MOROMEŢII
Ilie Moromete, mărturiseşte Preda, „Era un om pe care n-aş putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult.” De la „Moromete” la Moromeţii este drumul de la individ la familie, la satul românesc tradiţional, interbelic. Disoluţia individului şi a familiei Moromeţilor înseamnă dispariţia, odată cu satul arhaic, a unei civilizaţii de tip rural, a unui sistem de valori consacrate. Volumul I (1955) este cartea tatălui, personaj-reflector prin intermediul căruia naratorul pătrunde în diferite medii, iar volumul al II-lea (1967) este cartea fiului Niculae Moromete, antiteza lui Ilie Moromete, ca filozofie a existenţei. Simbolica destrămare a unei familii de ţărani şi implicit a unui sat (Siliştea-Gumeşti) din Câmpia Dunării, din preajma celui de-al doilea război mondial (vol. I), este adâncită prin tehnica rezumativă, de la reforma agrară, din anul 1945, la colectivizarea de după anul 1949, până la finalul deceniului al VI-lea, în volumul al II-lea. În Moromeţii, Preda transfigurează teme de circulaţie în romanul european: conflictul cu istoria, conflictul dintre generaţii, conflictul cu sine însuşi, viclenia timpului, înstrăinarea, dezrădăcinarea, invazia comunismului (sovietizarea satului românesc), politica, familia, iubirea, paternitatea, instituţiile statului / satului, comunicarea, revolta, trădarea, libertatea. Unitatea volumelor este asigurată de arta compoziţiei, de relaţia dintre tehnica rezumativă de compoziţie şi tema timpului, tehnica decupajului şi naraţiunea lentă, de la timpul care „avea cu oamenii nesfârşită răbdare” (I) la timpul care „nu mai avea răbdare”, tehnica rezumativă a selecţionării evenimentelor din satul confruntat cu teroarea comunismului, cu „viclenia timpului” (II). Personajele-reflector Ilie Moromete şi Niculae Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Viziunea de ansamblu asupra evenimentelor arată că povestirea se face după ce faptele s-au petrecut. Discursul urmează o cronologie lineară: de la începutul verii, cu cina în familie, până la sfârşitul ei, cu precipitarea evenimentelor aflate sub presiunea timpului. Corespondenţa între incipit şi final, pe problema timpului (răbdător / nerăbdător), conturează destinul satului Siliştea-Gumeşti. La început, iluzia lui Moromete că zilele se scurg încet, semănând între ele şi conservând satul tradiţional şi familia de tip patriarhal, se transmite cititorului printr-o formulă asemănătoare, prin funcţia ei, cu formula iniţială a basmului: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp.” Ideea timpului răbdător este reluată în cap. al IX-lea: „Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare.” Cele două coordonate, spaţială şi temporală, deschid / închid drama destrămării familiei de tip patriarhal şi evidenţiază drumul însingurării lui Moromete: în incipit, eroul este înconjurat de familie / de sat, ceea ce îi conferă o anumită autoritate, în timp ce în final este singur şi retras, individ învins de o lume pe care nu o înţelege şi de care nu este înţeles: „Dar cu toată aparenta sa nepăsătoare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămăsese doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană… Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-şi piardă parcă şi ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Perspectiva naratorului obiectiv, deci viziunea impersonală, se completează cu perspectiva personajului-reflector (Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae Moromete, în cel de-al doilea volum) şi cu perspectiva personajelor-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora. Naratorul nu mai este omniscient, nici omnipotent, nu mai domină universul romanului, nici nu-i sugerează cititorului ce trebuie să creadă despre fapte şi actori (personaje-actant). Moromeţii este cartea unui singur personaj (Ilie Moromete), nu pentru că celelalte nu ar fi bine conturate, ci din cauză că toate celelalte personaje se definesc într-un fel sau altul în raport cu protagonistul. Ilie Moromete, „om sucit, cu toane, imprevizibil”, personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu), este particularizat prin trăsături care-i conferă autoritate şi unicitate: bucuria contemplaţiei, plăcerea de a vorbi, darul povestirii, inteligenţa, fantezia, ironia, umorul, arta de a-şi disimula gândurile, autoiluzionarea, naivitatea, credinţa în valorile consacrate (familie, demnitate, autoritate, independenţă, înţelepciune), gustul pentru politică, aversiune împotriva prostiei. Caracterizarea directă, făcută de narator, dezvăluie un Moromete altfel decât ceilalţi consăteni; nu agreează biserica, iar drumul cârciumii „nu-l folosesc niciodată ca o soluţie”; făcută de celelalte personaje, caracterizarea lui Ilie Moromete se diversifică; Catrina crede că are sufletul negru de răutate şi de tutun şi-l condamnă pentru ateismul lui de om care se complace într-o lume complet desacralizată; Cocoşilă îl admiră pentru că avea „ciudatul dar de a vedea lucrurile, care lor le scapă, pe care ei nu le vedeau”, iar Ţugurlan –pentru că Moromete ajunsese „să-şi ajungă lui însuşi cu ce avea”. Autocaracterizarea este realizată prin focalizare internă; vorbeşte naratorul, dar afirmaţiile sunt făcute din punctul de vedere al personajului principal, Ilie Moromete, „dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proşti nu i-ar putea sili nimeni să le facă.” Libertatea interioară, trăsătură definitorie a lui Ilie Moromete, evidentă în orice circumstanţă, este confirmată chiar la sfârşitul vieţii: „Domnule, l-am auzit că spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.” Caracterizarea indirectă, dedusă din comportament, din fapte, din limbajul verbal şi nonverbal, din vestimentaţie şi din fizionomie, din relaţia cu autorităţile şi instituţiile satului, dezvăluie complexitatea personajului principal. Moromete transformă existenţa în spectacol, se consideră superior celorlalţi, împarte lumea în proşti şi deştepţi, cei din urmă fiind foarte puţini, este ironic, are tendinţa de a-i domina pe ceilalţi, nu are spirit comercial, are nostalgia libertăţii absolute. Capul sculptat de Din Vasilescu, operă de artă naivă care imortalizează un Moromete din perioada lui de glorie, este tot un portret indirect al eroului principal. Unele personaje ale cărţii pot fi judecate ca alte feţe ale lui Moromete, în alt tip de viaţă: Boţoghină – un Moromete bolnav, mai puţin norocos; Pisică – un Moromete eşuat în ironie şi indiferenţă; Ţugurlan – un Moromete fără pământ. Portretizarea în mişcare, realizându-se prin acumularea detaliilor, obiectivitatea observaţiei – gestica, mimica, vorbirea, comportamentul – dublată fiind de fineţea analizei interioare şi de prezentarea jocului gândurilor lui Ilie Moromete, fac din Preda un creator de tipuri, asemenea lui Rebreanu, Balzac, Tolstoi. Modurile narative preferate de Preda sunt scena şi rezumatul gândurilor unui personaj şi al propriului discurs. Descrierea are o funcţie simbolică şi este folosită nu atât pentru „efectul de real”, cât pentru construcţia unui spaţiu, scene, pentru transmiterea unui mesaj ascuns. Dialogul, pe lângă funcţiile de comunicare şi de caracterizare (autocaracterizare), străluceşte mai ales prin ceea ce ascunde, conform principiului: „Vorbele i-au fost date omului pentru a-şi ascunde gândurile.” Într-un moment de inspiraţie divină, Marin Preda a oferit literaturii române o capodoperă fără asemănare în literatura europeană.
ITEMI DE EVALUARE
1. „Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva
clipe, ca şi când n-ar fi
vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea
dimineţii ca o vijelie: se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor.
Văile clocotiră şi toţi câinii de prin împrejurimi începură să latre.” (Moromeţii)
♦ „Salcâmul tăiat străjuia însă prin
înălţimea şi coroana lui
stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii,
Moromete însuşi, arătau bicisnici.” (Moromeţii)
♦ De ce tăierea unui salcâm se
transformă într-un eveniment de
neînţeles? ♦ Să fie salcâmul semn de
autoritate, simbolul verticalităţii morale în colectivitate? ♦ Salcâmul reprezintă forţa şi unitatea
familiei Moromete? ♦ Tăierea salcâmului prevesteşte disoluţia
satului tradiţional, dar şi a familiei de tip patriarhal? ♦ Formulaţi, în 10 –
12 rânduri, răspunsurile la aceste întrebări.
2. „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei
de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi
stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai
schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El
şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i
trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe
masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.” (Moromeţii)
♦ „«Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând…
poate n-o să ţi-l vând… De ce trebuie să ne grăbim
aşa?» părea el să-i spună. / – Dar Victor al tău… El nu mai iese la sapă,
Bălosule? Sau de când e voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică…
admitem cazul că fiind ocupat… mai adăugă el. / Vecinul avu bănuiala că aceste
cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul
cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta. / – Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai,
Moromete? Că vreau să ţi-l plătesc… / Drept răspuns, Moromete începu să se uite
pe cer. / – Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu.” (Moromeţii) ♦ „Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi de spaimă.
Pe alături de ea ţâşni Duţulache, câinele,
ieşind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia
îl întrebă: / – Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă
jos, n-auzi? / – Dă-i apă, zise Moromete liniştit. / Paraschiv începu să râdă,
sculându-se de pe dulamă.” (Moromeţii) ♦ – Salcâmul ăsta? De ce
să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!… / – Într-adins, răspunse Moromete.
Într-adins, Nilă, îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu
te mai uita, că se face ziuă. / – Cum să se
mire proştii ?! întrebă Nilă supărat, neînţelegând, trecându-i pentru
întâa oară prin cap că la urma-urmei tatăl lui ar putea să ţină seama şi de
ceea ce gândeşte el… (Moromeţii) ♦ – Băieţii mei! Exclamă
Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei,
Scămosule, sunt bolnavi… Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă
ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau şi-mi spuneau:
„Mă, noi vrem să fugim de acasă”, crezi că
i-aş fi împiedicat eu, Scămosule!? „De ce să fugiţi, frăţioare?” le-aş fi
spus. Încet nu puteţi să
mergeţi? (Moromeţii) ♦ – Atâta timp cât mă vedeţi că trăiesc, ori faceţi cum zic eu, ori, dacă
nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit
şi am luat pământul de la ciocoi ca să trăiţi voi mai bine! De ani de zile mă
zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă
întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vândut nicio brazdă şi acum săriţi la
mine şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! Pământul rămas întreg, Paraschive,
smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule de avere! Ai vrut să te însori cu
a lui Bodârlache că avea pământ mult şi te-ai făcut de râs.
O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine! / Cuvintele din urmă
fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-o răguşeală stânsă
şi neputincioasă. Omul era de necunoscut. / – Ce v-am făcut eu vouă şi
ce nu v-am dat, Paraschive şi Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în
casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e? Vreţi să mă
jupuiţi pe mine de piele? An
de an am dat din colţ în colţ când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu vând din
pământ! Am trăit cu toţii desculţi şi dezbrăcaţi, nimeni n-a avut mai mult! Ce
vreţi voi de la mine, nenorociţilor? Să ies la drumul mare şi să jefuiesc? Să
iau vita omului din bătătură şi să mă ţin de procese ca alţii? Asta
vreţi voi? / Cu
aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. (Moromeţii)
♦ „Alegerea lui Preda, care împărtăşea mai
mult sau mai puţin opinia cu pricina, de a face din Ilie Moromete un ţăran paradigmatic pentru
declinul întregii clase, este greu de justificat. Ce se întâmplă cu Ilie Moromete şi cu ai săi are o foarte mică legătură cu
numai cu prejudecata marxistă a sărăcirii maselor ţărăneşti exploatate de
capitalişti, după ce fuseseră exploatate de boieri, dar şi cu istoria
satului interbelic în general. Risipirea familiei (cei patru fii îl părăsesc, Catrina, soţia, pleacă şi ea de acasă pentru o
vreme) şi dificultăţile materiale cărora nu le mai face faţă n-au drept cauză imperfecţiunile
reformei agrare, pământul fiind puţin, datoriile (nu toate convertite) către bănci, nici chiar criza economică
dintre 1929 şi 1933. Cauza trebuie căutată în firea şi în concepţia de viaţă a
personajului. În orice situaţie, el ar fi păţit la fel. Ilie Moromete este un
ţăran prea puţin dispus la munca grea a pământului, iubitor de taclale («Eşti mort după şedere şi după tutun»,
îi spune Catrina) şi de otium mai
degrabă decât de negotium (chiar dacă o dată se lasă purtat pe
drumuri ca să vândă grâu), convins că, nedivizat, pământul va continua să-i
hrănească pe toţi, veşnic în întârziere cu datoriile către bănci sau către
stat, faţă de care manifestă acelaşi dispreţ suveran ca şi faţă de bani (îşi
face chiar un tittlu de glorie din a înşela statul), respingând orice schimbare, pentru că nu crede în progres, ci
doar în păstrarea neştirbită a liniştii lui sufleteşti şi materiale.
Inteligent, deşi nu cultivat, Moromete nu se poartă cu ai lui altfel decât se poartă
cu majoritatea ţăranilor. E autoritar,
discreţionar, veritabil pater
familias, egoist şi puţintel cinic. (...) Problema lui Moromete este inadecvarea la
realitatea economică.” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române)
▲ Pornind de la aceste extrase, din Moromeţii
şi din Istoria critică a literaturii
române de Manolescu, realizaţi caracterizarea personajului Ilie Moromete, în 20 – 25 de rânduri.
PETRE ISACHI
