CÂNTECUL MEŞTERULUI MANOLE
MEŞTERUL
Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ie dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.
Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Ş-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur
gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile
de rău,
Tu ţi-ai strivit sub
talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău…
NICOLAE LABIŞ
BALADĂ
N-am altă Ană,
Mă zidesc pe mine,
Dar cine-mi poate spune că-i destul,
Când zidul nu se surpă de la sine,
Ci-mpins de-o toană
De buldozer somnambul
Înaintând de-a valma prin coşmar.
Şi iar zidesc
Cum aş zidi un val,
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar,
O mănăstire pururea lichidă
Sortită să se năruie la mal;
Şi iar zidesc,
O, var
Şi cărămidă
Şi, fără de prihană,
O făptură
Ca armătură
Visului infam:
N-am altă Ană
Şi pe mine chiar
Din ce în ce mai rar
Mă am.
ANA BLANDIANA
BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE
Ană, Ană,
soarele pe cer e-o rană.
Mănăstire
de iubire
vrui să-nalţ, spre pomenire.
Dar ce-nalţ ziua, cu fală,
peste noapte se sprăvală.
Ană, Ană
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,
bat şi nu se mai aud.
Ană, Ană
soare-ascuns într-o broboană.
Unde eşti?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.
Lumea asta
nu se ţine:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană,
Ană.
Ană
pictată din icoană.
... Eu când văd că ea nu vine
prind să mă zidesc pe mine.
Cerul ţipă-ntre cupole:
– Maanole,
Manoole!
NICOLAE DABIJA
MICĂ BALADĂ
Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole
am cutezat
să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
pe Alexandra, pe Ioana…
Care va ajunge întâi,
pe-aceea-n perete o voi
zidi.
Dar din toate femeile
a venit una singură:
Mama.
– Tu nu m-ai strigat,
fiule?!
GRIGORE VIERU
ELEGIE
Trupul de ieri ţi-am ascuns
între var şi mistrie.
A rămas numai zidul
care nu mă mai ştie.
Teascul tăcerii striveşte
cuvântul neîndeajuns.
Umedă boare se lasă-n
priviri ca răspuns.
De-aici povestea se-ntoarce
cu scrisa la noapte.
Mâna umbrită coboară-n
zarea propriei fapte.
MIRCEA CIOBANU
SORĂ
Ochii s-au închis – răsună
soare-n sfera lor, păstrat.
Soră, trupul tău culcat,
soră, trupul se răzbună
ca o noapte petrecută
în somn greu, la timp de jaf.
Peste somnul tău bolnav
o lumină aşternută
cu vedenii umblă stins –
braţul meu, care se-ntinde,
ah, alunecă învins
de-o aducere aminte.
Pleoapa ta mi s-a părut
fără umbră că se zbate.
Fă-te, soră, iar de lut
cum ai fost, pe jumătate,
cum ai fost, şi nu de apă
strecurată prin nisip:
lut răstălmăcit la chip
după mîna ce-l dezgroapă.
MIRCEA CIOBANU
IZVOR DE ADĂPAT ARIPA
Mereu se face plinul printr-o gură
Ce cască pentru cea din urmă oară,
Mereu se varsă-n
cer o picătură
De suflet, picătura necesară.
Şi tu te plimbi în
lume ca un vas
Ce tremură-ntr-o
mână de copil
Şi ştii: de stropul
care-a mai rămas
Atârnă echilibrul ei
fragil.
O, Doamne! din această
fugă-a mea
Şi-această piedică ce-o pune clipa,
Să se aprindă-atunci, când voi cădea,
Un mic izvor de adăpat aripa.
MARIN SORESCU
MEŞTERUL MANOLE
Acum am putea să fim şi
trişti,
Doar ne despărţim pentru
totdeauna,
Dar să trecem peste
asta.
Copaci, vă aşteaptă
pădurile,
Duceţi-vă,
Ape, vă aşteaptă
câmpiile, duceţi-vă,
Duceţi-vă şi voi,
Prea frumoase şi
iubitoare Ane;
Mă iertaţi că nu v-am mai
zidit de vii,
Am avut mai multă încredere
În cărămizi.
Obiecte, şi ceasuri, şi
biblioteci,
Şi culori, şi meşteri iscusiţi
Care m-aţi ajutat, şi tu,
soare, şi voi, munţi,
Scări pe care-am urcat până aici,
Fără să-mi pese de înălţime:
Voi vă veţi îndepărta de
mine,
Lăsându-mă să mă
prăbuşesc singur
De pe propria-mi zidire –
Aşa cere tradiţia.
Deci fugiţi cât mai repede,
Acum când eu mă fac că
mă uit
În altă parte…
MARIN SORESCU
BOCET CRĂPAT
I
Manole, păgubosule meşter,
fericitule meşter,
Să ai în veci ce zidi! Pe ce balanţă descumpănită
Ne zideşti de vii! Ai pus
umărul la un arc de triumf
Şi ţi s-a dărâmat casa. Te-ai
ridicat în vârful picioarelor,
Gata să zbori şi cerul se
schimbă-n potop, zbori înotând
Şi înfigându-ţi aripile în
mâl.
Dai să laşi mărturie scrisă de
strădania şi lacrima
Sufletului şi pagina ţi-e
îngropată
Sub cronicile, despicate pe
rândurile
Amintitoare de cutremure
vechi, tot pe aceste locuri.
Pământul s-a deschis, cât
să-ncapă un om şi-un cal.
Cine-a fost călăreţul,
galopând prin spărtură?
Tot tu, inimosule, pierdutule
şi mereu regăsitule meşter,
Lăsând să se înţeleagă că
vuietul acela îngrozitor
E doar galopul tău, cobori
spre însuşi miezul pământului
Şi cauţi cel mai bun material.
Când ţi-a fost gata
mănăstirea,
Nu te-ai aplecat bine să
culegi floarea de câmp
Pe care s-o anini sus pe
căpriori,
În semn de noroc şi
izbândă,
Că ţi-a şi căzut în
palmă nemaipomenita ctitorie.
Şi ai cules din ruine brusture
şi scai.
O, meştere Manole, tu care
n-ai plâns nici măcar
În baladă, câte motive ai
avea, păgubosule, să dai drumul
Zăgazelor din adâncul ochilor
tăi mari şi miraţi
În care tablourile din
apocalips
Par să-şi fi găsit rama
perfectă.
Dar nimeni nu te-a auzit, nici
măcar oftând,
Căci dacă ai ofta şi tu s-ar
frânge şi munţii.
Muţenia ta în durere ţine
echilibru lumii,
Ca un deget pus la timp pe
buze: Linişte!
Se schimbă garda Năpastelor.
Eh, cutremuratule meşter,
dreptule meşter,
Intrând până la glezne în
pământ, până la brâu.
Până la inimă, lăsând lutul să
te strângă,
Să-ţi bătătorească inima
Şi ieşind iar deasupra, la fel
de puţin călit ca şi înainte
Mai plăpând decât trestia şi
la fel de sigur.
Încotro să te uiţi mai întâi?
Ai fost lovit din cer, ţi s-a
tras drumul de sub paşi,
Ai fost făcut palancă de pe
laterală
De vânturi cumplite…
Ţi s-a pus suliţa în coastă,
te-ai prefăcut că nu pricepi
Şi ai zis: „Ce clipă prielnică pentru zbor, avântul
avânturilor,
Ce
zi frumoasă.“
Un lanţ nesfârşit de zile
frumoase!
O, bunule meşter,
Care te-ai întors cu
încăpăţânare la mistria ta
Asumându-ţi perpetuu începerea
zidului…
Bucuria ta unică este gestul
însuşi al zidirii
Şi răgazul dintre două
prăbuşiri e întotdeauna suficient
Pentru cupola noastră de
veşnicie.
II
Acum, blajinule constructor pe
cutremure, ce ai de zis?
Te scuturi iar de moloz, îţi
aduni calfele împuţinate:
„Şi
cu mine nu mai suntem zece
Şi
cu mine nu mai suntem zece
Şi
cu mine nu mai suntem decât trei-patru…“, îngâni.
Şi mai spui: „Ce pământ frământat bine,
Cu
grijă, să nu scape
Întregi
bucăţi prea mari de vis.
Ce
pământ stropit cu sânge, care leagă atât de straşnic!
N-am
mai văzut cer aşa de înalt pentru catapetesme!
Ce
zile frumoase, ce avânt!
Ce
grandioasă ruină babiloniană dintr-un modest cătun.
Căci
n-am avut timp, căci n-am avut timp!“
„De
ce setea noastră de monumental se concentrează ideal
Numai
şi numai în dezastru?“ eşti întrebat.
Şi tu înghiţi nodul din gât,
firul cu plumb nimerit acolo
Şi grăieşti: „Dar ce câmp larg deschis noilor temelii!
Ziditorilor
de vii fraţii mei, surorilor, copiilor mei
Reţineţi
ultimul cuvânt: toţi suntem temelii!“
Vai, fericitule meşter!
Dacă nu ţine pământul, tu ne
ancorezi în slavă, cu simbolul
Aripilor tale.
Dacă se despică cerul, muţi
turlele în pământ
Şi ţâşnesc izvoare…
Pendularea trupului tău
printre fulgere înseamnă
Curcubeul nostru,
Care ne dezinfectează destinul
şi toarnă găleţi de var
Peste oase.
Meştere Manole, Meştere
Manole,
Tot suntem noi îngenuncheaţi
lângă cei dragi,
Lasă-ne să-ţi întâlnim,
reflectaţi în băltoaca de lacrimi amare,
Bunii tăi ochi mari, în care
tablourile din apocalips
Par să-şi fi găsit rama
preferată.
Tu care rămâi deasupra îngenuncherii
cerului şi-a pământului,
Durează pe creştetele noastre
o ctitorie cum n-a mai fost alta.
Ori ai şi început?
Ma-nole, Mano-le,
Meşt… Ma…
Ce cuvânt a mai rămas întreg
Acum când până şi jalea şi-a
năruit stalactitele?
Înghiţite cu peşteri cu tot
Ţie îţi închin, ca să-l
rezideşti, ca să-l consolidezi.
Ca să-i pui popi
(Spre a nu i se pierde de tot
urma în iarbă),
Bocetul nostru crăpat.
Bietul nostru bocet scos din
ţâţâni.
MARIN SORESCU
