RUDAKI
(858 – 941)
RUBAIAT
Stânjenite,
lună, soare, văluri peste ochi lăsară,
când de pe
obraji, iubito, văluri ţi se ridicară:
ard obrajii
tăi lalele, iar bărbia-i dulce măr –
deşi măr, ce-a mosc miroase, nu găseşti în nicio ţară.
GAZEL
De-i lungă viaţa, scurtă foarte,
La cap de drum sfârşeşti în moarte.
Ni-i drumul – funie cu laţ,
n-ajunge funia departe...
Ce sunt mâhniri sau bucurii?
Mirajuri, năluciri deşarte...
Ce-s străluciri de-mpărăţii –
Când neamuri toate au o soarte?
Scăpare nu-i! Pier toate-n lume –
Un val de altul se desparte.
Deşartă-i viaţa! După moarte,
Cenuşa-ţi vântul va s-o poarte...
GAZEL
Strunele de harpă, Rudaki le-atinse,
şi de-ndată-n cupe vinu-a scânteiat!
De-i priveaţi, prieteni, roşu-aprins şuvoi,
aţi fi zis: rubinul arde-n jar curat.
Vin, rubin, din flăcări vin, dar au alt chip:
jar-cleştar rubinu-i, vinul-jar vărsat.
Cupa-abia-ai cuprins-o – mâna s-a-nroşit,
cupa-abia-i la buze – şi te-ai şi-mbătat.
GAZEL
Simunul despărţirii vui – şi nu-s cu tine,
din brazda mea natală m-a smuls din rădăcini.
Crud arc ţi-i cârlionţul şi genele – săgeţi.
Iubito, fără tine mă sting printre streini.
„Sărutul tău cât face?” – de-ntreabă-un om, răspunde-i;
„O viaţă-mi dai? O sută de vieţi e prea puţin!”
Tu, mintea mi-ai orbit-o cu-al frumuseţii soare,
tu, inima mi-ai ars-o cu-al gurii dulce vin!
BEIT
Sărutul dragii este un cald izvor sărat,
cu cât
îl sorbi cu sete, cu-atât ai însetat!
