NICOLAE MIHAI, A fost odată, ieri
A fost odată, ieri
Dintr-o dată m-a apucat disperarea
după ziua de ieri
rămasă
ca o cicatrice a
surâsului întârziat
pe obrazul
dimineţii vineţiu
când sângele ieşit
din minţi
rupându-şi culcuşul
matinal
se căţăra pe partea
însorită
a pereţilor de
umbră
într-o mare
adevărată zbenguială
şi ca o farsă a
gândirii vinovate
am întâlnit atunci
triumful unei vârste
cu
izvoditoare duminici scoase la plimbare
în sănii cu
zurgălăi
dar şi cu triste
candelabre fără vise
dând culoare
amintirii ancorată
în rada memoriei
flecare privilegiate
Albul
întors cu faţa către prieteni
Făcut public fără
regrete
albul de mâna a
doua împrumută
pătimirea
unui anticar bătrân
care la rândul lui
o pierde ca pe un
lucru de nimic
ţinut în mână e
dovada inocenţei noastre
şi singurul cusur
de aceea îl cânt
pentru tine
pentru ochiul
înfometat lipsit
de orice milă
văzut suflare de
vânt înflorită
peste tot ce
înseamnă
soare în paragină
ori singurătate
gârbovită de
propria-i umbră
Artă
sau Cum poţi lua locul
unui zeu
Numele tău e
agoniseala unei lacrimi
ori a unui
fir de fum lăsat confuz la mila ploii
ce trimite toamna
în exil
ai aşteptat clipe
în şir minunea cusută
cu spirit şi
cuvinte să umple golul
rămas cu rime
năzuroase şi versuri
care mai de care
mai galante îndurând
al frumuseţii laur
fără să minţi fără
să-nşeli perfecţiunea
aşa ai învăţat că
arta e-o ispită
mai bine zis
paharul cu uimire plin
a celor care pot
încă să creadă că doar ei
vor şti să schimbe
feriţi de griji
inima ta a lui a
multora
înţelepţiţi în
cuget iubind pe Dumnezeu
Când
întunericul îşi pierde echilibrul
Beznă cu pumnii
spartă până când
din cuiburile
placate cu aur
ies şerpi în agonie
o mână le modelează
torsurile
de sălbăticiuni
încremenite în suferinţă
din ochii uitaţi în
sine cad strigăte
a pieire şi întuneric
trezit
de goarne
decupate din pânza
unui pictor
flotila de umbre
înserează în cartierul
ce adăposteşte
oceane de frig
şi cântece de
pierzanie
Dimineaţă
în picioarele goale
Încă mai pot să ţin
în braţe
mireasma fânului
proaspăt cosit
iar lângă inimă graiul
trandafirului
de vârsta
dimineţilor de toamnă
încă mai ştiu să
deschid fereastra
ploii în răpăitul
tobelor cazone
sub povara semnelor
de întrebare
de sensibilitatea
unor săruturi
electorale
de aceea îl cred pe
dragul de Whitman
când declară de ce Willma
ţestoasa
poartă clopoţei la
coapse când ploaia
dansează tananica
pe străzi în picioarele goale
Emoţie
camizolă
Deasupra mesei mirodenii
şi priviri gălăgioase
încercări ale gustului
rafinat de-a săpa galerii
prin simţurile
gurmande răvăşite
setea branconieră
împinge profană
în faţa gurii de
lup
pofta celui cu
identitatea
pierdută şi
spiritul rămas de nimic
mai negru ca
oricând lângă fereastră
soarele
îşi zornăie sonor
coama zbârlită
stârnind orgiile
imaginarului şi bucuria
unui dezastru săţios
în fiecare gest
vieţuieşte
doar emoţia
camizolă devoratoare
Frumuseţe
de vârsta unui zeu
În limba iubirii
gravată
frumuseţea lăsată
să susure
împodobeşte Olimpul
zeilor
e saga acestei
după-amiezi
depusă mărturie cu
toate
provinciile
înflorite
pe harta tristeţii
de înaltă clasă
silueta ei printre
corali
şi bluesuri
reaprinde
virtuţile verbului
păgân
punându-şi
semnătura
pe eternităţi
inedite
sculptate în frumos
acaju
Închipuiri îmbrăţişate
Aş putea să stau
la umbra ta dar
ştiu
că umbra ta o să mă
doară
aş putea când dormi
să-ţi fur
un vis dar s-ar putea
ca visul speriat să
piară
aş putea să port
în suflet o dorinţă
dar ştiu
că ea va fi doar o
povară
aş vrea să-ţi
mângâi chipul
dar ştiu că
frumuseţea ta
e-amăgitoare gheară
Umbră înaltă
Miazănoapte cu mâini părinteşti
scoate la iveală plăsmuirile Siretului
cu foşnete niciodată obosite
şi vântul cel verde la pas însoţindu-mă
statornic glasul tău
alungă în pădure
teama întemniţată
prigonită
şi deschide sub ramuri ştiute
aprinse de mister
imperiale ferestre
sub care albă umbra
de faun
umblă
hoinară după văzduhul nimănui
Amintiri
din provincie
Stăruie un spaţiu
acolo fără cezură
răsturnat îmbrâncit
în iarba viscolită
de rezonanţa
gândului creştin
am fost lăsat să-l
privesc fascinat
ori de câte ori sângelui
obosit
i-a fost dat să se
întoarcă
pe drumul matern
precum fiul risipitor
silabisind pe
întuneric rugăciuni matinale
de-acolo mă veghezi
Tu Doamne
grăbit să-mi pui pe
răni şi slăbiciuni
măsluite dar şi pe
buze lumini fugare
netemătoare scrise
într-o
românească şi simplă aducere aminte
O
cauză pierdută
Fără mine urâtul e
o cauză pierdută
un plictisit
cumsecade ce se plânge
fără motiv
a fi contemporan cu
el înseamnă
doar puţin orgoliu
răstălmăcit
ce pretinde că nu
mai are nevoie
de alt stăpân
obligat să cureţe
mintea de gustul
dulce-amărui al
bucuriilor
pierdute din faşă
păguboase
ia cuvintele
neprihănite în mână
şi le aruncă pe
trotuare
în ploaie pentru că
oricum
nu mai înspăimântă
pe nimeni
