NICOLAE DABIJA, ŞTEFAN CEL MARE

ŞTEFAN CEL MARE

Cineva mi-a zis c-ai fi bătrân
şi ai sta-n palatul tău de la Suceava
obosit de sângele păgân;
numai tu în doi cu slava, sclava.

Mărite Ştefan, mai apără-ne încă,
de hoardele ce curg spre biata ţară;
fii – în puhoiu-acesta – iarăşi stâncă,
cum ai ştiut să fii odinioară.

Vin dinspre Nistru tătăreţii hani
şi dinspre Dunăre oştirea cea spahie –
şi n-avem unde ne ascunde de duşmani
decât pe câmp deschis de bătălie.

Aşa îţi este datul, să n-ai somn
şi ţara să ne-o aperi totdeauna,
să nu ai pace, sfântul nostru DOMN,
cum cu Moldova eşti şi fi-vei una.

Te-aşteaptă calul, lângă scară, înşeuat
şi toţi plăieşii tăi de mai înainte;
doar să îi chemi, sub steagu-nvâlvorat,
şi ei s-or ridica şi din morminte.

Pământu-i plin şi greu de-atâtea morţi:
sicriele-s peste sicrie îngropate,
tot alte generaţii, dar cu aceleaşi sorţi
şi cu aceleaşi visuri mutilate.

Nu ştim de ce se-ntâmplă-aşa cu noi:
pe rând, ne pică din icoană sfinţii;
trec, pe deasupra, norii fără ploi;
răcesc copiii, dar tuşesc părinţii.

Cerul răsare doar pe jumătate
şi râurile curg mai mult în gând...
Noi, ale tale bătălii, pe toate,
până acuma le-am pierdut, pe rând.

Istoria o ţinem minte, pe sărite,
ne prinde bine chiar pecetea ta, eternă:
în spaţiul rămas liber de cuvinte –

am semănat şi cultivăm lucernă.

Vino, să-ţi dea iar codrul ascultare
şi timpul să se teamă de penduluri;
iar calul când ţi-o galopa pe zare –
să tremure sultanii-n Isanbuluri.

De soarta cestei ţări moldoveneşti
şi de bărbaţii ei bătuţi în cuie –

pe Daniil Sihastru să-l mai ispiteşti,
cel care purta fulgeru-n căţuie.

Să te-auzim la vechile pălănci;
stejarii din dumbrăvi, cu bucurie –
cum se credeau buni numai de sicrie –
să afle că sunt buni şi pentru lănci.

Încalecă, te aşteptăm, mărite,
noi, călăraşii şi arcaşii tăi –
să mângâi aste dealuri obosite
şi holdele sărace de pe văi.

Vino, de-a dreptul peste largi câmpii
cu primăvara-ncărunţind cuminte –
iar ca să ştim, măria ta, că vii
livezile trimite-le-nainte!

SCHIT LA CETATEA ALBĂ

Doamne Ştefan, zi, cu ce-am greşit?!

La Cetatea Albă, unde-ai sângerat odată,

schitul cel de tine ctitorit

astăzi e pentru turişti privată.

De aceea poate ni s-a întâmplat

că sfârşitul lumii se amână

şi-ncă nici un várvar fulgerat

n-a căzut cu pantalonii-n mână.

Mă cuprinde, mută, disperarea

şi pe ţărmul mării plâng ca prostul:

„Daţi mai la o parte umblătoarea…

De ce-aţi pus-o chiar în capul nostru?!“

Şi un ghid cu ochi-tăiş de coasă

cu dispreţ mă fulgeră pe mine:

„Ordine să-ţi faci la tine-acasă,

că, străinule, aicea are cine!“

Iată-mă turist la mine acasă,

oaspete ogrăzii ce mă cheamă.

Bună ziua, tată, bună seara, mamă,

cât costă biletul, ca să intru-n casă?

Cât costă biletul, ca să-ngenunchez

umilit pe pragul nostru părintesc;

daţi-mi şi-un permis: ca să lăcrimez,

să vă spun de-un secol cât vă mai iubesc.

Cerul e mai aspru, valul e mai greu

şi tot sapă-sapă lutul sub cetate.

Nu mă mai minţi, o, critic fariseu,

că durerea e-o necesitate!

Căci am suferit de-o veşnicie

tot râvnind la raiul cel, în care

sfinţii nu se văd din scârnăvie,

de la gâzii lor cerşind iertare.

Cărţi-prospecte pline-s cu amar

şi din ele aflu, întristat:

că-Alexandru, Bunul, ar fi fost tătar,

iar Ştefan cel Mare nici n-a existat.

O, turistule, cu toată-averea-n drum,

ce-ţi ai ţara ta unde-i mai bine,

osul cel pe care-l calci acum

cum mă doare, parcă-i rupt din mine!

…Aştept Marea Neagră să îngheţe,

să asediez castelul muribund:

să-i fur schitul, palid de tristeţe,

şi-ntr-o lacrimă ferită să-l ascund!

Să nu-l mai găsească nici o cutră

când dori-va să se ducă-afară,

schitul cel cu sfinţi ce se mai uită

cu ochii scoşi de mucuri de ţigară. 

ICOANĂ 

N-am să uit, pe-un şes podit cu pai,
câte zile-or fi să-mi mai rămână:
o căruţă trasă de doi cai
şi în ea – o femeie bătrână.

Carul scârţâia din osii, sfânt,
şi-nlemnii, văzând, lâng-o răscruce
că bătrâna duce – sau aduce? –
o căruţă plină de pământ.

Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,
parcă se ruga, cu ochii duşi;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
şi lumina prinsă în ţăruşi.

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,
şi privea tot timpul înainte:
poate-şi aducea strămoşii-acasă,
poate-şi avea carul cu morminte?

Numai drumul dacă-l mai vedea,

ochii ei alunecau departe:

parcă ţara o ducea cu ea,

parcă o muta în altă parte...

Şi am vrut să-i strig o întrebare:
spune, unde duci acel pământ?

E ţărână scoasă de vânzare
sau ţărâna propriului mormânt?!

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?
Ori, poate, -i pământ răscumpărat
de pe la străbunii dumitale
care îl vândură altui sat?

Dar bătrâna n-auzea, se pare,

parcă semăna cu o statuie,

parcă semăna c-o lumânare

mai mocnind un fir de flăcăruie...

Doar pe chip i le ceteai pe toate:

parcă nu avea dreptul să moară

până nu va face o dreptate

poate sie, nouă, bunăoară.

Şi o urmării, fără de grai,
până zarea o-nghiţi,-ntr-un fel,

ori – pân-se topi cu tot cu cai
în ţărâna şesului acel...

... Cea icoană o mai văd şi-acum
fără-asemănare-n univers:
o femeie şi doi cai pe drum
şi-o căruţă-mbătrânind din mers.

DEZRĂDĂCINAT

Iată-mă cu Nistrul subsuoară

şi străin în propria mea ţară.

Cerul de pe plopi e tot mai greu,

şi-a plecat din el şi Dumnezeu.

Când de Domnul – că există! – jur,

sunt bătut cu pietre, ca un fur;

trec şi sufletul mi-l port pe mâini,

hăituit de oameni şi de câini.

Iară seara lângă-un foc plăpând

rănile când mi le leg, plângând,

nu-i bocesc pe câinii ce mă muşcă,

ci pe-ai mei: că-s fericiţi în cuşcă!

Chiar să nu ne pese de mai suntem vii?!

Trecători în ţara-mi îşi croiesc domnii,

chipul şi-l aşază pe monede...

Dar eu cred că Domnul ne mai vede!

Şi n-o să ne lese să pierim de tot,

când ne-or pune unii Destinul – la vot! –

şi-or striga că, iată, voturile-s toate:

că poporul nostru nu vrea libertate!

O, stăpâni cu fire de lachei,

şi istoria-or să ne-o scrie ei;

peste lutul meu, de-o fi să mor,

vor sădi ei pomii lor.

...Dar ne-ntreabă morţii, ce duc ţara-n spate:

să nu ne mai pese au de libertate?!

Şi cei puşi pe ruguri, şi cei răstigniţi:

să ne placă oare să tot fim minţiţi?!

Te îndură, Doamne, şi de-acest popor:

măcar pruncii noştri sau copiii lor,

fă să nu mai fie lumii de ocară,

nici străini în propria lor Ţară!

BUCOVINA

Mă doare Bucovina ca o rană

ce nu se mai tămăduie de-un veac,

şi munţii ei mă dor ca o dojană:

munţi cine are nu mai e sărac.

Şi Prutul, râul cel mai trist din lume,

atuncea când ajunge-n Cernăuţi,

e-atât de mut, că nici n-ar face spume

şi-ar vrea s-o ia parcă-napoi, spre munţi.

De când există bezna şi lumina,

de când pe lume e Bine şi Rău,

de cer este legată Bucovina

şi acolo-i mai aproape Dumnezeu.

Ne amintim mai des de sora noastră

răpită-n zi de pace, nu de luptă,

când sângeră toţi pomii sub fereastră,

când ţara ni-i precum o hartă ruptă.

Şi-s tot mai trist, de câte ori mă-ntorc

din Bucovina, unde muşchiul creşte

în schituri, văduvite de noroc,

şi Dumnezeu vorbeşte ruteneşte.

Dar nu-i pierdut nimica întru totul

cât cerul peste fagi s-a mai păstrat;

ni s-a luat, e drept, aproape totul:

dreptul la plânset nu ni s-a luat.

Visez de pe acum să plec la anul

în Bucovina zărilor cărunte:

să stăm cu Zegrea şi cu Tărâţeanu

în jurul unui foc pe-un vârf de munte.

Şi să bocim de stirpea românească

a locurilor astea ca o rană –

eu, mut, în limba mea moldovenească,

ei, muţi, în limba lor bucovineană.

Ne întâlnim ades. Dar când e-n toi

o nuntă sau vreo sfântă sărbătoare –

simţim cum curge Prutul între noi

şi sârma cea ghimpată cum tresare.

Nu va fi unic Domnul, cel din slove

Şi Domnul cel ce umblă pre pământ,

în lume cât mai sunt două Moldove

şi două Bucovine cât mai sunt.

Bogat e cine are o poiană.

Munţi cine are nu mai e sărac.

Mă doare Bucovina ca o rană,

şi nu se mai tămăduie de-un veac.

Doamne, când ceasul cel din urmă-mi vei suna

fă-mă pe plai un fag de rouri ud,

ca vânturile când mă vor zvânta

de pe un deal, pe toată, s-o aud.

AMINTIRE DESPRE CETATEA CHILIA

Veacul acela îl năpădiră ciulinii şi scaieţii.

Şi eu eram o piatră din zidul cetăţii.

Eram martor la venirea slavilor,

la plecarea hunilor

şi la înfloritul alunilor.

Dumnezeu, cum călca pe nori ca pe punţi,

călătorind dinspre şes către munţi,

nu se-arăta la lumea cea săracă,

ci pietrelor care ştiau să tacă.

Luceferii s-au îngropat adânc în pământ,

şi nici stejarii de-atunci, nu mai sunt;

doar zările când vor să intre în Cetate

găsesc întruna porţile-ncuiate.

ŢARA MEA DE DINCOLO DE PRUT

Ţara mea de dincolo de Prut,

Mi s-a dat poruncă să te uit.

Să te şterg din minte c-un burete,

Patria mea pusă la perete.

Şi, ca-n anii noştri cei mai trişti

Iar să mă prefac că nu exişti,

Iar să mă prefac că nu pot plânge

Şi că alta-i ruda mea de sânge.

Ţara mea de dincolo de Prut,

Numai lacrima dacă-ţi mai este scut,

Numai dorul te mai apără de rele,

Ţară tristă-a Pruturilor mele.

Mi se-ngăduie şi-acum, ca mai-nainte,

Să bocesc cu câteva cuvinte.

Trec pe stradă, necăjit, şi-mi zic:

Of, mai bine mut - decât peltic!

Iar scripturile gândite de străbuni

Mi se zice c-ar fi pline de minciuni

Şi că viitorul meu a fost trecut,

Ţara mea de dincolo de Prut.

Ţara mea de dincolo de Prut,

Am să-ncerc, dacă-am să pot să uit;

Şi, cum scriu la carte-naintaşii,

Am să-ncerc ca să-mi iubesc vrăjmaşii.

Dară dincolo de moarte, Ţară-a mea,

Nu mă părăsi, nu mă lăsa –

Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,

Te implor să spui că sunt al tău.

Ţara mea de dincolo de Prut,

Mi s-a dat poruncă să te uit.

...Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu,

Uite-mă pre mine Dumnezeu!