NICOLAE DABIJA
BLESTEM
Te blestem să rămâi cea mai
frumoasă –
cum e gelos pe mine Dumnezeu
că ştiu când ieşi şi ştiu
când intri-n casă –
şi numai eu să te
iubesc... Doar eu!
Gelos pe iarbă şi
gelos pe vânt,
gelos pe raza ce se
scutură din stea
şi leagă cerurile de
pământ –
te blestem să rămâi
numai a mea.
Şi-n vremea care
trece, care vine
pe tine cea cum alta
nu-i sub soare
să mă iubeşti –
te blestem – doar pe mine
şi de acest blestem să
n-ai scăpare.
REGINA
HUNĂ
Când au
intrat în Râm pe uliţi,
portretul
ei – ca pe-o icoană
ce
i-l duceau lăncerii-n suliţi –
a
pus cohortele pe goană.
La frumuseţea ei barbară
ce şi-o
purta ca pe-un delict,
cezari şi
regi îngenuncheară
şi-ncă
şi-un papă, Benedict...
De mult e
praf oastea-i vitează,
de mult
cenuşă-i acel jar,
dar
şi-azi cea ţară-şi mai botează
pruncii
cu numele-i barbar...
CE BINE-A FOST...
Ce bine-a
fost când a fost rău:
muream
pe-atunci de dorul tău;
era un
timp, care-a-ncăput
viaţa şi
moartea-ntr-un sărut!
Totul
pe-atunci părea nespus,
şi
frunzele cădeau în sus;
şi
timpul, blând, curgea-napoi,
iar
Dumnezeu ţinea cu noi.
Atunci,
în veacul celălalt:
când te-am
iubit cât n-ai visat,
şi când
din căni – cu tot alaiul –
noi cerul
îl sorbeam cu paiul.
Apoi când
ai plecat cu trenul
lăsând
părăginit edenul –
n-am mai
ştiut ce-aş putea face
după
război, cu-atâta pace...
Ce rău e
azi când este bine;
când nu
mai mor de dor de tine,
nu zic
cântări şi nici suspine...
Dac-am
greşit Tu, Doamne, zi-ne!
Azi totul
e aşa firesc:
nu mai
urăsc, nu mai iubesc,
nu mai
bocesc, nici nu mi-i dor,
nici nu
trăiesc
şi nici
nu mor.
Azi nu mă
sting de dorul tău,
şi sunt
bătrân ca Dumnezeu
gândind
l-acele vremi divine...
Ce bine-a
fost când n-a fost bine!...
SUFLETE AMESTECATE
Ce nu e
vis – nu e somn.
Ce nu e
cu tine – nu e vis.
Ca-n
copilărie, când citeam
la lumina
fulgerelor,
astfel
mi-apari tu în viaţa-mi.
Sufăr de dureri închipuite,
mă dor
răni care nu sunt ale mele,
beau
cenuşă
şi mănânc
lacrimi.
Doar când
te văd mai trăiesc.
Atunci se
amestecă ziua cu noaptea,
bucuria
cu durerea,
viaţa cu
moartea
şi
sufletele noastre le simt amestecate
ca de
Dumnezeu cu-o linguriţă ceaiul.
CERIŞTE
Mut într-un vers – această zare
şi-această cerişte albastră:
de parcă aş muta o floare
dintr-o câmpie într-o glastră.
Cu pomii-aceştia te iubesc,
cu-această mare numai spume...
Din ocna-n care mă găsesc,
mă uit cu ochii tăi la lume.
Of, doru-acesta ca o vină
ce face să se-oprească neaua –
parcă-i un nour de lumină
ce şi-a pierdut prin ceruri
steaua.
ÎNVĂŢ SĂ
NU O MAI IUBESC
Învăţ – ce rău şcolar sunt! – să
nu o mai iubesc,
să nu-mi mai pese şi să nu mă
doară;
vorbele ei, ce nu însemnau nimic
odinioară,
acuma, vai!, ca nişte şişuri mă
rănesc.
Învăţ să privesc lumea şi să o
văd cum este ea
şi nu cum mi se arăta până mai
ieri că este!
Ca o lacrimă-n ochi tremură
lumina din stea
că s-a mai sfârşit o poveste,
şi-ncă, vai! ce poveste!
O mie de ani sunt de azi până
mâini,
învăţ de lucrul acesta să nu-mi
fie frică...
Cometele, la care erau înhămate
atelaje de câini,
cerurile cui acuma le mai
despică?!
Ies înaintea mea livezi uscate
ce-n amintiri înfloresc
şi ziduri care se prefac în
coridoare,
învăţ, ce rău şcolar sunt!, să nu
o ma iubesc,
de parcă-aş învăţa, ca pe o
lecţie tăcută, cum se moare...
SUNT GRĂDINARUL UNEI SINGURE FLORI
Sunt grădinarul unei singure
flori, –
o plivesc, îi afânez solul la
rădăcină,
o stropesc, în amurg şi în zori –
de parcă aş îngriji o întreagă
grădină.
Sunt grădinarul unei singure
flori,
înmiresmată şi grea de lumine,
şi ştiu – sau mai degrabă visez,
deseori –
că ea înfloreşte doar pentru
mine.
Sunt grădinarul unei singure
flori
şi simt – în evii mai săraci sau
mai bogaţi –
în jurul ei, cum se învârt sute
de sori
lăsându-se de ea străluminaţi.
IZGONIREA
DIN RAI
E iarăşi martie şi e, iar,
primăvară:
oşti de muguri pe ramuri se zbat
şi tu, iubita mea, m-ai uitat...
Cum uiţi un bagaj într-o gară.
În astă primăvară, atât de
hapsână
ce amurgu-l întâlneşte cu zorii,
cine, iubita mea, te ţine de mână
ca să-ţi arate cum zboară
cocorii?!
... E iarăşi martie, şi asfaltul
e-nvins
de iarba ce iese, năvalnic, în
stradă;
patru sori ies pe cerul încins
şi numai eu mă-ncălzesc cu zăpadă...
◊◊◊
Doamne, luminează
în locul sorilor stinşi
ochii plânşi
ai inimilor care curtează
să iubească ce nu se poate,
să iubească mai mult decât se
poate,
să iubească, cu lacrimă veselă şi
bucurie tristă,
cât n-au iubit inimile toate
care n-au ştiut că iubirea
există.
GRĂDINI ÎN
TOAMNĂ
Vânt ce vii din moartele grădine
să mă strângi ca un bandit de gât:
m-am obişnuit cu răul tău atât
că îmi face şi un pic de bine.
De o viaţă,-n aşteptarea rimei
care-ar transforma o cloacă-n mit,
parcă-am străpezit şi eu, ca un cuţit
ce-şi mai caută prin lume locul crimei.
Viaţa mea-i cu moarte-n jumătate,
ca şi cum ucisele lumine
şi-au trecut spitalele prin mine
şi-au ieşit prin şesuri, vindecate.
SOLSTIŢIU
Se face ziua tot mai mică,
se face noaptea tot mai mare
şi mor copacii în picioare,
şi rima ţi-i tot mai peltică.
Şi ai ţipa de disperare
şi încă-ai tremura de frică:
se face ziua tot mai mică,
se face noaptea tot mai mare.
Un soare îngheţat pe zare
răsare apunând în pripă,
de-acum nimic nu te mai doare
şi niciun dor nu mai înspică:
se face ziua tot mai mică,
se face noaptea tot mai mare.
CÂNTECUL
Atât de trist cânta o goarnă
că începu să ningă-afară.
Mi se părea că-n lume-i iarnă.
Mi se părea că-n lume-i vară.
Scriam cuvintele pe ceaţă.
Mi se părea că-n orice frază
se face, tainic, dimineaţă.
Mi se părea că se-nserează.
Şi cântecul – ca o ninsoare
cădea solemn peste pământ,
iar şesul învăţa să zboare.
Mi se părea că nu mai sunt.
Mi se părea că e devreme.
Mi se părea că e târziu.
Mi se părea c-am fost în vreme.
Mi se părea c-am să mai fiu.
CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU BĂTRÂNI
Piatra pe care calci eşti tot tu.
Pomul de care te sprijini te
doare.
Există şi-o vreme când DA
înseamnă NU
şi mai are vreun sens doar ceea
ce moare.
Când dispari cu totul în
propriile tale poveşti.
Unde nu mai există nici mâine,
nici ieri.
Eşti acum când nu mai eşti,
peste tot.
Nicăieri.
