BALAURUL
Mihail Sadoveanu îl va fi avut drept model pe Caragiale,
nuvelistul, atunci când a scris povestirea Balaurul. Scriitorul intuieşte efectul
pe care îl au în comunicare simbolurile preluate din literatura
populară. În viziune sadoveniană, balaurul
este întruchiparea răului universal, a diavolului, a forţelor obscure şi a
pulsaţiilor inconştientului. Ifrim, „solomonar cuminte”, tatăl lui Leonte, ne mărturiseşte în deznodământul
povestirii Balaurul că: „(…) el ştia mai bine decât oricine de care
poruncă ascultase dihania furtunilor. Într-adevăr, de drăcuşorul cel balan nu
s-a mai auzit nimic, şi nimine nu l-a mai văzut niciodată.” Pe balaur l-a
chemat „copila cea de şaptesprezece ani”?
Boierul Bolomir era convins că în
casa lui „a intrat un demon”, iar moş
Leonte, pe când era „flăcău trecut de douăzeci de ani”, a
văzut cum cucoanei Irinuţa: „(…) deodată îi crescuseră la mâni ghiare
agere cu care-şi ameninţa soţul. Mi s-a părut că văd în părul ei corniţele cu
care voise odată să-l împungă.” Sugestia era evidentă. Diavolul, într-o
înfăţişare antropomorfă, are gheare şi
coarne; el reprezintă tentaţia răului, ispita – arma de a instala propria dominaţie şi de a deposeda omul de graţia
lui Dumnezeu. Leonte,
personaj-narator, dar şi personaj-martor, ne
asigură că povestea boierului Nastasă
Bolomir este adevărată: – Mult n-am de
spus, se apără zodierul, fărădecât numai ce-am văzut. Cu voia comisului Ioniţă,
am să povestesc –
şi mare dorinţă am s-ascult pe urmă istorisirea dumisale. Procedeul
povestirii în ramă se impune cu necesitate. Povestitorul sadovenian – Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul
Gherman (Haralambie), Leonte (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache
Coropcarul (Cealaltă Ancuţă),
ciobanul (Judeţ al sărmanilor), negustorul Damian Cristişor (Negustor lipscan),
orbul (Orb sărac), Salomia şi Zaharia (Istorisirea Zahariei fântânarul) – ştie să vadă, să descrie. Descrierea implică epicitate,
fiindcă prin ea „se povesteşte”
despre viaţa naturii, fiinţă fabuloasă. În acest sens descrierea balaurului,
din punctul culminant al povestirii,
rămâne un tablou antologic prin arta de „a
vedea” realist şi de a epiciza / de
a transforma în poveste semnele lui Dumnezeu; descrierea
balaurului ilustrează, la modul ideal, relaţia realitate-ficţiune. Sadoveanu
fictivizează un uragan, schimbând mitul balaurului, cum este perceput
din imaginile Arhanghelului Mihail
şi ale Sfântului Gheorghe. Inserţia
fantasticului în real determină un sentiment de spaimă: „La vederea puterii lui, ţiganii au căzut cu
feţele la pământ. Ancuţa s-a mistuit undeva într-o cotruţă a hanului. Eu m-am repezit la tata să-l
desleg, – ş-abia am avut vreme să mă tupilez lângă el, sub căruţa cu roatele
fără ciolane.” Personajul-narator
şi cititorul, aflaţi în faţa acestui
eveniment straniu, ezită între o explicaţie naturală şi una supranaturală. Să
fie „mânia lui Dumnezeu”? Să fie un
act de dreptate al Irinuţei – „cuconiţa, sprintenă, subţire şi mânioasă ca
o viperă”? Să fi fost un fenomen natural de excepţie? Balaurul fictivizat / imaginat la graniţa dintre fantastic şi fabulos, fabulosul desemnând
personaje sau evenimente imaginare incredibile, potenţează impresia de
atemporalitate din povestirea-cadru („într-o
îndepărtată vreme, demult”) prin
misterul timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice. Interferenţa
dintre spaţiul real (închis sau
deschis) şi spaţiul imaginar (mitic,
fantastic), terestru sau cosmic, în conjugare cu cele trei niveluri ale timpului narativ (timpul povestirii, timpul
povestit, timpul evocat, al celeilalte Ancuţe) contribuie la crearea
atmosferei, întrucât povestitorul alege momentul prielnic intrării în scenă,
îl amână dacă simte că nu va fi ascultat, dacă nu este pregătită adunarea să înţeleagă intenţiile lui.
Iată cum îşi pregăteşte intrarea moş Leonte: – Se poate, comise Ioniţă, şi te poftesc, nu-ţi uita cuvântul. Cum am
spus, asemenea poveşti numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe părintele Gherman, care iar s-a
învălit întru întristarea sa şi tace. Ci eu nu ştiu, comise Ioniţă, dacă ai să poţi a ne arăta ceva
mai înfricoşat. Vă spun drept că numai o
dată, de când sunt, mi-am mai simţit aşa inima, ca potârnichea în căngile şoimului. Hangiţa a întors spre bătrân ochii
ei aprigi, cu un glas pripit: / – Când ai văzut întăi balaurul, moş Leonte? Personajul-narator
relatează întâmplarea cu balaurul din perspectiva flăcăului „trecut de
douăzeci de ani”, dar
reprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea lor din perspectiva
maturului, din cauza consecinţelor tragice. Relatarea personajului-narator se
încheie prelungind înfricoşarea. Naraţiunea
se naşte din dialog şi este spaţializată cu scurte pasaje descriptive. Epilogul înregistrează efectul actului narării
asupra personajului-narator / martor
la apariţia balaurului, dar şi asupra celorlalţi: „Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea
lui Bolomir. Iar unii oameni
au scornit că părintele meu ar fi chemat balaurul (…).” Relaţia dintre naratorul
omniscient / receptori / ascultători
este tipic sadoveniană. Se utilizează persoana I şi persoana a II-a în dialogul acestora. Funcţia dialogului nu este atât de comunicare şi de caracterizare
indirectă / directă, cât de a releva modalităţile narării (relatarea, reprezentarea, povestirea): – Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia
mea. / Tătuca s-a uitat cu
luare-aminte în carte şi i-a răspuns astfel: – Măria ta, casa nunţii domniei tale este Taurul… Ceremonialul povestirii –
condiţionat şi de atmosferă (naratorul
regizează tensiunea epică, suspansul, pe tot parcursul povestirii,
pentru a capta interesul ascultătorilor) constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii: pretextul care
declanşează povestirea (întrebarea hangiţei, drumurile la Roman şi la Iaşi ale Irinucăi),
apariţia povestitorului, formulele de adresare, întrebările şi mirările
ascultătorilor: – Ce vorbeşti de balaur,
frate? a întrebat cu tulburare comisul Ioniţă, şi s-a aşezat la locul lui. Care
balaur? Şi ne privea încrucişat şi nedumerit, parcă atunci căzuse între
noi. Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios,
adecvat rangului: – Apoi cum ţi-aş spune
eu mai degrabă asemenea întâmplare, cinstite comise? cuvântă el. O lumină
nostalgică şi o poezie stranie se aşterne peste destinele oamenilor cuprinse
atunci, ca şi astăzi, în cartea veche a zodierului Ifrim, tatăl lui moş Leonte,
care ne spune tot „adevărul”, adevăr
relativizat însă de drumurile / destinele personajelor. „Drumul”, în Balaurul,
este locul întâlnirilor neprevăzute; aici s-au întâlnit, întâmplător, cei ce normal erau despărţiţi prin
ierarhia socială şi prin dimensiunea spaţiului: boierul Bolomir cu slujitorii – ţigani, Irinuţa, întorcându-se de la Roman împreună cu feciorul vornicului Vuza, Ifrim zodierul, Leonte,
fiul lui Ifrim, şi, desigur,
balaurul. „Drumul” este asociat
cunoaşterii şi iniţierii, devenirii şi transformării
destinului, fiindcă nu întâmplător Bolomir
s-a dus: „(…) la Ieşi şi s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, ş-a adus la Tupilaţi, în droşcă cu
patru cai, o copilă ca de
şaptesprezece ani.” Ni se
sugerează, cu siguranţă, fatalitatea destinului.
ITEMI DE EVALUARE
1. „I-am căutat şi ei în cartea de zodii, cum ţi-am căutat şi dumitale.
Foarte bine şi foarte adevărat i-am spus, şi socot că nici dumneata n-ai rămas
nemulţămită. / – Ba am fost mulţămită , răspunse
hangiţa râzând. / – Se-nţelege, căci altfel nu se poate, jupâneasă Ancuţă, căci
eu în taşca asta de la şold am carte veche întru care se spune tot
adevărul.” (Balaurul) ♦ „Eram
aşa, flăcău trecut de douăzeci de ani, şi
părintele meu mă învăţa meşteşugul lui (…), îmi arăta ziua buruienile şi
rădăcinile pământului, iar noaptea stelele cerului.” (Balaurul) ♦ „Era un ţăran de la noi, de pe Moldova, ras
şi cu mustaţa albă, plin la obraz şi c-oleacă de pântece. Şi când grăia şi
râdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de criţă.” (Balaurul) ♦ „Aşa zâmbeau ele şi făceau cu ochiul vorbind
despre asta, cum îi treaba muierilor, că eu, ca un flăcău prost ce eram, nu
înţelegeam nimica.” (Balaurul)
▲ Pornind de la aceste secvenţe, realizaţi, în 8 – 10 rânduri, atât
portretul moral, cât şi portretul fizic al
zodierului Leonte, văzut ca
personaj-narator şi ca personaj-martor.
2. – Apoi cum ţi-aş spune eu mai degrabă asemenea întâmplare, cinstite
comise? cuvântă el. Trăia la noi, la Tupilaţi, pe vremea aceea, un boier mare şi
fudul: îl chema Nastasă Bolomir. Era înalt şi-ncruntat ş-avea în piept o barbă
mare cât o coadă de păun. Acu se însurase el de două ori, cu toată rânduiala.
Şi luase întâia oară o fată de boier de la Bârlad, ş-aceea mult n-a putut
suferi mâniile şi asprimile lui şi s-a întors bolnavă şi plângând la părinţii
săi. Iar de-al doilea s-a însoţit cu văduva unui grec Negrupunte: frumoasă
femeie ş-aceea, şi bogată. Dar n-au trecut doi ani de când le-a pus popa
cununiile pe cap şi-ntr-o toamnă am văzut-o galbănă şi ofilită, parc-o bătuse
bruma (…). (Balaurul) ♦ „Eu
stăteam în cumpănă; dar boierul s-a uitat aşa de urât la mine ş-a întins mâna
spre harapnicul de la oblânc, încât am apucat-o pe coastă, cu capul gol.” (Balaurul) ♦ „Luminate stăpâne, aicea se spune adevărat,
cum că măria ta eşti om mânios: deci cunoscând această patimă, nu trebuie să te
leşi în voia ei. Şi-a prins a-i ceti tata, din cuvintele zodiei, cele ce se
potriveau unui asemenea om năprasnic cum era boierul nostru.” (Balaurul) ♦ – Mişele! răcnea cu străşnicie Boromir cătră tătuca. Asta-i
credinţa ta, ş-aşa-ţi este ştiinţa? Luaţi-l şi legaţi-l şi să-mi jupuiţi
din spinarea lui de-o păreche de papuci; dar să nu cumva să îmi iasă pielea c-o
crestătură, ori c-o spărtură, că vă spânzur! (Balaurul)
▲ Realizaţi, în 8 – 10 rânduri, pornind de la aceste secvenţe, atât
portretul moral, cât şi portretul fizic al boierului Nastasă Bolomir.
3. „Sadoveanu trece, cu drept cuvânt, ca cel mai de seamă poet descriptiv
al literaturii noastre. Cine vorbeşte însă de descriere, şi-o reprezintă însă
mai cu seamă ca o categorie a vizualităţii. Un mare descriptiv pare a fi, pentru sentimentul comun, un mare vizual.
Este uimitor, deci, studiindu-l pe Sadoveanu, să constaţi cât de reduse
sunt elementele vizualităţii în proza lui şi cum puterea lui evocatoare se
sprijină, într-o proporţie copleşitoare, pe factorii audiţiei. Peisagiile
văzute de Sadoveanu sunt destul de rare şi mijloacele lor, mai cu seamă în
povestirile începutului, nu depăşesc cu mult pe acele pe care le-am aflat în
arta poetică a lui Eminescu.” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români) ♦ „Adevărul
este pentru Sadoveanu «viziune». Arta lui este vizionară. Percepţia lumii este
pătrunsă la el de atâtea valori ale fanteziei, încât lumea care ni se lămureşte
prin ea nu poate fi aceea a ochiului comun sau a unor priviri călăuzite de
obiectivitatea ştiinţei. Lumea lui Sadoveanu este văzută în fantezie şi
dintr-un unghi cu totul subiectiv, prin perdeaua agitată de sentimentul său
neliniştit sau prin valurile acelui farmec cu care, în producţia lui mai nouă,
scriitorul se regăseşte printre oameni şi lucruri.” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români) ♦ „Peste Moldova, dincolo de dealul
Bolândarilor, cerul se mişcă şi se aplecă rotindu-se împotriva pământului; ş-un
muget peste fire şi nemaiauzit umplu văile venind dintr-acolo; şi toată lumea
care se afla faţă, întorcând ochi holbaţi, a văzut balaurul venind în vârtej
sucit, cu mare iuţeală. L-am văzut şi eu
şi m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subţire ca un sul negru
pipăia pământul, şi trupul i se înălţa în văzduh, iar gura i se deschidea ca o
leică în nouri. Şi mugind,
venea cumpănindu-şi coada; iar în răsuflările lui sorbea şi juca în slavă clăi
de fân, acoperişuri de case şi copaci desrădăcinaţi. Şi de sub mugetul lui
lepădă o revărsare de grindină şi ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei
ş-ar fi prăvălit-o asupra noastră.” (Balaurul)
▲ Pornind de la aceste fragmente, argumentaţi, în 12 – 14 rânduri, că
scriitorul Mihail Sadoveanu realizează aici, îmbinând auditivul şi vizualul, o
descriere artistică în proză.
PETRE ISACHI
