vineri, 3 mai 2013

IAPA LUI VODĂ



IAPA LUI VODĂ

             Povestirea Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu face parte din vol. Hanu Ancuţei (1928), Cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii (Ion Vlad). Spaţiul povestirii are valoare mitică, fiind o imagine a paradisului pierdut. Belşugul roadelor înlesneşte întâlnirea călătorilor într-un spaţiu unic, iar starea de beatitudine naşte nevoia de confesiune: „(…) a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul. Şi au pornit din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, şi atuncea a fost la Hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor.” Ospăţul pregătit de „oameni încercaţi şi meşteri”, care la focuri „frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpâleau clean şi mreană din Moldova”, devine un fel de ceremonial al împărtăşaniei şi al comuniunii care mijloceşte ritualul povestirii. Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul – loc de adăpost,  de petrecere şi desfătare sufletească, ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe, „mama acesteia” – are valoare simbolică (centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine, loc de rostire a poveştilor unor oameni din diverse straturi sociale): „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor (…).” Zidurile hanului-cetate simbolizează graniţele dintre lumea realului şi lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. El este spaţiul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui personaj care intră în rezonanţă cu trăirile ascultătorilor: „Calul cel slab al răzăşului, din coasta hanului, simţind tăcere în preajmă, necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon. Ancuţa îşi întoarse ochii sprâncenaţi spre el, înfricoşată şi uimită.” Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă. Nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin procedeul inserţiei – includerea unei poveşti în interiorul alteia. Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative: un povestitor al naraţiunii – cadru asistă, ca martor, la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi naratori. Prezenţa acestuia, trădată prin utilizarea persoanei I în naraţiune, conferă textului iluzia autenticităţii. Această voce, aparent anonimă, este vocea scriitorului, care prin povestirea lui creează „rama” în care se încadrează povestirea relatată de ceilalţi naratori: „Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult (…).” Ceilalţi naratori (personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători) au, în povestirile relatate de ei, roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, personaj-actant. Cele nouă povestiri (Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţă, Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei fântânarul) se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind evocarea lumii apuse, a „celeilalte Ancuţe”. Incipitul / expoziţiunea povestirii social-istorice Iapa lui Vodă fixează coordonatele spaţio-temporale „Într-o toamnă aurie (…)”, la Hanul Ancuţei. Timpul povestirii este magic; evocă – reconstituie prin forţa cuvântului o lume ce stă sub semnul vârstei de aur (hanul – un paradis pierdut, un topos al povestirii). În povestea comisului Ioniţă descoperim trei niveluri ale timpului narativ: timpul povestirii / al autorului, care evocă nostalgic toamna aurie („într-o depărtată vreme”) a tinereţii sale, timpul povestit / al toamnei aurii, când Ioniţă şi ceilalţi naratori îşi spun poveştile, şi timpul evocat / al celeilalte Ancuţe. În povestirea-cadru Iapa lui Vodă este creată impresia de atemporalitate („într-o depărtată vreme, demult”). În această „ramă” îşi face loc povestea comisului Ioniţă, despre Măria Sa Vodă Mihalache Sturza: „Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun (…).” Mihail Sadoveanu, în mod deliberat, nu face nicio distincţie între momentele temporale diferite, creând cititorului impresia că totul se repetă. Senzaţia este de durată nedeterminată. Indicii timpului istoric (Mihalache Sturdza, domn al Moldovei între 1834 – 1849, Vodă Calimah – Scarlat Calimachi a domnit între 1812 – 1819) se pierd în cele trei niveluri ale timpului narativ (timpul povestirii / timpul povestit şi timpul evocat). Întâlnirea întâmplătoare a comisului Ioniţă cu boierul „mărunt la stat, cu barba roşă rotunjită” îi permite să-şi povestească „pricina de judecată”, adăugând: „Dacă nici vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!…” Pretextul care declanşează povestirea comisului Ioniţă este calul: „Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinereţele mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza (…).” Recunoscându-l, la Curtea Domnească, pe boierul de la han în persoana lui Vodă, care i-a făcut pe loc dreptate, răzeşul nu s-a pierdut cu firea:  – Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? / – Dă, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum! Deznodământul povestirii lui Ioniţă trădează tendinţa de retragere în trecut a eroilor: „Iaca de ce trebuie să vă uitaţi ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă şi, când rânchează el şi râde, parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele.” Alternanţa (procedeul prin care sunt prezentate alternativ destinul comisului şi al celeilalte Ancuţe) şi înlănţuirea (procedeu de legare a secvenţelor într-o operă epică) conferă coerenţă şi unitate povestirii, deşi totul pare să se desfăşoare într-o durată nedeterminată. Personajele din Iapa lui Vodă sunt văzute ca prototipuri sau arhetipuri şi sunt realizate prin procedee comune: caracterizare directă (văzut de narator; văzut de celelalte personaje; autocaracterizare); caracterizare indirectă (comportament, exprimare, vestimentaţie, fizionomie). Portretul moral rezultă din acţiunile eroilor. Faţă de boierul care „purta la gât un lănţug subţire de aur”, Ioniţă se dovedeşte fără complexe, orgolios („Eu, ca răzăş ce mă aflu, am cerut cu semeţie să plătesc eu cinstea aceea ş-am zvârlit patru parale în poala Ancuţei […].”), curajos, perseverent, cu voinţă şi forţă de acţiune, cu vocaţia prieteniei, cu darul povestirii, cu o evidentă atitudine ceremonioasă. În ceea ce priveşte arta naraţiunii, Sadoveanu nu poate fi imitat. Povestirea este, în viziunea sa, cel mai simplu mijloc de a ne sustrage vieţii şi morţii. Limbajul, ca mod specific de exprimare, este, în parte, chiar „conţinutul operei”. În opinia lui George Călinescu, limbajul sadovenian: „E o limbă ireală, cum se cuvine unei lumi ieşite din ev, o adevărată creaţie, amestec original de Neculce, grai ţărănesc, ardelenesc, chiar muntenesc, limbă cultă şi limbă bisericească, fără nicio asemănare cu izvoarele ei parţiale. În felul acesta pastişa este înlăturată. Frazele curg vrăjite  într-o savuroasă monotonie liturgică, împrumutând realitatea lor lumii vizibile.”
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent )

ITEMI DE EVALUARE

1. – Într-adevăr… îi răspunse într-un rând moş Leonte; cal ca al dumitale nu se găseşte să umbli nouă ani, la toţi împăraţii pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă gândesc,         m-apucă groaza… / – Să ştii dumneata, prietine Leonte! strigă răzăşul zbârlindu-şi mustaţa tuşinată. Asemenea cal uscat şi tare nu ştie de nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai cu un ochi şi nu se supără când îl lăs neadăpat. Şi şaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinereţele mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria-sa, Vodă Mihalache Sturza… / – Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioniţă? Era tot aşa de slabă? / – Se-nţelege. Asta-i o poveste pe care-aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi. (Iapa lui Vodă)
♦ Ce mod de expunere se actualizează în această secvenţă? ♦ Care sunt funcţiile acestui mod de expunere în structura textului epic? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 6 – 8 rânduri.
2. „Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin, care mie îmi era drag foarte. Închina oala cătră toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere până şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta… Era un om înalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc brăzdată. În jurul mustăţii tuşinate şi la coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în creţuri mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era aprig şi neguros, obrazul cu mustaţă tuşinată părea că râde cu tristeţă. Îl chema Ioniţă comisul.” (Iapa lui Vodă) ♦ – Cinstite boierule, am răspuns; eu, de neamul meu, sunt răzăş de la Drăgăneşti, din ţinutul Sucevei. Dar aşezările mele sunt nestatornice şi duşmanii mei au colţii lungi şi ascuţiţi. Am o pricină, cinstite boierule, care nu se mai istoveşte. (Iapa lui Vodă)  „Ba vrăjmaşul cu care mă lupt mi-a mai tăiat cu plugul din obcina părintească doi stânjeni şi cinci palme, lângă prisaca Velii. Ş-atunci, ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăşi n-am găsit milă, căci potrivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu supărare, e corb mare boieresc.” (Iapa lui Vodă)  „Dacă nici vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească măria-sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!…” (Iapa lui Vodă) ♦ – Ce pofteşti dumneata, omule? / – Iaca aşa şi-aşa, – eu sunt comisul Ioniţă, răzăş de la Drăgăneşti, şi am venit la Vodă, însetat după dreptate ca cerbul după apa de izvor. (Iapa lui Vodă) „Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi şi Vodă iar mi-a poruncit să mă scol. Apoi, cu ochii subţiaţi a zâmbet, m-a bătut pe umăr: / – Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? / – Dă, măria-ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!” (Iapa lui Vodă)  „Meşter priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situaţie printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparaţie. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori în fizionomia sau portul lor. Totuşi, Sadoveanu pare a prefera viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei scântei, a «gestului» rapid şi elocvent.” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români)
▲ Pornind de la aceste secvenţe reproduse din Arta prozatorilor români de Tudor Vianu şi din povestirea Iapa lui Vodă, având în vedere procedeele caracterizării directe şi indirecte a unui personaj literar, realizaţi, în 14 – 15 rânduri, atât portretul moral, cât şi portretul fizic al personajului literar comisul Ioniţă. 
PETRE ISACHI