NICOLAE DABIJA, PRIVIGHETORI ÎMPĂIATE

 
NICOLAE DABIJA, PRIVIGHETORI ÎMPĂIATE

PRIVIGHETORI ÎMPĂIATE

Cunoscusem pe cineva, colecţionar de lucruri

ciudate,
un fost caporal, care se lăuda că scrisese,
la viaţa-i, şi poezii:
acesta-şi avea casa plină cu privighetori
împăiate
pe care ţi le-arăta, încântat: „Numai
priveşte-le! Parcă-s vii!“ 

 „Mai lipsesc careva exemplare...“, îţi mărturisea,
pe un ton visător,
în timp ce se plimba printre ele cu pas militar:
„Păcat doar că n-am putut împăia şi
cântecul lor,
care a fost, şi dânsul,
ex-
tra-
or-
di­nar!“

CITITOR DE POEME

Acest poem pe care-1 citeşti

nu există
decât în imaginaţia ta,
urmând de fapt să-1 scriem împreună:
eu – cuvintele,
tu – restul.

De tine, de tine depinde viaţa poemului:
eternitatea lui de o clipă,
secunda în care se aciuiază vecia;
iar acum: deschide fereastra
să intre timpul
în toate silabele lui.

Citeşte-l, dezghiocându-1 mai întâi de cuvinte,
scuturându-l de toate înşiruirile sale,
până cele puse de mine-n poem
vor alcătui un tot întreg
cu cele adăugate de tine la gloria lui,
până nu vom mai şti –
care eşti tu
şi care sunt eu.

DESPRE CONSTRUCŢIA POEMULUI...

Poemul ar trebui să fie ca o rugăciune

care, ca şi cum, nu tu pe ea, ci – ea pe tine te-a spus:

nici un cuvânt lipsă,

nici un cuvânt în plus.

CRIME

Păsări împuşcate

care încă zboară –

în căderea lor

de la nor la pământ,

coborând cerul

la picioarele vânătorilor –

care din stufărişuri,

ţintiseră în nişte

biete

păsări

zburând

şi-l răniseră, din greşeală,

pe Dumnezeu...

CREPUSCUL 

Nu mai pot scrie decât cu
lucrurile care mă înconjoară,
cuvintele m-au părăsit... Sau, poate,
eu le-am uitat.

Când le caut prin dicţionare
ele se retrag, cu toatele, ca apele Oceanului
aflate-n reflux,
târând galerele mele

cu poeme nescrise

în larg.

Doamne, nu-mi lua tăcerea,

îngân,
cea pe care trebuie s-o spun în tot mai multe,
în tot mai multe cuvinte...

Înconjurat de tranşee părăsite

sunt generalul obosit de atâtea victorii.

Ce multe poeme au rămas în afara

cărţilor mele...

Şi-acum încerc –

lucru nespus de greu!

– să rimez

firul de iarbă de colo

cu moartea mea

de aici.

SFINTE VREMURI NAIVE..

Sfinte vremuri naive, când ne dădeam întâlnire

în sălile Bibliotecii Naţionale.
pe filele aceloraşi cărţi.
Mă certam cu tine într-un poem
şi mă împăcăm în altul.

Mă pierdeam în paginile unui roman

ca într-o pădure
şi ce fericit eram
când te găseam
după snopii unor figuri de stil.
N-am să-ţi uit vreodată căldura mâinilor
de pe acele fişiere,
nici urma respiraţiei tale
rămasă pe pagini celebre.
La fondul secret al Bibliotecii Naţionale
eu bătrânul cititor,
ghinionist de profesie,
te mai caut şi azi
prin întâmplări visate de alţii
pe tine, cea ascunsă în cine ştie ce carte,
pe tine, cea descrisă atât de fidel
în toate poemele mele postume...

FUG PRINTRE GLOANŢE 

Fug printre gloanţe

ca fluturele printre picături de ploaie,
alerg după o speranţă –
cel mai divin dintre toate păcatele;
dar de fapt după ceva care nu mai contează
decât în măsura în care alerg printre gloanţe,
când tu ai murit, iar eu
te mai cred mutată-n altă gubernie.

ILUZIE

În şesul bătut de vântoase, o mie,

când eram gata să-ţi dau stelele de pe cer

şi mireasma – din tei,

mi-ai cerut să-ţi dăruiesc

o floare de păpădie,

dar nu ţi-am putut dărui

decât

amintirea ei. 

CONTINUITATE 

Mi-i dor câteodată de cei

pe care nu i-am văzut niciodată,
care au murit
înainte de naşterea mea,
ca şi de cei care se vor naşte
când nu voi mai fi,
ştiind că fără de toţi aceştia –
nu mai pot fi nici eu
cu adevărat...

ARBORE

Arborele e doborât la pământ

şi dus undeva,

şi doar umbra lui

mai rămâne răsturnată în iarbă.

De ea se mai împiedică

în plină zi atleţii.

ÎNCEPUT DE SINGURĂTATE

Ce greu înveţi să fii singur:

singur într-o mulţime,

singur într-o chilie

în care nu mai e loc

decât pentru tine şi Dumnezeu.

Şi-ncă mai ai atâtea de învăţat:

să pui tăcerea în locul cuvintelor,

să auzi cum ruginesc

piroanele în palmele lui Iisus,

cel uitat pe cruce...

Ar mai fi şi altceva de însuşit:

să-ţi uiţi amintirile, numele, chipul,

să spui „mâine“ unui timp care-a fost,

să pui mâinile pe piept şi să aştepţi

să te naşti..

... Ce greu înveţi să fii singur!

ISPITE 

Sfântul la masa cu

tălâniţe frumoase, care

nechează între pahare, –

în timp ce una dintre ele

cu ochii plini de frunze

şi braţele încărcate de mângâieri

se dă să-l sărute pe gura

arsă de rugăciuni

şi el se fereşte, brusc, într-o parte –

aura căzută de pe creştet

se rostogoleşte la vale pe drumuri

ca un cerc de lumină

alungat de copii ...

SUFLETUL COPACULUI

Copacul – de vânt şi de ploaie –

se pleacă până aproape de humă,
dar sufletul lui nu se îndoaie,
ci şade drept, în furtună.

CARTEA

Văd ceea ce gândesc.
Gândurile devin imagini.
Te iubesc
de-a lungul acestor o mie de pagini.

În carte:
ceruri, şi plopi, şi urzici... Şi mâine,
şi astăzi, şi ieri...

Lumea e toată aici.

Şi doar tu – nicăieri.

TRADUCĂTOR 

De la o vreme –

după ce-am tălmăcit
mii de poeme, profane sau sfinte, –
traduc foşnetul
ierbii-n cuvinte.

CEA MAI MARE DURERE 

Ce durerea care nu mai doare,

pe ea o simt: doar omul care iubeşte
şi omul care moare;
când tăcerea spune mai mult
decât spun cuvintele,
iar rănile
încep să-ţi ţină cald –
ca veşmintele.
Atunci nu luntrea se îndepărtează,
ci ţărmul pleacă,
şi plânsul seamănă c-un ştiulete
de lacrimi
ce se dezghioacă;
ploaia cade –
ca-ntr-un tablou –
întruna, şi nu
mai cade
niciodată,
iar la picioarele tale
umbra ţi se
vrea mângâiată.
Numai Dumnezeu te mai întreabă ce
mai faci –
cu iarba de sub tălpi
şi cu florile din copaci –
prin bezna ce foşneşte sub cer
ca un stindard
în vântul ce se stinge
de lumânările ce ard.

FRIGUL

Aerul îngheaţă. Păsările

nu mai pot trece prin el
decât cu sufletul. Norii
atârnă ca nişte rufe
îngrămădite de vânt într-un colţ
de funie. Timpul face ţurţuri.
Cât de singuri suntem: suflet în suflet,
geană în geană. Şi frigul
atât de departe.

ATÂTA NOROC ÎNTR-O SINGURĂ VIAŢĂ ...

Cu genunchii roşi în faţa icoanelor

mă rugam de Cel de Sus să mi te scoată înainte.

Şi apoi cu genunchii însângeraţi mă rugam

tot Lui, să mă ajute ca să te uit.

Te-am căutat prin cărţi, prin mulţimi:

într-o zi te-am întâlnit şi te-am iubit.

Atâta noroc într-o singură viaţă

a fost chiar prea mult pentru mine.

Mă simţeam ca după un război câştigat,

în care mi-am pierdut viaţa.

Ca după o boală dintre existenţă şi inexistenţă

când prinzi, dintr-odată, să vezi aure

pe creştete de păcătoşi.

Şi-acum, după ce-ai murit

(nu pentru alţii, doar pentru mine)

ca să te uit, şterg amprentele tale

de pe lucrurile pe care le-ai atins –

de pe covoare, de pe cărţi, de pe pomi, –

dar cine să cureţe dorurile mele de tine?

Ai plecat din viaţa mea,

dar cine să te alunge din gândurile mele?!

Amintirea ta luminează

ca fosforul prin întuneric...

Devin mut, când vreau să vorbesc despre tine –

cuvintele îmi lasă gust de cenuşă în gură.

Scriu, ca să-mi treacă.

Mă gândesc la tine, gândind c-o să-mi treacă.

Dorul meu aleargă, mai aleargă spre

locul unde te afli –

precum condamnatul care intră

cu viteză

în gloanţele lui.

PROFET

Încearcă să ticsească tomuri într-un

singur cuvânt.

Prin pustia cea arsă de soare,

tot mai slăbit, se lasă purtat de vânt...

Nici umbră de mult nu mai are.

DURERE

Mi-i tot corpul o rană, mare şi grea!

Umbra mea – pe nisip,

cineva calcă pe ea.

Ţip!

ANOTIMP CONTINUU ...

Doamne,

om sunt locuind sub timpuri,

de la o vreme, numai toamne
de-a lungul celorlalte anotimpuri.

Doamne.
Sămânţa răsare încolţită,
muguri se desfac căutându-şi un rost,
şi inima mea – îndrăgostită
numai de seri care-au fost...

Îmi trăiesc fericirea în rate,
ca-n mijlocul unor delicte
ce uită să se condamne,
de-a lungul anotimpurilor toate:
toamne, toamne, toamne.

Doamne!

◊◊◊ 

Doamne, luminează

în locul sorilor stinşi
ochii plânşi
ai inimilor care curtează

să iubească ce nu se poate,
să iubească mai mult decât se poate,
să iubească, cu lacrimă veselă şi bucurie tristă,
cât n-au iubit inimile toate
care n-au ştiut că iubirea există.

BÂLCI 

Cineva bate cuie

în aer,
în care să-şi agaţe
pălăria...

Altcineva culege,
ca pe nişte bucăţi de gheaţă,
fărâme de cer din cana cu vin,
pe care să le sugă
de măduvă.

Sfinţii îşi ţin aureolele în mână:
de teamă să nu şi le rătăcească-n
viesparul de oameni...

Tu te ţii de mine:
să nu cazi în cer.
Eu mă ţin de tine:
să nu mă pierd în mulţime.

Şi încerc, şoptindu-ţi poeme de dragoste,
să fac vorbele
să poată însemna
şi ele
ceva.

ATELIER 

Aura lui nu se vede

decât la raza Röentghen,
somnul lui n-are vise,
plânsul lui n-are lacrimi,
suspinele lui – ca nişte cuvinte
într-o limbă care nu are
traducători,
iese din poem
ca dintr-un birt
mirat că afară s-a făcut
demult
dimineaţă,
uimit să descopere
iarăşi şi iarăşi
că
lumea există.

POEM 

Degetele ploii

aleargă prin iarbă
ca pe clapele unei maşini de scris. 

SCATIUL

În arborele

de vifore
rupt
ce mai stă
lângă Nistru
străjer:
scatiul gălbui –
ca un fruct
ce aşteaptă
să cadă
în cer.

PSALM

Sunt Doamne atât de trist şi singur:

precum un rug în care ninge,
ce ba învie, ba se stinge...

Sunt Doamne-atât de trist şi singur...
Precum de rouă – nişte crânguri,
mi-s zilele de lacrimi pline.

Se vede Doamne de la Tine
cât sunt de trist,
cât sunt de singur?!

De orice rază ce m-atinge
mă simt rănit până la sânge...

STURZI...

Sturzilor,

voi surzilor,
auziţi oare, dincolo de fereastra sigilată,
cum foşneşte ciudat
cămaşa de sârmă ghimpată
în care stau îmbrăcat?!
Vă mulţumesc, sturzilor,
surzilor,
că-n fiecare dimineaţă –
mă treziţi
cu cântecul vostru stingher,
care leagă pământul de cer
şi speranţa de viaţă...

STRIGĂT MUT

Mai mult un strigăt sunt, Doamne,
seamăn, cu naufragiatul dus de curenţi în larg
tot mai departe de ţărm,
ţip, cu gura închisă,
şi nu mă aude nimeni,
nici măcar eu nu mă mai aud
de talazuri,
strigătul meu mut
făcând să-mi sângereze gura

precum o rană...

Mai mult un strigăt e fiinţa mea,
dar, se vede, Doamne, că şi Tu nu auzi

decât cuvinte.

IERTAREA

Să existe oare, Doamne, iertare –

în viitura morţii şi a vieţii –
pentru popoarele-acelea care
şi-au ucis cu pietre profeţii?!

Profeţii, de vorbe prea grele răniţi,
care – sub bolţile în vâlvătaie –
în vreme ce erau batjocoriţi,
se revărsau pe lanuri ca o ploaie...

Şi când erau de vii puşi în morminte,
scuipaţi, loviţi de-un neam al nimănui,
ei se rugau de Tine, Doamne Sfinte,
ca să-i faci loc în raiul Tău, şi lui.

Cum eşti, Părinte blând, plin de iertare,

Te rog să dai, cu duhul bunătăţii,

o şansă şi pentru popoarele care

şi-au ucis cu pietre profeţii.