cu care aduni timpul în căuşul
palmelor goale stârneşte mânia fluturilor
cu chip de mireasă, nefirescul,
tâlcul dimineţii oprit fără întrebări în faţa
Porţilor de Aprilie.
La ce bun anotimpul venind de departe,
apucăturile unor vântură-lume bântuiţi
de nemărginire, aşteptând cu sufletul la gură
pe Dumnezeu să iasă la vânătoarea
de gorgane şi iele zărghite.
Martor nedorit şi umbră a pasului grăbit,
te uiţi în toate părţile şi ceri ploii
să nu mai cânte pe portative îmbătrânite,
zarva închipuirilor bizare desenate
pe ecranul unei după-amiezi de primăvară.
DESPRE MOARTE, NUMAI DE BINE
Ţi-a căzut cu tronc amărâtul
suflet prins în pioneze
de multe ori fugărit prin spitale,
racolat de mâinile îndârjite
ale neputinţei obişnuite să aplaude.
Nu mori la cutremur, gură spurcată,
şi ţii cu tot dinadinsul
să te bălăceşti în sângele celor purtaţi
cu trenul până în ultima gară.
Cu privirea lăuză îmbătată de sensuri
îţi faci siesta prin cimitire,
împreună cu ursitoarele gătite ca nişte
ibovnice, să ducă mai departe sufletul
spre Saturn, în bejenie.
ZIUA DE MÂINE ŞI URÂTUL FĂRĂ MINE
Eu sunt un nimeni plecat din mahalaua
tristelor jargoane, un anonim vestit
al nimănui şi-al tuturor.
Eu sunt un tu, un el, trecut prin văgăuna
Stelară a Poeziei, un învins al zorilor
interogat de liniştea
şi de mireasma florilor de câmp.
în sufletul meu duc umbra lunii noi,
plină de păcat, sub geamul casei năruită.
Din muguri de uimire şi cenuşă, am plăsmuit
acest poem pentru voi, pentru ziua de mâine,
un mâine fără mine, care mă însoţeşte
peste tot.
Din când în când mă întreabă cine sunt.
ZÂMBET SAU ŞOAPTĂ GHEMUITĂ ÎN
PRIVIRE
Bâjbâi cu mâinile orbului după zâmbetul
iubitei şi trec în contul inimii fiece suspin,
ajuns pasăre ce-şi caută cuibul.
La ce bun vorbele înnoptate sub fereastră,
tremurul şoaptei fără identitate,
ghemuită în privire?
Neputând fi aşternut pe hârtie, rămâne
cunună săracă mocnind pe buze;
pot să-i ascult doar frumuseţea pâlpâind
la care gura mea n-o să poată, vreodată, ajunge.
DESPRE FRUMUSEŢE
... Şi
frumuseţea poartă mască, nu-i aşa?
alcătuire artificială din lacrimi cangrenate
şi patimi;
ea scoate la iveală sufletul firav,
năzuind spre ideal şi divin, în bubuitul
inimii,
netradus în niciuna din limbile pământului.
Poeţii nu-i pot clinti zâmbetul arogant,
inventat ca o şoaptă în colţul gurii;
minţi strălucite îi cântăresc farmecul
în aşteptări şi nădejdi,
îi ascultă glasul irezistibil, fără cusur.
Toţi o aşteaptă ca pe o promisiune
aflată atât de aproape, că-i simt
răsuflarea
pe obraz...
UN
MORT BĂTRÂN
Sunt, de când mă ştiu, un mort bătrân
şi nu mai pot răspunde la nici o aşteptare;
de aceea îngăduiţi lumânării de veghe
să-mi citească, din fiecare lacrimă,
gloria nisipului repudiat în clepsidră,
dar şi a ochiului trudă, dosind
slăbiciunile spiritului pângărite
pe care le depun mărturie.
În căutarea visului pur, nu mai aud
lupoaicele memoriei, găzduite
în poftele mele;
mă lepăd de cei uitaţi cu nume
de împrumut, fugăriţi de tagmele somnului,
până la groapa în care strigătul devine
capcană a întunericului, iar uitarea, o ispravă
a nevăzutului, pe drumul de întoarcere.
ULTIMA ZI
Într-o zi, soarele, oricât de tare
va alerga, nu va mai putea
să mă ajungă din urmă.
Într-o zi, voi îndupleca vântul,
noaptea cu stele, să facem
împreună o ultimă poză, iar tata,
vieţaş demult falimentar, va fi nevoit
să-mi apere inima de fiara
stârnită în mine.
Căţelul pământului, cu lacrimi
în ochi, fi-va singurul prieten
ce-mi va bate la uşă.
LINIŞTE
CU MIROS DE CETINĂ
E auzită doar de cei care ştiu
că e de bronz,
simfonică sau fără de odihnă;
la miezul nopţii, poartă antică năframă
şi discreţia unei şoapte, cu străluciri de giuvaer.
Pare a fi, neuitare, zăvorâtă în clopote
ce îşi pierd nerăbdarea.
Unii o aştern pe pânză, mărturisind lumii
inocenţa interzisă, decisă în cele din urmă,
să nu mai grăiască;
alţii îi îngroapă umbra, la poalele munţilor,
în intimitatea înaltă de fildeş a ceţii.
Poţi s-o păstrezi, până când ţi se face
de prăpastie cuibărită în braţe
şi de miros de cetină logodit cu pasărea
dionisiacă, băută de piscuri, până la extaz.
POETUL
El este visătorul grăbit în toate câte sunt;
numără în orice limbă răsunătoare tristeţi
în ochii păsărilor adunate.
Ştie că sub dărâmăturile unei idei,
opinia publică poate să dea frâu liber
cuţitelor guralive care vor sfârteca speranţa,
privind-o în ochi, până la ultimul suspin.
La vederea lui, marea o ia razna spre ţărmuri
demult apuse unde păcatul aleargă
cu limba scoasă după nedefinite şi păcătoase
forme expuse sângelui.
Visează neînţelesul, îl împarte cu un cântec
de flaut până rămâne o singură linişte
prin care nu poate trece, în zbor, nici măcar
aripa unui fluture.
NICOLAE
MIHAI
