MIORIŢA
Termenul de baladă, specie a epicii folclorice,
în versuri, provine din fr. ballade,
prin prov. ballada / cântec de joc, dans, din lat. ballare / a dansa, fiind pus în circulaţie, la
noi, de Vasile Alecsandri
prin Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, din 1852–1853,
înlocuind denumirile populare cântec
bătrânesc, cântec haiducesc sau
cântec vitejesc. După conţinut, baladele populare sunt: 1.
fantastico-mitologice (Soarele şi luna,
Iovan Iorgovan); 2. pastorale (Mioriţa,
Dolca, Codreanu); 3. istorice (Constantin
Brâncoveanu, Radu Calomfirescu); 4. haiduceşti (Toma Alimoş, Corbea);
5. familiale (Crăişor cu mult dor, Ghiţă Cătănuţă). Balada populară are caracteristicile operelor
orale: anonimatul, oralitatea, caracterul colectiv, tradiţional, sincretic; se caracterizează prin
epicitate, prin muzicalitate, prin redactarea în versuri scurte, prin
interferenţa realului cu fantasticul. Mioriţa,
tematic, propune o meditaţie asupra fatalităţii morţii. Motivele fundamentale – motivul transhumanţei, motivul
complotului, motivul mioarei
năzdrăvane, motivul testamentului,
motivul alegoriei moarte – nuntă, motivul măicuţei bătrâne – dezvăluie o identitate care depăşeşte –
genetic, dar şi ontologic – graniţele
poemului mioritic. Structural, cele şase motive se distribuie în trei
părţi; întâia parte corespunde
primelor două motive (motivul
transhumanţei, motivul complotului);
a doua parte corespunde celui de-al treilea motiv (motivul mioarei năzdrăvane); a treia parte corespunde ultimelor
trei motive (motivul testamentului, motivul alegoriei moarte – nuntă, motivul măicuţei bătrâne). Expoziţiunea
evocă ritualul coborârii în
infern: „Pe-un picior de plai, / Pe-o
gură de rai, / Iată vin în cale, / Se cobor la vale / Trei turme de miei / Cu
trei ciobănei.” Coborârea, justificată de motivul
transhumanţei, reprezintă un sens adiacent morţii, fiind revelată temporal şi spaţial (apusul
soarelui, câmpul), dar şi prin
cifra trei. Transhumanţa, pendularea între munte şi câmpie, a generat
modul dilematic de a fi al românului. A creat o fiinţă a contrastelor şi a
nehotărârii, la mijloc de Rău şi de Bun, cum spune Ion Barbu, încât
sufletul românului este călător sub zodii dulci – amare. Modul dilematic de a
fi îi permite ciobanului să-i găsească un sens absurdului morţii şi să acorde o
încredere necondiţionată atât destinului, cât şi fatalităţii. Această împletire
dintre tragicul sentiment al sfârşitului şi extazul nunţii se numeşte simbolic spaţiu mioritic, oglindit în cultura şi
în istoria românilor. Metafora spiritualităţii româneşti („Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”) păstrează reflexul dilematic al pendulării transhumantice care explică
situarea eroului principal între DA şi
NU, între agonie şi extaz,
între profund şi derizoriu. Conflictul dintre
ciobani şi hotărârea de omor reprezintă un arhetip, simbolizând conflictul
dintre Cain şi Abel. Motivaţia este aceeaşi ca în Biblie: lăcomia, invidia, răutatea. Partea a doua a baladei Mioriţa este dramatică. Dramatismul
se naşte din comportarea mioriţei: „Dar cea Mioriţă / Cu lână plăviţă / De trei
zile-ncoace / Gura nu-i mai tace,
/ Iarba nu-i mai place.” Comportamentul
anormal, zbuciumul rău prevestitor se potenţează prin personificarea mioarei, prin utilizarea dialogului ca modalitate fundamentală de expresie. Oaia năzdrăvană îi aduce la cunoştinţă
stăpânului existenţa unui complot, hotărârea de omor luată de „Baciul ungurean / Şi cu cel vrâncean”; tensiunea dramatică este gradată ascendent;
limbajul afectiv prezent în dialogul fabulos,
diminutivele îmbinate cu dativul etic, eufonia afectiv-mângâietoare sporesc
comunicarea, substanţa dramatică a motivului
mioarei: – Mioriţă laie, / Laie, bucălaie, / De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai
tace! / Ori iarba nu-ţi place, / Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă Mioară? // –
Drăguţule bace! / Dă-ţi oile-ncoace / La negru zăvoi, / Că-i iarbă de noi / Şi
umbră de voi. / Stăpâne, stăpâne, / Îţi cheamă ş-un câne, / Cel mai bărbătesc /
Şi cel mai frăţesc, / Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare / Baciul
ungurean / Şi cu cel vrâncean! Testamentul, ca motiv poetic, este prezent în colinde, în balade eroice, în lirica
erotică, în blesteme; dacă primele două părţi ale baladei au caracter
epico-dramatic, partea a III-a
(monologul ciobănaşului) are
caracter liric. Testamentul marchează
trecerea progresivă de la planul uman –
real la planul natural – alegoric.
Înmormântarea este încredinţată ciobanilor vrâncean şi ungurean (plan uman); fluierele sunt puse la capul
mortului de către mioara năzdrăvană (plan
ambiguu: uman / natural); bocetul
mortului este săvârşit de oi (plan
natural). Motivul următor, alegoria
moarte – nuntă, concentrează
substanţa lirică a baladei Mioriţa, relevă poezia morţii
– căsătorie cu a lumii mireasă. Sentimentul eternizării
este transfigurat printr-o dublă alegorie: 1. alegoria integrării telurice (– Oiţă
bârsană, / De eşti năzdrăvană / Şi de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să-i
spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să
mă îngroape / Aice pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi; / În
dosul stânii, / Să-mi aud cânii; /
Aste să le spui, / Iar la cap să-mi pui / Fluieraş de fag, / Mult zice cu drag!
/ Fluieraş de os, / Mult zice duios!
/ Fluieraş de soc, / Mult zice cu foc! / Vântul când a bate, / Prin ele-a
răzbate / Ş-oile s-or strânge, / Pe
mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge!); 2. alegoria integrării cosmice
(„Iar tu de omor / Să nu le spui lor. / Să le spui curat / Că m-am însurat /
C-o mândră crăiasă, / A lumii mireasă; / Că
la nunta mea / A căzut o stea; / Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa, / Brazi şi paltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii
mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”) Contradicţia dintre integrarea telurică (acceptarea aparent senină a morţii) şi integrarea cosmică (seninătatea este dublată opoziţional de
sentimentul tragic al sfârşitului inexorabil) sugerează eterna tragedie a
omului, fiinţă finită, care are sentimentul şi conştiinţa infinitului.
Tragismul este amplificat de motivul
măicuţei bătrâne („Iar la cea măicuţă
/ Să nu-i spui, drăguţă, / Că la nunta mea / A căzut o stea, / C-am avut
nuntaşi / Brazi şi paltinaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, /
Păsărele mii / Şi stele făclii!…”); momentul este dramatic prin excelenţă; arta portretistică este fără egal, prin
conciziune, dinamism, expresivitate; portretul mamei (personificarea dragostei
materne) este surprins în mişcare, într-o dramatică şi dureroasă
căutare („Măicuţă bătrână / Cu brâul de lână, / Din ochi lăcrimând,
/ Pe câmpi alergând, / Pe toţi întrebând / Şi la toţi zicând”); dramatismul de situaţie – fiul
moare înaintea mamei – potenţează tragicul existenţei. Portretul ciobanului este proiectat în lumina dragostei materne („Cine-au
cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel / Trans printr-un inel? /
Feţişoara lui, / Spuma laptelui;
/ Mustăcioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; /
Ochişorii lui, / Mura câmpului!…”) Cele patru propoziţii eliptice de
predicat, organizate metaforic, sub regimul
unei perfecte omofonii de-a lungul celor patru distihuri, vizualizează,
folosind ca modalitate compoziţională un
paralelism enumerativ, un ideal de tinereţe şi de frumuseţe masculină.
Succesiunea ritmică a unor forme gramaticale identice creează un melos
baladesc (muzicalitate specifică) accentuat de repetiţia atributului
pronominal „lui”, rimat cu articolul
hotărât „lui”. Testamentul ciobanului în relaţie cu motivul măicuţei bătrâne conţine răspunsul românesc la întrebarea
privind misterul vieţii şi al morţii. Meditaţia asupra morţii ipotetice interferează în baladă teme de circulaţie
universală: iubirea mamă – fiu, predestinarea, dizolvarea fiinţei umane în neant, creştinismul
cosmic, invidia, mitul lui Abel şi Cain.
ITEMI DE EVALUARE
1. De ce Sadoveanu îşi deschide romanul Baltagul prin „Stăpâne, stăpâne, / Îţi chiamă ş-un câne…”,
versuri preluate din Mioriţa? ♦
Exprimaţi-vă opinia în 5 – 7 rânduri.
2. „Iar dacă-i zări, / Dacă-i
întâlni / Măicuţă bătrână / Cu brâul de lână, / Din ochi lăcrimând, / Pe câmpi alergând, / Pe toţi întrebând
/ Şi la toţi zicând: / «Cine-au cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel
/ Trans printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Mustăcioara lui, /
Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, / Mura
câmpului!…»” (Mioriţa)
♦ Motivaţi, în 5 – 7 rânduri, funcţia poetică a gerunziilor şi a
diminutivelor.
3. „Iar cel ungurean / Şi cu cel vrâncean, /
Mări, se vorbiră, / Ei se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare / Pe cel moldovan / Că-i mai
ortoman / Ş-are oi mai multe, / Mândre şi cornute, / Şi cai învăţaţi / Şi câni mai bărbaţi!…” ●
– Mioriţă laie, / Laie, bucălaie, / De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai tace! /
Ori iarba nu-ţi place, / Orie eşti bolnăvioară, / Drăguţă mioară? / – Drăguţule bace! / Dă-ţi
oile-ncoace / La negru zăvoi, / Că-i iarbă de noi / Şi umbră de voi. ● „Aste să le spui, / Iar la cap să-mi pui / Fluieraş de fag, / Mult zice cu drag! / Fluieraş de os, / Mult zice
duios! / Fluieraş de soc, / Mult zice cu
foc!” (Mioriţa)
♦ Ce tipuri de rimă se actualizează în cele două
secvenţe? ♦ Ciobanii vrâncean şi ungurean sunt
duşmanii ciobanului moldovean? ♦ Complotul este un motiv – pretext? ♦ Cei
doi sunt agenţi ai destinului, predestinaţi, ca în
mitul Cain şi Abel? ♦ Mioara, animal profetic, personificând
premoniţia, dezvăluie oracular: Ce a fost
hotărât a fost scris? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 10 – 12 rânduri. ♦ Motivaţi, în 4 – 5 rânduri, funcţia
dativului etic („Ca să mi-l omoare”).
4.
„Mioriţa este un miracol artistic atât de profund tulburător, încât e un
adevărat privilegiu să i te poţi dedica. E un miracol, şi pentru că e poezie şi cântec în starea
binecuvântată de desăvârşire, dar şi deoarece exprimă întocmai modul nostru
propriu de a fi în lume şi de a ne înţelege rostul de oameni ai acestor locuri. Ca
mai toate adevăratele capodopere, şi Mioriţa e înconjurată de un larg cerc de umbră, de o largă zonă de tăcere, ceea
ce, dacă îi sporeşte misterul, îi sporeşte şi demnitatea artistică.”
(Adrian Fochi, Mioriţa [Texte poetice alese]; Prefaţă)
● „Ciobanul din Mioriţa nu
gândeşte nici măcar extincţia, moartea fiind pentru el o închidere într-o
groapă, o rămânere pe loc a lucrurilor ca-n ziua decesului. Tocmai această
terestritate este poetică,
fiindcă lasă sufletul în toată străvechea lui naivitate, fără nici o
complicaţie a
inteligenţei. Ciobanul care, gândind numai în timp şi spaţiu, se înmormântează
lângă stână cu uneltele
ciobăniei lui e totuna cu faraonul care perpetuează în bitum, cu alimentele
lângă el, clipa hieratică a morţii.” (George Călinescu, Opera
lui Mihai Eminescu, 2)
♦ Credeţi în valabilitatea acestor afirmaţii?
Exprimaţi-vă opinia în 10 – 12 rânduri.
5. „Pe-un
picior de plai, pe-o gură de rai, /
Zbuciumat se plânge fluierul de fag. / Inima mi-o strânge şi-mi pătrunde-n
sânge / Acest cântec dureros şi drag. // Stelele făclii, păsărele mii, / Jalea
îşi descântă-n fluierul de os… / Tainic îşi frământă cadenţarea
sfântă / Acest cântec trist şi luminos. // Se îngână lin linişti în arin, / Tremură la stână fluierul de soc. /
Măicuţă bătrână cu brâul de lână, / Ce mai caţi bătutul de noroc? //
Brâul tău din copcii s-a desprins – târzii, / Paşii ţi-i înseamnă pe
cărări cu lună… / Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii / Când la stână
fluierele sună? // El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel, / El, cu plete negre-n vânturi
scuturate, / N-are să mai poată mândrul ciobănel / Înaintea ta să se arate…//
Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat / Legănat pe triluri, palid, să îl
vadă, / Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat / În pădurea lungă de
baladă… // Osteneşti… o clipă numai să te-opreşti. / Odihneşte-ţi ochii
în afund de zare… / Vai, pe zare-s nouri – turmele cereşti – / Şi-auzi glasul tragicei mioare… // De ce fugi pe
câmpuri, după ce chemări? / Despletit ţi-i părul – albă vâlvătaie… / Vezi,
de vânturi dusă, s-a topit sub zări / Mioriţa laie, bucălaie… // Pe-un picior de
plai, pe-o gură de rai, / Stau câteodată împieterit şi mut / Să-nţeleg o clipă
nenţelesul grai / Plin de jalea unui veac trecut…” (NICOLAE LABIŞ, Mioriţa)
▲ Comentaţi, în 18 – 20 de rânduri, Mioriţa de Nicolae Labiş, relevându-i, în raport cu balada populară Mioriţa, semnificaţiile, asemănările şi deosebirile.
▲ Comentaţi, în 18 – 20 de rânduri, Mioriţa de Nicolae Labiş, relevându-i, în raport cu balada populară Mioriţa, semnificaţiile, asemănările şi deosebirile.
PETRE ISACHI
