NICOLAE DABIJA, ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

Chiar acum când ninge pe Moldova,
veste mi-a sosit din Cernăuţi
că de-acolo Eminescu – tânăr
a pornit spre Chișinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească-a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
și să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieșim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
pașii din omăt să i-i culegem
și să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
și-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir,
ai fost oaspete în casa Ta
și în ţara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă
vinul când curgea gârlă la vale –
la dureri veneai să fii cu noi
și-ţi simţeam prezenţa Dumitale.

Ne-au bătut și cerul și pământul,
vremuri grele au trecut pe-aci,
ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,
fără poezie-om mai trăi.

Multe am păţit în acest secol
care neschimbându-se ne schimbă,
deseori ne-am rușinat să spunem
că vorbim cu Tine-aceeași limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
și găseau poemele ciuntite
și cârpită soarta Ta, mereu?!

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,
parcă nici nu mai avem destin,
pân-şi ceasurile noastre arată
şi măsoară toate-un timp străin.

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:
cei care în cuie te-au bătut
nu străini au fost, sosiţi din lume,
tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută
că visând să-şi numere arginţii
– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,
vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă
asta fiind al vieţii unic rost –
chiar ar face revoluţii,  numai
să rămână şerbi precum au fost.

Și atâţia plaiul ne-au prădat,
iar acum căinţele le vin:
nu le e ruşine c-au furat,
ci ruşine – c-au furat puţin.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,
suferim, în parte, fiecare,
pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,
doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi, aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii;

pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

… Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
și – să dee Domnul să ajungă! 

COŞMAR

În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni“.

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi,
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru“.

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care îl tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de-atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldaveneşte“.

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi,-afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
„moldoveanule“, cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-va să cârteşti,
c-astă ţară cu al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

... În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’ şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez  – de-atunci –  prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

CETATE ASEDIATĂ

Ce caută poeţii în biblioteci,

când ei sunt aşteptaţi pe baricade?! –

poemul ar putea pe murii reci

să ieie locu-oşteanului ce cade.

Poeţii din cetatea-asediată,

e locu-acestora pe metereze – sus –

cu opera lor scrisă-n viaţa toată

şi cu poemele ce încă nu le-au spus.

Acum se făureşte viitorul,

acel de generaţii presupus:

nu da, mărite,-ntr-însul cu piciorul

precum păgânii-n chipul lui Iisus.

Când bat barbarii-n poartă cu berbeci

şi de săgeţi e Dumnezeu străpuns –

o, ei izbesc şi în biblioteci,

unde îţi pare că stai bine-ascuns.

Găsi-vor argumente vagi şi laşe

bărbaţii cărturari, utile-n veci…

… Când cititorii li-s ucişi din faşe,

ce caută poeţii în biblioteci?!

TESTAMENT

Copiii mei, îşi toarce steaua firul –

cu poezia nu aduni avere:

vă las ca moştenire trandafirul,

lumina lui de pace şi durere.

Şi spinii, ce văzduhurile ară:

să sângeraţi de ei, în veşnicii,

mireasma care-n orice primăvară –

deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…

Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,

nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,

sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău:

vă las ca moştenire trandafirul.

Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat –

în veci n-o să vi-l poată răpi nime,

chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,

un fir de rădăcină tot rămâne!

Mireasma lui scrie pe vânt poeme.

Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul –

tufele scunde ard ca nişte steme!

Vă las ca moştenire trandafirul.

POEMUL

Lui  Grigore  Vieru

Vine şi-un timp, când se gudură pomii

şi pare-un fum lăţit pe şes verbina,

când maestrul îşi imită epigonii,

iar steaua crede că ce-o-ncurcă e lumina.

Când comete – din adâncimile bolţii – apar,

fără ca astronomii să le fi anunţat dinainte;

când nu se poate nimic întâmpla; şi – iarăşi şi iar –

poezia se-mpotmoleşte-n cuvinte.

Iar soarele prinde să-şi simtă, dintr-odată, lumina

căzută în gol ori ape bâhlite – în oră –

cum îşi simte un pom rădăcina

pe care caracatiţe mici o devoră.

Atunci – în copii, sub a serii armură,

se trezesc melancoliile unor părinţi;

şi, bombănind – prin veac – ca printr-o bură,

trece POEMUL c-un poet în dinţi.