vineri, 11 ianuarie 2013

JUAN RAMON JIMÉNEZ, Un zeu îţi cântă-n suflet



JUAN RAMON JIMÉNEZ
(24 decembrie 1881 – 29 mai 1958)


„Declarat poet pur, Jiménez e totalmente
strein de matematica, parnasiană în fond,
a lui Valéry: pentru el poezia e însăşi
energia secretă a existenţei, mişcarea continuă
 a sufletului în direcţia unui zenit absolut.
Dar e şi o cunoaştere a lucrurilor
care-i «intră cântând în suflet», o cunoaştere
 a umbrei, a luminii şi a frumuseţii devenită
aproape dogmă abstractă şi tiranică în raza
căreia limbajul său îşi pierde treptat materialitatea
 şi tinde spre puritatea conceptuală a «florii
 fără tulpină şi rădăcină» invocată în unul
din poemele lui. Cuvântul, ca în aserţiunea
lui Heidegger, întemeiază o realitate,
mai mult decât o numeşte, realitate
ce nu se confundă cu universul obiectiv,
ci îi reproduce esenţa.”
A. E. BACONSKY

O PRIVIGHETOARE

Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-­ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?

ORĂ IMENSĂ

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...
Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.
E liniştea de aur. E seara de cristale.

Candori rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar
printre mărgăritare spre infinit aleargă...

Singurătate! Totul e limpede şi stins...
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...

Iubirea e departe... Nepăsătoare, calmă,
inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.
Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură...
Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune...

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...
Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea.

INTELIGENŢĂ, DĂ-MI NUMELE...

Inteligenţă, dă-mi numele
exact al lucrurilor.
Cuvântul meu
să fie lucrul însuşi
creat din nou de propriul meu suflet.
Prin mine să treacă toţi
cei ce nu le cunosc, spre lucruri,
prin mine să treacă toţi
cei ce le uită, spre lucruri,
prin mine să treacă toţi
cei care le iubesc, spre lucruri...
Inteligenţă, dă-mi numele
exact şi-al tău,
şi-al lor, şi-al meu şi-al lucrurilor.

EU NU SUNT EU...

Eu nu sunt eu...
Eu sunt cel care umblă
fără să-l văd, alăturea de mine;
sunt cel pe care uneori îl ştiu
şi alteori îl uit. Sunt cel ce tace
senin, în timp ce eu vorbesc, sunt
cel ce iartă, blând, când eu sunt plin de ură,
cel ce se plimbă – acolo pe unde eu nu sunt,
cel care-o să rămână în picioare
în timp ce eu voi coborî-n mormânt.