TRAIAN VASILCĂU
CÂNTEC ÎN ALB
E vară, dar zăpezi în cer mai sunt,
Vai, niciodată nu vor mai cădea,
De după ele veşnic mama mea
O să-mi trimită veşti scrise pe
vânt.
E vară, dar în cer sunt munţi de
gheaţă,
Dealuri de sare, fericirea mea,
De după ele mama-n strai de ceaţă
O să-mi trimită visul ce e Ea
Şi eu am să o rog, scris dc
suspine:
„Vin ierni fără sfârşit, rămâi în mine.”
E IARNĂ-N ORIŞICE CUVÂNT
E iarnă-n orişice cuvânt,
E iarnă-n trupu-mi de ţărână
Şi par că sunt când nu mai sunt
Şi mă ia viscolul de mână,
Până-n durere poţi s-ajungi
Cu trenul cerului de seară,
Nourii sunt vagoane lungi
Curgând în Dumnezeu să moară.
E iarnă-n clopot şi în vis,
Iar noi, ce-am fost o disperare,
Ne vom trezi cântec ucis
De doi cocori la drumul mare.
•••
Te-aud tăcând în veşnicii mereu
Şi îţi scriu
numele cu Dumnezeu
În Dumnezeul
cerurilor toate.
Pe urmă bea-voi din ulcioare
sparte
Un vis cu tainic amiros de
moarte,
Etern şi neştiut, cum fi-voi eu.
•••
Eu mă privesc în răni, ca-ntr-o
oglindă,
Eu nu mă mai cunosc, nu-mi mai
sunt neam
Şi nu-mi mai bat cu amintiri în
geam.
Eu am plecat, vecii să
m-acuprindă,
Să-mi dea tăcerea salbă de pustie
Şi de-am să mă-ntâlnesc nimeni nu ştie.
•••
Eu sunt nimic fără de voi, tăceri
Şi-n ale coasei reci oglinzi
privit,
Îmi potrivesc tristeţea după
vânt.
Abia de-mi amintesc dacă mai
sunt,
Şi, parcă de milenii rătăcit,
Prin voi, cer ale Morţii
mângâieri.
Dânsa e doamnă veşnic ocupată
Şi Dumnezeu se bărbiereşte-n vale
Privindu-se-n oglinda coasei
sale.
E fericii,
întinerit arată
Şi în curând cosi-va dintr-odată
Iarba de leac ce I-am ieşit în
cale.
DESCĂLECAT PRIN POEME
Îţi cântă urma ce-ai uitat-o-n
mine,
E zdrenţe umbra ta din ochii mei,
De zor o tot lipesc trei
porumbei,
Dar – orişicât se străduie – nu
ţine.
Zadarnică-i această vindecare,
Dar dincolo de-al deznădejdii
glas
Noi, cei care am fost sclipiri
solare,
Suflete-ngemănatc am rămas.
Poet al unei ţări ce nu-i de-o
vreme,
Ducînd în ochi un porumbel ucis,
Voi fi descălecatul prin poeme,
Care-o să moară-n tine ca un vis.
•••
La ora dezbrăcării de păcate
Fac exerciţii de singurătate
Şi-mi zvârl din minte visele
visate,
Moartea mă vrea copilul ei şi
rană,
Uitând că sunt cu sufletu-i de-o
seamă,
Sorbim amurguri din aceeaşi cană.
În ochii mei
s-a prăbuşit tot cerul,
Zeii s-au înecat, mai e
stingherul
Iisus, ce-şi strânge chipul din
misterul...
Cioburi
lipeşte, alte cioburi strînge,
Nu-i nimeni
să-l ajute, şi El plânge.
•••
Uitaţi-mă în
graiuri de morminte
Şi nu mă căutaţi în nicio zi,
Crezând că altfel aş putea muri.
În mine
aruncaţi cu ciocârlii,
Să vină-un
vânt spre a mă prohodi,
Uitând
să-şi ia cu el nişte cuvinte.
•••
Cu crini
de-argint în flăcări trec pe stradă,
Visând
de-o viaţă moartea să mă vadă,
Sufletu-n
mine cântă, fără grabă,
La
înverzite flaute de iarbă
Şi-n
ochi-mi, blând retras din bolta veche,
Iisus
li-i dirijor fără pereche.
•••
În trupu-mi casă-şi face
Dumnezeu,
Îi este strimt, dar tot îi este
bine
Şi fericit surâde-n vis mereu.
Curând voi stinge lămpile în cer,
Numai o lampă va mai arde-n mine,
S-o sting mă
tem, mă-nsingur, mi-i ruşine.
HAR
Cu lacrimile cerului pot scrie
Pe rana lumii sacră poezie,
Străbat cu greu prin râuri de
durere.
Boala ce-o am nu-i nimeni să mi-o
ia,
Doar bunul Dumnezeu, Măria Sa,
Ce-o
încuviinţează prin tăcere.
•••
Cuvântă sufletul în ochii tăi,
Potir pe buze duci, cu taine
plin,
De trupu-ţi îmbătat ca de un vin
Mă pierd prin ale cerurilor văi,
Privindu-mă în ochi, eu sunt
învinsul,
Şi îngerii, lipsiţii de cinism,
Ferice îţi aplaudă surâsul,
Mie – murirea – mare eroism.
Şi ca la un
spectacol grămădită,
Lumea din
noi e tot mai fericită.
•••
Ordinea-n
amintiri mi-o schimbă vântul,
De viaţa
mea s-a-mbolnăvit pământul,
În loc de
aer, rai respir, de moarte
Şi muşc din
taine ca din fructe coapte.
Noaptea-mi
întinde un ulcior cu stele,
Au gust de
cântec îndulcit cu jele.
Să-l beau?
Să nu-l mai beau? Ce naiba caut
Când
trupu-mi este lemn suav de flaut,
La care,
spre-a cânta cu-nduioşare,
Vine-amintirea
lumii viitoare.
•••
Se dă în
scrânciob târgul hohotind,
Fierbem amurguri, dau de-acum în
clocot,
În ochii mei se-aude-al morţii
tropot
Şi-am s-o servesc cu-al inimii
colind.
Voi îmbuna-o, oare, cine ştie?
Lumina soarelui din mine-o dau
S-o ducă morţilor ce crini erau
Şi au rămas mâhniri de păpădie,
Pe care-un vânt ce trece surâzând
Le duce-n lumea lui, ascunsă-n
gând.
PASTEL
Îmi amintesc aievea ca-ntr-un
fragment de mit
De-o întâmplare veche ce-n
gânduri nu se-aciuă.
Plouând se sparse cerul şi
maică-mea grăbit
Mi-l trase în odaie şi-l coase
pân’la ziuă.
Iisus atunci spre mama veni c-un
ram de laur
Să-i lase-n palme două
privighetori de aur.
•••
Trilul tăcerii ca pe-un vechi
cadril
Îl tot ascult, înveşmântat în
ceaţă,
Întârziere îl numesc, de-o viaţă.
Cântându-l, vreau să-l însuşesc
de tot
Şi doar păşind prin cer, copil
umil,
Calea spre mine să-mi găsesc mai
pot.
•••
Cuvintele mă copleşesc. Şi fug
Din urma lor, să le aşez în
cărţi,
Mi-a fost prescris să le fiu
dulce jug.
Sălăşluieşte cântecul în mine,
Sângele meu va mai dansa, ştiu
bine,
Şi tu, tristeţe, o să mi te-arăţi
La ora când
nici voi gândi la tine,
Uitând că
suntem două jumătăţi.
CÂNTEC DE COPAC
În pieptul meu e-o scorbură cu
mierle,
Caut în mine, tace Dumnezeu,
În tine caut, lumea-şi prinde
perle
Din amintirea plopului ce-s eu.
Ştiind poetul, să-l cunoşti nu
poţi.
Degeaba-ncerci, opreşte-le şi
taci.
Freamătă-n el tăcerea din copaci
Şi-n sufletu-i valsează vii cu
morţi.
Face ravagii ca-ntr-un lan cu
maci
Epidemia raiului în toţi.
•••
Când te aveam pe tine umblam ca
un nebun,
Ce copt era cuvântul, ce sunător
şi bun,
Durerea-mi da procură, în
numele-i să cânt,
Preot mi-era tăcerea,
spunându-mi: „Fii cuvânt!”
Mă tot soma tristeţea, mă obliga
un dor
Să fiu în orice clipă visarea
tuturor,
De-o viaţă-apus şi încă fiu
nenăscut al sorţii,
Citea în ochi-mi noaptea
metaforele morţii,
Şi întreba aiurea instanţe de
resort
Când va veni poştaşul îmbătrânit
detot.
POEM SMULS DIN ACUM
În ochii mei e-un cimitir ce
creşte,
Atâta lume se îngroapă-n el,
Paznici sunt florile de muşeţel,
Ca o grădină liniştea-nfloreşte,
Culeg de jos lumina pe făraş,
Şoapte-mi fac din tăceri de
heruvim,
Gropari bătrâni – copacii n-au
sălaş.
Se pot ascunde în privirea mea,
Zidească-şi casă-n amintiri de
stea,
Cât noi statui iubirii devenim.
DESCIFRAREA TAINEI
Ies fluturii din molii şi dispar,
Vântu-i bătrân de întrebări la
cină,
Iar noi – doi munţi de ceaţă în
zadar
Ne căutăm în gânduri fără vină.
La căpătâiul ţării noastre stând,
Purtăm cu drag veşminte de
Horaţiu,
Fiind de-a pururi timp pustiu de
spaţiu.
Din pomul
vremilor se-aud căzând
În
lucruri orele, cu zgomot mare –
Cine-l aude
în iubire moare.
Dispari, să nu fii nins cu
preauitare.
•••
Iisus mă cheamă-n cerul lui de
slavă,
Dar trebuie să mor, să pot fi iarbă.
Acum nu se mai moare exemplar,
Ci preaciudat, stupid şi în
zadar,
Acum nici nu se moare şi în ţară
Chiar moartea exemplară e-o
povară.
CATREN
Sunt humă grea de văzduh –
toată-n pârloagă –
Şi numai sufletul meu, nins de
oftat,
Gravid de privighetori, zilnic se
roagă
În schitul ochilor tăi
îngenuncheat.
•••
Îmi
permiteţi să uit nişte lacrimi la voi?
Îmi
permiteţi să depozitez nişte tristeţi
În inima
voastră?
Am făcut
rost de ceva veşnicie în târg
Şi de
prea multă însingurare de aur,
Dar, uituc
de vocaţie, precum sunt,
Cu greu
ştiu să-not prin nămeţii de soare-ai luminii
Şi-ai nopţii
din fiecare.
Îmi permiteţi să devin tăcerea
voastră, de dor
înflorind la geamul defunct al
iubirii?
Îmi permiteţi să-ngrop patria
nemărginirii
În inima voastră?
Ochii ei
au fost două cântece fericite
Sărutând
mâna morţii, să se-ncânte şi s-o îmblânzească,
Până când
Dumnezeu
I-a luat
într-o seară lacrima
S-o
plângă şi-n zori s-o reverse în mare.
TRAIAN VASILCU
