NICOLAE DABIJA, ŢARA MEA DE DINCOLO DE PRUT

ŢARA MEA DE DINCOLO DE PRUT

Ţara mea de dincolo de Prut,

Mi s-a dat poruncă să te uit.

Să te şterg din minte c-un burete,

Patria mea pusă la perete.

Şi, ca-n anii noştri cei mai trişti

Iar să mă prefac că nu exişti,

Iar să mă prefac că nu pot plânge

Şi că alta-i ruda mea de sânge.

Ţara mea de dincolo de Prut,

Numai lacrima dacă-ţi mai este scut,

Numai dorul te mai apără de rele,

Ţară tristă-a Pruturilor mele.

Mi se-ngăduie şi-acum, ca mai-nainte,

Să bocesc cu câteva cuvinte.

Trec pe stradă, necăjit, şi-mi zic:

Of, mai bine mut - decât peltic!

Iar scripturile gândite de străbuni

Mi se zice c-ar fi pline de minciuni

Şi că viitorul meu a fost trecut,

Ţara mea de dincolo de Prut.

Ţara mea de dincolo de Prut,

Am să-ncerc, dacă-am să pot să uit;

Şi, cum scriu la carte-naintaşii,

Am să-ncerc ca să-mi iubesc vrăjmaşii.

Dară dincolo de moarte, Ţară-a mea,

Nu mă părăsi, nu mă lăsa –

Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,

Te implor să spui că sunt al tău.

Ţara mea de dincolo de Prut,

Mi s-a dat poruncă să te uit.

...Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu,

Uite-mă pre mine Dumnezeu!

DEZRĂDĂCINAT

Iată-mă cu Nistrul subsuoară

şi străin în propria mea ţară.

Cerul de pe plopi e tot mai greu,

şi-a plecat din el şi Dumnezeu.

Când de Domnul – că există! – jur,

sunt bătut cu pietre, ca un fur;

trec şi sufletul mi-l port pe mâini,

hăituit de oameni şi de câini.

Iară seara lângă-un foc plăpând

rănile când mi le leg, plângând,

nu-i bocesc pe câinii ce mă muşcă,

ci pe-ai mei: că-s fericiţi în cuşcă!

Chiar să nu ne pese de mai suntem vii?!

Trecători în ţara-mi îşi croiesc domnii,

chipul şi-l aşază pe monede...

Dar eu cred că Domnul ne mai vede!

Şi n-o să ne lese să pierim de tot,

când ne-or pune unii Destinul – la vot! –

şi-or striga că, iată, voturile-s toate:

porul nostru nu vrea libertate!

O, stăpâni cu fire de lachei,

şi istoria-or să ne-o scrie ei;

peste lutul meu, de-o fi să mor,

vor sădi ei pomii lor.

...Dar ne-ntreabă morţii, ce duc ţara-n spate:

să nu ne mai pese au de libertate?!

Şi cei puşi pe ruguri, şi cei răstigniţi:

să ne placă oare să tot fim minţiţi?!

Te îndură, Doamne, şi de-acest popor:

măcar pruncii noştri sau copiii lor,

fă să nu mai fie lumii de ocară,

nici străini în propria lor Ţară!

BUCOVINA

Mă doare Bucovina ca o rană

ce nu se mai tămăduie de-un veac,

şi munţii ei mă dor ca o dojană:

munţi cine are nu mai e sărac.

Şi Prutul, râul cel mai trist din lume,

atuncea când ajunge-n Cernăuţi,

e-atât de mut, că nici n-ar face spume

şi-ar vrea s-o ia parcă-napoi, spre munţi.

De când există bezna şi lumina,

de când pe lume e Bine şi Rău,

de cer este legată Bucovina

şi acolo-i mai aproape Dumnezeu.

Ne amintim mai des de sora noastră

răpită-n zi de pace, nu de luptă,

când sângeră toţi pomii sub fereastră,

când ţara ni-i precum o hartă ruptă.

Şi-s tot mai trist, de câte ori mă-ntorc

din Bucovina, unde muşchiul creşte

în schituri, văduvite de noroc,

şi Dumnezeu vorbeşte ruteneşte.

Dar nu-i pierdut nimica întru totul

cât cerul peste fagi s-a mai păstrat;

ni s-a luat, e drept, aproape totul:

dreptul la plânset nu ni s-a luat.

Visez de pe acum să plec la anul

în Bucovina zărilor cărunte:

să stăm cu Zegrea şi cu Tărâţeanu

în jurul unui foc pe-un vârf de munte.

Şi să bocim de stirpea românească

a locurilor astea ca o rană –

eu, mut, în limba mea moldovenească,

ei, muţi, în limba lor bucovineană.

Ne întâlnim ades. Dar când e-n toi

o nuntă sau vreo sfântă sărbătoare –

simţim cum curge Prutul între noi

şi sârma cea ghimpată cum tresare.

Nu va fi unic Domnul, cel din slove

Şi Domnul cel ce umblă pre pământ,

în lume cât mai sunt două Moldove

şi două Bucovine cât mai sunt.

Bogat e cine are o poiană.

Munţi cine are nu mai e sărac.

Mă doare Bucovina ca o rană,

şi nu se mai tămăduie de-un veac.

Doamne, când ceasul cel din urmă-mi vei suna

fă-mă pe plai un fag de rouri ud,

ca vânturile când mă vor zvânta

de pe un deal, pe toată, s-o aud.

IEŞIRE LA MARE

Ce să fac, Doamne, c-un cer care prinde singur să zboare

şi n-am, ca să-l populez, măcar câteva vrăbii?!

Ce să fac, Doamne, cu-atâtea corăbii

când nu mai am ieşire la mare?!

Se întâmplă de-acum lucruri stranii şi amare –

cum săritorii, din faşe-ncă, strigă toţi: „hopa!“ –

în această bucăţică de Asie, lăţită peste Europa,

unde amiralii nu au nevoie de mare.

Că n-or urca mai mult pe râu, decât cu visul –

cel care-a fost o dată să-i încapă –

înstrăinaţii peşti, îi simt plângând sub apă,

cu lacrimile lor sporind abisul.