CUCERIREA GRĂDINII
Corbul care a zburat deasupra noastră
şi a trecut prin gândul confuz al unui nor rătăcit
cu ţipătul lui ca o lance scurtă despicând orizontul
va duce vestea despre noi în oraş.
Toată lumea ştie.
Toată lumea ştie
că tu şi eu am văzut grădina
prin lucarna rece şi deprimantă
şi că noi am cules mărul
de pe creanga jucăuşă şi greu accesibilă.
Toată lumea se teme.
Toată lumea se teme, dar eu şi tu,
noi am regăsit lumina, apa şi oglinda
şi teamă nu ne-a fost.
Nu vorbesc despre slaba legătură dintre două nume,
nici despre alăturarea lor pe o îngălbenită
pagină de registru.
Vorbesc despre părul meu fericit,
despre macii arşi ai săruturilor tale,
despre intimitatea trupurilor noastre nerăbdătoare
şi despre strălucirea goliciunii noastre
ca a solzilor de peşte în apă.
Vorbesc despre viaţa argintie a unui cântec
pe care-l îngână în zori o mică fântână arteziană.
În pădurea asta verde curgătoare,
am întrebat, într-o noapte, iepurii sălbatici,
în marea asta neliniştită, dar calmă-n adâncuri,
am întrebat scoicile doldora de perle,
pe acest munte singuratic şi cuceritor,
vulturii tineri i-am întrebat: „Ce-i
de făcut?”
Toată lumea ştie. Toată lumea ştie:
noi am intrat în visul rece şi mut al păsării Simorgh.
Adevărul l-am găsit în grădină,
în privirea timidă a unei flori anonime,
am găsit veşnicia într-o clipă fără sfârşit
în care doi sori se privesc unul pe altul.
Nu vorbesc despre murmur de teamă în întuneric.
Vorbesc despre ziuă, despre ferestre deschise
şi despre aerul curat,
despre cuptorul unde ard nimicuri,
despre ţărâna grea de noile seminţe,
despre naştere, perfecţiune şi mândrie.
Vorbesc despre mâinile noastre îndrăgostite
întinzând pe deasupra nopţilor noastre
un pod de miresme, de lumină, de adieri.
Vino pe pajişte,
pe pajiştea întinsă,
vino şi strigă-mă
cu respiraţia florii de mătase
precum căpriorul chemându-şi perechea!
Se-nfioară perdelele de un discret hohot de plâns.
Din înălţimea turnului lor alb,
porumbei inocenţi
spre pământ privirea şi-o-ntorc.
PE STRĂZILE RECI ALE NOPŢII
Nu regret nimic!
M-am tot gândit la servitutea asta,
la capitularea asta penibilă.
Mi-am îmbrăţişat crucea destinului
în vârful colinelor supliciului meu.
Pe străzile reci ale nopţii,
cuplurile se despart cu ezitare,
constant.
Pe străzile reci ale nopţii,
nu aud decât cuvinte de adio.
Nu regret nimic!
Pare să bată dincolo de timp inima mea.
Viaţa-şi va trezi iar inima palpitând
şi păpădia răzbind prin valuri de vânt
o să mă resusciteze.
Oh, vezi tu
cum mi se sfâşie pielea,
cum fermentează laptele
în venele albastre ale sânilor mei reci,
cum sângele îşi începe creşterea
din cartilaje în răbdătoarele-mi şale?
Eu sunt tu.
Sunt aceea care iubeşte
şi sunt aceea care dintr-odată regăseşte
în trupul său o legătură vagă cu o mie de lucruri
stranii şi neştiute
şi sunt toată voluptatea vie a pământului
ce devorează apele toate
ca să facă fertile toate câmpiile.
Ascultă-mi vocea confuză
în bruma rugăciunilor matinale
şi priveşte-mă în muţenia oglinzilor,
priveşte cum ating
întunecoase străfundurile viselor toate
cu rămăşiţele mâinilor mele uscate
şi cum îmi tatuez inima
ca pe o pată de sânge
pe toate fericirile inocente ale existenţei!
Nu regret nimic!
O, prietene al meu, când o vei întâlni,
despre mine vorbeşte cu alta
cu aceiaşi ochi îndrăgostiţi
pe străzile reci ale nopţii;
de mine aminteşte-ţi
când trist te sărută
pe tandrele cearcăne ale ochilor!
O FEREASTRĂ
O fereastră pentru a vedea.
O fereastră pentru a auzi.
O fereastră ca o fântână
ţâşnind din inima pământului
şi deschizându-se pe întinderea
acestei recurente tandreţe albastre.
O fereastră ce umple mâinile mici ale singurătăţii
cu ofrandele nocturne ale parfumului stelelor generoase.
O fereastră de unde poţi invita soarele
să împărtăşească singurătatea muşcatelor.
O fereastră mi-e de ajuns.
Vin din ţara păpuşilor,
din umbra copacilor de carton
ai unei grădini dintr-o carte ilustrată.
Din secetoasele anotimpuri vin
cu experienţe sterile ale prieteniei şi dragostei
în străduţele prăfuite ale inocenţei,
din anii creşterii literelor pălite ale alfabetului
în băncile unei şcoli tuberculoase,
din clipa când copiii erau în măsură să scrie
cuvântul „piatră” pe tablă
şi când graurii îngroziţi îşi luau zborul din arborii bătrâni.
Vin dintre rădăcinile plantelor carnivore
şi creierul meu tresare de ţipătul de spaimă
al unui fluture crucificat în caiet cu un bold.
Când încrederea atârnă de frânghia fragilă
a dreptăţii
şi în întregul oraş
inima lămpilor mele se făcea bucăţi-bucăţele,
când ochii copilăroşi ai dragostei mele
erau legaţi cu batista neagră a legii
şi fântâni de sânge ţâşneau
din tâmplele zvâcnind ale dorinţei mele,
când viaţa mea
nu mai era nimic, nimic, nimic altceva decât tic-tacul ceasului
de perete,
am înţeles că trebuie, trebuie, trebuie
să mă-ndrăgostesc.
O singură fereastră mi-e de ajuns,
o fereastră spre clipa cunoaşterii, privirii, tăcerii.
Acum lăstarul nucului
a crescut îndeajuns ca să poată explica frunzelor tinere
ce este zidul.
Cere-i oglinzii
numele salvatorului tău!
Tremurând sub picioarele tale, pământul
nu-i oare mai singur ca tine?
Profeţii au transmis epocii noastre
mesajul lor pustiitor
şi aceste explozii succesive şi aceşti nori otrăviţi
ecouri nu-s oare ale versetelor sacre?
Ei prietene, ei frate, ei tu de acelaşi sânge cu mine,
când vei ajunge pe lună,
să scrii şi data masacrului florilor!
Visele întotdeauna cad
de la înălţimea naivităţii lor şi mor.
Eu miros trifoiul cu patru foi
crescut pe mormântul vechilor înţelesuri.
Femeia înmormântată
în linţoliul său de aşteptare şi de puritate
oare tinereţea mea era?
Aş putea urca din nou treptele curiozităţii
ca să-i spun bună ziua bunului Dumnezeu
care merge pe acoperişul casei noastre vechi?
Simt că-i prea târziu.
Simt că momentul e partea mea de istorie.
Simt că masa e o falsă distanţă
între părul meu şi mâinile acestui străin trist.
Spune-mi ceva!
Fiinţa care-ţi dăruieşte
tandreţea trupului ei viu,
de la tine ce-aşteaptă, de nu înţelegerea
sentimentului de a fi vie?
Spune-mi ceva!
La adăpostul ferestrei mele,
păstrez legătura cu soarele.
MI-E MILĂ DE GRĂDINĂ
Nimeni nu se mai gândeşte la flori.
Nimeni nu se mai gândeşte la peşti.
Nimeni nu mai vrea să mai creadă
că-i pe moarte grădina,
că inima grădinii s-a tumefiat sub soare,
că memoria grădinii, încet, încet,
se goleşte de amintirile-i verzi
şi sufletul ei
pare un lucru abstract
putrezind în singurătate.
Curtea casei noastre e singură.
Curtea casei noastre cască
în aşteptarea ploii dintr-un nor neştiut
şi havuzul e gol şi trist.
Stelele tinere, fără experienţă,
cad de la înălţimea copacilor
şi noaptea aud o tuse
dintre geamurile decolorate ale acvariului.
Curtea casei noastre e singură.
Tata spune:
„Pentru mine,
s-a terminat.
Pentru mine,
s-a terminat.
Mi-am purtat
crucea.
Mi-am făcut
treaba.”
Se închide în cameră şi citeşte
de dimineaţă până seara
fie „Şāhnāmeb”, fie „Nasekho-tavarikh”.
Tata îi spune mamei:
„La naiba cu
peştii şi păsările!
Când nu voi mai
fi,
ce-mi pasă dacă va
trăi grădina
sau va muri?
Mie mi-ajunge
pensia.”
Mama,
toată viaţa, a fost un covor de rugăciune
întins pe pragul fricii de iad.
Ea caută mereu şi pretutindeni
urmele unui păcat
şi se gândeşte că erezia unei buruieni
a contaminat grădina.
Mama se roagă toată ziua,
se crede o păcătoasă înnăscută
şi suflă pe toate florile,
pe toţi peştii,
asupra ei înseşi.
Mama aşteaptă întoarcerea imamului ascuns
şi izbăvirea pentru toată lumea.
Fratele meu numeşte grădina un cimitir.
Fratele meu se distrează pe seama neliniştii ierburilor
şi numără cadavrele peştilor
ce se descompun sub pielea bolnavă a apei.
Fratele meu are mania filozofiei.
Pentru el, singurul remediu pentru grădină
e distrugerea ei.
El se îmbată şi izbeşte cu pumnul
uşile şi pereţii
şi se străduieşte să-mi explice
cât este de chinuit, de epuizat, de disperat.
Disperarea şi-o poartă cu el
cum îşi poartă actele, calendarul, batista, stiloul şi bricheta.
Şi disperarea lui e atât de măruntă,
încât dispare în fiecare seară
în aglomeraţia din tavernă.
Şi sora mea, care era prietena florilor
şi care, când o bătea mama,
purta cuvintele simple ale inimii sale
la tandra lor adunare tăcută
şi câteodată invita familia peştilor
la soare şi la gustarea de după-amiază,
locuieşte în partea cealaltă a oraşului.
În casa ei artificială,
cu peşti roşii artificiali,
la adăpostul iubirii soţului ei artificial
şi sub ramurile merilor artificiali,
cântă cântece artificiale
şi face copii naturali.
De câte ori vine să ne vadă
şi vreun colţ al rochiei sale e murdar
de mizeria din grădină,
face baie în apă de colonie.
De fiecare dată când vine să ne vadă
este gravidă.
Curtea casei noastre e singură.
Curtea casei noastre e singură.
Toată ziua, aud de dincolo de poartă
zgomotele destrămării, zgomote de explozii.
Toţi vecinii noştri cultivă în grădinile lor,
în loc de flori, obuze şi mitraliere.
Toţi vecinii, vecinii noştri, îşi învelesc havuzurile
cu prelată.
Şi havuzurile de ceramică se transformă fără voie
în depozite secrete de praf de puşcă
şi copiii de pe strada noastră
îşi umplu ghiozdanele cu bombe mici.
Curtea casei noastre e descumpănită.
Mi-e frică de timpul ce şi-a pierdut inima.
Mi-e frică să-mi imaginez inutilitatea acestor mâini
şi să-mi imaginez stranietatea acestor feţe.
Sunt singură ca o elevă care iubeşte la nebunie
lecţia de geometrie
şi mă gândesc că poate fi dusă grădina la spital.
Mă gândesc...
mă gândesc... mă gândesc...
Inima grădinii s-a tumefiat sub soare
şi memoria grădinii, încet, încet,
se goleşte de amintirile verzi...
NUMAI VOCEA RĂMÂNE
De ce să mă opresc, de ce?
Păsările şi-au luat zborul spre coasta albastră.
Orizontul e vertical,
orizontul e vertical, iar mişcarea, arteziană.
Şi cât poţi cuprinde cu ochiul,
vezi stele luminoase rotindu-se.
În înalturi, pământul se multiplică
şi goluri de aer
se transformă în coridoare de legătură
şi ziua e o întindere
pe care n-o poate cuprinde micul creier
al unui vierme de hârtie.
De ce să mă opresc, de ce?
Drumul trece prin vasele capilare ale vieţii.
Calitatea solului matricei lunare
va ucide celulele contaminate
şi în spaţiul chimic de după asfinţit
numai vocea rămâne,
iar vocea, vocea de particulele de timp
va fi absorbită.
De ce să mă opresc?
Ce poate fi o mlaştină,
dacă nu un loc unde-şi depun ouăle
insectele pierzaniei?
Gândurile morgii
ies din capetele cadavrelor umflate.
Laşul îsi ascunde mârşăvia
în întuneric.
Şi gândacul... oh!
când gândacul vorbeşte,
de ce să mă opresc?
Cooperarea literelor de plumb
gândirea mediocră n-o va salva.
Sunt din neamul arborilor,
dacă respir aerul putred, mă îmbolnăvesc.
Şi pasărea, murind, m-a sfătuit
să-mi întipăresc în memorie zborul.
Finalitatea tuturor forţelor
e unirea cu principiul luminos al soarelui
şi topirea în inteligenţa luminii.
E natural
ca morile de vânt să se strice.
De ce să mă opresc?
Cu sânii mai alăptez
rădăcinile firave ale grâului.
Vocea, vocea, numai vocea,
vocea dorinţei înspumate a apei de a curge,
vocea valurilor de lumină a stelei
când se ating de feminitatea ţărânei,
vocea pe care-o auzi când se concepe embrionul sensului
şi spiritul comun al iubirii sporeşte,
vocea, vocea, vocea, numai vocea rămâne.
În ţara piticilor,
criteriile măsurii au gravitat totdeauna
pe orbita lui zero.
De ce să mă opresc?
Ascult mereu de cele patru elemente
şi redactarea regulii inimii mele
nu depinde de guvernarea locală
a orbilor.
Ce-mi pasă de geamătul persistent
al sălbăticiei din organul genital al animalului?
Ce-mi pasă de mişcarea insignifiantă
a viermelui în cavitatea cărnii?
Neamul meu de flori m-a tocmit să trăiesc –
neamul florilor, îl cunoaşteţi?
Traducere de GHEORGHE IORGA
