FORUGH FARROKHZĀD – „SĂ DĂM CREZARE ÎNCEPUTULUI
DE ANOTIMP RECE”
VOI MAI SPUNE BUNĂ ZIUA SOARELUI
Voi mai spune bună ziua soarelui,
râului curgând altădată,
norilor
ce dădeau formă gândurilor mele perpetue,
dureroasei creşteri a plopilor albi din grădină
ce traversau cu mine anotimpurile secetoase,
zborului corbilor
oferindu-mi parfumul câmpurilor nocturne,
mamei locuind în oglindă
şi chipul bătrâneţii-mi luându-l
şi pământului a cărui voluptate de a mă reproduce
umplea cu seminţe verzi pântecele-i în convulsii.
Voi veni, voi veni, voi veni
cu părul meu
impregnat de miresme în pământ îngropate,
cu ochii mei,
dense experienţe ale obscurităţii,
cu arbuştii culeşi din păduricea de dincolo de zid.
Voi veni, voi veni,voi veni
şi portalul va fi invadat de iubire
şi voi mai spune bună ziua îndrăgostiţilor
şi fetei rămânând tot acolo,
în portalul invadat de iubire.
O ALTĂ
NAŞTERE
Întreaga mea existenţă e un
verset obscur:
citindu-l la nesfârşit,
calea spre zorii veşnic înfloriţi
ţi-o va arăta
şi te va izbăvi.
În acest verset,
am suspinat pentru tine, pentru
tine am suspinat.
În acest verset,
altoi te-am pus în arbore; în apă
şi-n foc te-am
pus altoi.
Viaţa e poate o stradă fără capăt
pe care trece o femeie în fiecare
zi cu un coş.
E poate o frânghie
cu care un bărbat se spânzură de
un copac.
Poate e un copil întorcându-se de
la şcoală.
Viaţa e poate să-ţi aprinzi o ţigară
în molatica tihnă dintre două îmbrăţişări
sau poate privirea distrată a unui trecător
care îşi scoate pălăria
şi cu un zâmbet absurd îi spune altuia:
„Bună dimineaţa!”
Viaţa e poate clipa mută
când privirea mea se mistuie în pupila ochilor tăi
şi în această senzaţie
asociez percepţiei lumii
impresia nopţii.
Într-o cameră cât singurătatea de
mare,
cât iubirea de mare, inima mea se întoarce
la pretextele simple ale fericirii sale,
spre frumoasa descompunere a florilor din
vază,
spre copacul pe care l-ai sădit în grădina
noastră,
spre canarii cântând
cât o fereastră.
Oh...!
E destinul meu.
E destinul meu.
Destinul meu
e un cer: perdeaua îmi răpeşte vederea.
Destinul meu:
să cobor o scară părăsită
şi să dau de ceva
putred, străin.
Destinul meu:
o plimbare tristă în grădina
amintirilor,
să mor în doliul unei voci
care-mi spune:
„Îmi plac mâinile tale.”
Mâinile, mâinile mi le sădesc în grădină.
Voi creşte, o ştiu, o ştiu, o ştiu,
iar rândunelele îşi vor depune ouăle
între degetele mele pătate de cerneală.
Voi purta cercei la ureche,
două cireşe roşii gemene,
şi-mi voi agăţa de unghii frunze de dalie.
Există o străduţă în care
băieţi cu părul vâlvoi,
cu gâturi lungi şi cu picioare slăbănoage,
băieţi care erau îndrăgostiţi de mine
se gândesc şi acum la zâmbetul inocent
al unei fete pe care, într-o noapte, vântul
a luat-o
cu sine.
Există o străduţă pe care inima mea
a furat-o din cartierele copilăriei mele.
E călătoria unei forme de-a lungul timpului,
e fecundarea liniei rigide a timpului
cu o formă,
forma unei imagini conştiente
ce se întoarce de la întâlnirea cu o
oglindă.
Şi astfel cineva moare,
cineva rămâne.
Niciun pescar nu va găsi o perlă
într-un umil pârâiaş scurgându-se într-o
fosă.
Cunosc o mică zână tristă
care trăieşte într-un ocean,
şi inima şi-o stinge într-un nai de lemn
încet, încet;
o mică zână tristă
murind noaptea dintr-un sărut
şi reînviind în zori dintr-un sărut.
VINERI
Vinere mută,
vinere pustie,
vinere precum aleile vechi, deprimate,
vinere a gândurilor leneşe, bolnave,
vinere a căscaturilor molipsitoare, prelungite,
vinere fără aşteptări, vinere a resemnării.
Casă goală,
casă tristă,
casă închisă pornirilor tinereţii,
casă a întunericului şi a soarelui imaginat,
casă a singurătăţii, a prevestirii şi a
neîncrederii,
casă a perdelelor, cărţilor, dulapurilor,
portretelor.
Ah, cât de liniştită si mândră a trecut
viaţa mea ca un pârâu străin
prin inima acestor vineri, mute şi pustii,
prin inima acestor case goale şi triste!
Ah, cât de liniştită şi mândră a trecut...
SĂ DĂM
CREZARE ÎNCEPUTULUI DE ANOTIMP RECE
Şi asta sunt eu,
o femeie singură
în pragul unui anotimp rece,
când încep să-nţeleg veacul de păcate-al
pământului,
şi disperarea naivă şi tristă a cerului,
şi neputinţa acestor mâini de ciment.
A trecut vremea.
A trecut vremea şi ceasul de patru ori a bătut.
De patru ori a bătut.
Astăzi prima zi este, a lunii Dey.
Secretul anotimpurilor îl ştiu
şi limba secundelor o înţeleg.
Salvatorul în mormânt doarme,
iar ţărâna, ţărâna primitoare
e un semn pentru linişte.
A trecut vremea şi ceasul de patru ori a bătut.
Pe alee bate vântul.
Pe alee bate vântul
şi eu mă gândesc la împerecherea florilor,
la mugurii cu pedunculi plăpânzi.
Şi vremea asta obosită, tuberculoasă
şi un bărbat trece pe lângă arborii uzi,
un bărbat ale cărui vene albastre,
răsucite în jurul gâtului ca nişte şerpi morţi,
în sus se târăsc
şi-i repetă la tâmplele-i răvăşite
silabele acelea însângerate:
– Salām!
– Salām!
Iar eu mă gândesc la împerecherea florilor.
În pragul anotimpului rece,
în cercul oglinzilor îndoliate,
la priveghiul experienţelor serbede
şi în acest asfinţit fecund de învăţarea liniştii,
cum să-i ordoni insului care merge
răbdător,
grav,
pierdut,
cum să-i ordoni să se oprească,
să-i spui că nu e viu,
că viu nu a fost niciodată?
Pe alee bate vântul.
Corbi ai singurătăţii dau roată
prin grădinile bătrâne ale urâtului
şi cât de joasă e scara
ce duce la acoperiş!
Toată candoarea inimii
au dus-o cu ei în castelul din basme.
Şi cum ar mai putea cineva acum să se ridice la dans
şi pletele copilăriei
în ape curgătoare să şi le-nmoaie?
Şi cum va zdrobi sub picior
mărul cules şi mirosit între timp?
O, prietene, o, tu, mai mult decât singurul prieten,
ce nori negri pândesc ziua ospăţului soarelui?
De parcă tocmai se întrupa zborul în ziua când pasărea
s-a arătat.
De parcă frunzele acelea
proaspete ce respirau în dorinţa
zefirului, vie,
nu erau decât liniile verzi ale imaginaţiei.
De parcă
flacăra aceea violetă din memoria limpede a
ferestrelor
altceva nu era decât închipuirea castă a
lămpii.
Pe alee bate vântul.
E început de ruină.
Şi în ziua aceea când mâinile tale s-au
năruit bătea vântul.
Stele dragi,
stele dragi de carton,
când în cer suflă minciuna,
cum ne mai putem refugia în versetele profeţilor mincinoşi?
Noi, ca nişte morţi de mii şi mii de ani, ne vom întâlni
şi atunci
soarele peste cadavrele noastre
desfrânate va judeca.
Mi-e frig.
Mi-e frig ca şi când nu mă voi încălzi niciodată.
O, prietene, o, tu, mai mult decât singurul prieten,
„câţi ani să fi avut vinul acela?”
Vezi
ce apăsător e aici timpul
şi peştii cum carnea mi-o sfârtecă.
De ce pe fundul mării veşnic mă ţii?
Mi-e frig şi de cerceii de sidef mi-e silă.
Mi-e frig şi ştiu
că dintre toate iluziile roşii ale macului sălbatic,
în afară de câteva picături de sânge,
nimic altceva nu va rămâne.
Voi elibera liniile
şi la fel aritmetica numerelor,
iar din formele geometrice limitate
în nemărginitele spaţii sensibile mă voi
refugia.
Eu sunt goală, goală, goală,
aidoma
tăcerilor dintre cuvintele de dragoste sunt goală
şi
rănile mele toate din dragoste sunt,
din
dragoste, dragoste, dragoste.
Insula asta rătăcită
eu am salvat-o de frământările oceanului
şi de erupţiile muntelui
şi de sfâşieri, secretul acelei existenţe simple
unul era:
că din cele mai umile molecule ale ei s-a zămislit
soarele.
Primeşte-mi salutul, o, noapte inocentă!
Primeşte-mi salutul, tu, ce preschimbi
ochii lupilor din deşert
în cavităţi osoase unde zac credinţa şi certitudinea!
Pe malul râurilor tale, spiritele sălciilor,
spiritele bune, presimt apropierea securii.
Eu vin din lumea indiferentă a gândurilor,
cuvintelor,
sunetelor
şi lumea asta-i precum cuiburile de şerpi
şi-i înţesată de zgomotul paşilor celor ce
odată cu sărutul
în gând îţi şi-mpletesc frânghia de la ştreang.
Primeşte-mi salutul, o, noapte inocentă!
Între fereastră şi vedere
e totdeauna un interval.
De ce n-am privit?
Ca atunci când trecea un bărbat pe lângă arborii uzi.
De ce n-am privit?
Parcă plânsese mama în noaptea aceea,
în noaptea aceea în care mă ajunsese durerea
şi sămânţa prindea formă în mine,
în noaptea aceea când am devenit
mireasa florilor de salcâm,
în noaptea aceea când Esfahānul se umplea de ecoul faianţei
albastre
şi cel ce era jumătatea mea se întorsese înlăuntrul
seminţei din mine
şi eu îl vedeam în oglindă
pentru că era curat şi clar ca oglinda
şi deodată m-a chemat
şi eu am devenit mireasa florilor de salcâm...
Parcă plânsese mama în noaptea aceea.
Ce lumină s-a strecurat fără motiv prin lucarna închisă?
De ce n-am privit?
Toate clipele fericirii mele ştiau că mâinile se
vor nărui,
dar eu n-am privit,
până ce ferestruica pendulei
s-a deschis şi cucul acela trist
de patru ori a cântat,
de patru ori a cântat.
Şi eu m-am întâlnit cu femeia
aceea mică,
femeia cu ochii goi aidoma
cuiburilor de Simorgh;
şi aşa cum mergea, mişcându-şi
coapsele,
părea că-mi duce cu sine virginitatea
minunată a visului
înspre culcuşul nopţii.
Oare îmi voi mai pieptăna
părul în vânt?
Voi mai sădi violete în grădiniţe?
Şi muşcate
voi mai pune în cerul din fereastră?
Voi dansa din nou pe pahare?
Şi când mă va duce din nou soneria la uşă
spre aşteptarea
vocii?
Mamei i-am spus: „S-a terminat.”
Am spus: „Mereu se întâmplă
înainte de-a te gândi.
Trebuie să trimitem condoleanţe la ziar.”
Om găunos,
om găunos plin de încredere!
Priveşte-i dinţii
cum recită imnuri în timp ce
mestecă
şi cum sfâşie ochii săi
când privesc ţintă;
cum trece el pe lângă arborii
uzi:
răbdător,
grav,
pierdut.
La ora patru,
în clipa când venele sale albastre,
răsucite în jurul gâtului
ca nişte şerpi morţi,
în sus se târăsc
şi-i repetă la tâmplele-i răvăşite
silabele acelea-nsângerate:
– Salām!
– Salām!
Tu
ai mirosit vreodată
cele patru lalele albastre?
Vremea a trecut,
vremea a trecut şi noaptea a căzut peste crengile goale
ale salcâmului.
Noaptea alunecă pe geamul ferestrelor
şi cu limba ei rece
trage înăuntru rămăşiţele zilei dispărute.
De unde vin eu?
De unde vin eu,
de-s atât de pătrunsă de mireasma
nopţii?
E proaspătă şi-acum ţărâna
mormântului său,
vorbesc despre mormântul celor
două tinere mâini verzi...
Ce bun ai fost, o, prietene, o,
mai mult decât singurul prieten!
Ce bun erai când îmi spuneai minciuni,
când pleoapele oglinzii le-nchideai
şi culegeai licuricii
de pe tulpinile de-argint,
iar în întunericul crud mă duceai înspre
păşunile dragostei,
până ce aburii ameţiţi de focul setei
se aşezau pe pajiştea somnului.
Şi stelele acelea de carton
se roteau la nesfârşit.
De ce au dat cuvântului glas?
De ce au chemat privirea în casa vederii?
De ce au adus tandreţea
în inocenţa pletelor virginităţii?
Priveşte cum, aici,
sufletul celui care a vorbit în cuvinte
şi cu privirea a cântat
şi cu mângâierea lui a risipit teama
pe grinzile iluziei
a fost crucificat;
şi urma celor cinci ramuri ale mâinilor tale
precum cinci litere ale adevărului
întipărită a rămas pe obrazul lui.
Liniştea ce este, ce este, ce este, o, prietene, o, cel mai singur
prieten?
Liniştea ce este dacă nu cuvântul nerostit?
Eu de vorbe sunt obosită, dar limba vrăbiilor
este limba vieţii, propoziţii curgând din
sărbătoarea naturii.
Limba vrăbiilor, adică: primăvară, frunză,
primăvară.
Limba vrăbiilor, adică: zefir, parfum, zefir.
Limba vrăbiilor moare în fabrică.
Cine-i acela ce pe drumul eternităţii
spre clipa topirii în unu se-ndreaptă,
iar ceasul nemuririi lui şi-l întoarce
cu logica matematică a scăderilor şi împărţirilor?
Cine-i acela ce nu ştie că-n cântatul cocoşilor
e primul zvâcnet al inimii zilei,
dar ştie că-n el începe să miroasă a mic dejun?
Cine-i acela ce poartă pe cap cununa dragostei
şi putrezeşte în veşminte de nuntă?
Până la urmă, soarele
nu a strălucit deodată
peste cei doi poli ai deznădejdii.
Tu te-ai golit de ecoul faianţei albastre.
Şi eu aşa de plină, că ei spun rugăciunea cu gura
mea.
Cadavre fericite,
cadavre îngrijorate,
cadavre tăcute, gânditoare,
cadavre cu care-i plăcut să te-ntâlneşti, bine îmbrăcate,
bine hrănite,
în staţiile timpilor prestabiliţi,
în lumea nesigură a luminilor vremelnice
şi a încântării de-a cumpăra fructele stricate ale zădărniciei...
Oh,
ce de oameni la răscrucile anxioase ale întâmplării!
Şi acest şuierat pentru oprire
în clipa când trebuie, trebuie, trebuie
un om să fie zdrobit sub roţile timpului,
un om care trece pe lângă arborii uzi...
Eu de unde vin?
Mamei i-am spus: „S-a terminat.”
Am spus: „Mereu se întâmplă înainte de-a te gândi,
Trebuie să trimitem condoleanţe la ziar.”
Te salut, o, ciudăţenie a singurătăţii!
Ţie îţi cedez camera
pentru că norii întunecaţi sunt întotdeauna
profeţi ai versetelor proaspăt purificate
şi în martiriul unei lumânări
e un secret luminos
pe care cea din urmă flacără, cea mai
subţire, îl ştie.
Să dăm crezare,
să dăm crezare începutului de anotimp rece,
să dăm crezare grădinilor ruinate ale imaginaţiei,
secerilor îmbolnăvite de rugină
şi seminţelor întemniţate.
Uită-te ce ninge...
Poate că adevărul e în cele două braţe tinere,
în cele două braţe tinere
îngropate de căderea zăpezii, necurmată.
Iar la anul, când primăvara
se va logodi cu cerul de la fereastră
şi din trupul său
vor ţâşni şuvoaie de mlădiţe verzi,
vor da mugurii, o, prietene, o, mai mult
decât singurul prieten!
Să dăm crezare începutului de anotimp
rece...
CINEVA CA NIMENI ALTUL
Am visat că vine cineva.
Am visat o stea roşie
şi ochiul mi se zbate de-atunci
şi pantofii mei se-mperechează întruna.
Să orbesc
dacă
mint!
Am
visat o stea roşie
trează fiind.
Va veni cineva.
Va veni cineva.
Altcineva,
cineva mai bun,
cineva ca nimeni altul:
nu seamănă cu tata,
nici cu Ensi, nici cu Yahyā, nici cu mama.
E aşa cum trebuie să fie –
e mai înalt
decât copacii din curtea arhitectului,
iar chipul îi e mai luminos
ca al Imamului Timpurilor.
Nu se teme nici chiar de fratele lui Seyed
Djavād,
cel care a plecat
şi s-a făcut poliţist.
Şi nu-i e frică nici de Seyed Djavād însuşi,
proprietarul casei în care stăm.
Şi care se numeşte, după cum îl citează mama
la începutul şi la sfârşitul rugăciunii,
judecătorul judecătorilor
sau recompensa recompenselor.
Şi care poate, cu ochii închişi,
să citească toate cuvintele dificile din cartea de clasa a treia.
Şi care poate, fără să greşească,
să scadă o mie din douăzeci de milioane.
Şi care poate cumpăra pe datorie
din magazinul lui Seyed Djavād
oricâtă marfă doreşte.
Şi care poate face în aşa fel, astfel încât „lampa lui Allah”,
ce era verde, verde ca dimineaţa devreme,
să se aprindă din nou
pe cerul moscheii „Meftāhiān”.
Oh...!
Ce bună-i lumina!
Ce bună-i lumina!
Iar eu cât aş vrea
ca Yahyā să aibă un căruţ cu patru roţi
şi o lampă cu ulei,
iar eu cât aş vrea să stăm în căruţul lui Yahyā
între pepeni
şi să ne-nvârtim prin piaţa „Mohammadieh”!
Oh...!
Ce bine-i să te-nvârţi prin piaţă!
Ce bine-i să dormi pe acoperişul casei!
Ce bine-i să mergi în grădina publică!
Ce bun e gustul de pepsi!
Ce minunat e cinematograful „Fardin”!
Şi cât de mult îmi plac lucrurile bune!
Iar mie cât mi-ar plăcea s-o trag de păr
Pe fiica lui Seyed
Djavād!
De ce sunt asa de mică
de mă rătăcesc pe străzi?
De ce tata,
care nu-i asa de mic
şi nici nu se rătăceşte pe străzi
nu face nimic să grăbească venirea
celui pe care în vis l-am văzut?
De ce oamenii din mahalaua
abatorului
al căror pământ din grădină e
pătat de sânge,
iar apa din havuzuri
e pătată de sânge
şi tălpile pantofilor sunt şi ele pătate de sânge
de ce nu fac ceva, de ce nu fac ceva?
Ce leneş e soarele iernii!
Am măturat scările ce duc la acoperiş
şi geamurile le-am spălat.
De ce tata visează
numai când doarme?
Va veni cineva.
Va veni cineva
care-i de partea noastră cu inima şi
sufletul,
cu glasul său.
Cineva pe care nu-l poţi aresta,
încătuşa şi trimite la închisoare,
cineva care s-a născut
sub bătrânul copac al lui Yahy
şi care-a crescut zi de zi.
Va veni cineva
din ploaie, din susurul ploii,
din freamătul petuniilor.
Va veni cineva
în seara focului de artificii,
din cerul cartierului „Tupkhāneh”.
El va întinde masa
şi va împărţi pâinea
şi va împărţi pepsi
şi va împărţi grădina publică
şi va împărţi siropul negru de tuse
şi va împărţi ziua înscrierii la şcoală
şi va împărţi tichete de intrare în spital
şi va împărţi cizme de cauciuc
şi va împărţi cinematograful „Fardin”
şi va împărţi copacii fiicei lui Seyed Djavād
şi va împărţi tot ce a rămas nevândut
şi ne va da partea noastră.
Am visat că...
Traducere de
GHEORGE IORGA
