SOHRĀB SEPEHRI – „CHEMAREA ÎNCEPUTULUI”
CUM BATE INIMA
PRIETENULUI
Întunericul satului era departe încă.
Ochii ni se umpluseră de impresii
despre luna vie băştinaşă,
iar noaptea ne pătrundea în mâneci.
Traversam un heleşteu uscat
cu urechile pline de cuvântul preriilor,
cu sacoşele ecourilor din îndepărtate oraşe.
Logica dură a pământului sub picioarele
noastre.
Sub dinţii noştri,
gustul eliberării se făcea simţit.
Pâslarii noştri,
făcuţi din stofa profeţiei,
ne făceau să ne desprindem la cea mai mică
adiere.
Bastoanele noastre purtau pe umerii lor
primăvara eternă.
Fiecare dintre noi îşi purta cerul
în fiece ungher al gândului.
Fiecare mişcare a mâinilor noastre murmura
la cea mai mică vibrare a unei aripi
încântate de zori.
ERAU
PĂSĂRI AICI
O, zbor graţios!
Defineşte aripa
ca pana inteligenţei mele
să ardă de gelozie!
O, viaţă eternă!
Rădăcinile tale se adapă de la
răgazul luminii.
Omul – această masă tristă –
aşezat pe ghizdul timpului,
visează la ziua când va fi plin bazinul.
O, tu, care te-ai dus un pic dincolo de realitate!
La cea mai mică tresărire a instinctului,
moştenirea sumbră a formelor curge din
aripile tale.
Castitatea zborului, ameţită,
ca un arabesc
seamănă mistere pe brazda spaţiului.
Sunt moştenitorul motivelor din covorul
pământului
şi al tuturor curbelor acestui bazin.
Forma acestui vas de cupru m-a
urmat
de la pământurile aspre ale instinctului
până la cizelările conştiinţei de azi.
O, ochi al agilităţii!
Greutatea degetului rutinei
mi-a astupat ardoarea:
odată,
când oamenii aparţineau
aceleiaşi ramuri,
mâna mea lua foc când atingea
mărul.
Când la umbra frunzelor fricii,
un vis frumos se destrăma
pe pleoapele groase ale Bunei
Vestiri,
sângele Omului se hrănea
cu lingourile iluminării
contemplând lumina stelelor.
O, prezenţă originală de ieri,
tu, care trasezi inviolabilitatea
vieţii
sărind din vârful crengii pe
pământ,
după plecarea ta,
auzeam paşii grăbiţi ai setei
pe malul fluviului.
Aripile tale agere
anticipează chestiunea spaţiului.
Omul e lunga răsucire a aşteptării,
dar tu, o, pasăre,
tu nu eşti decât un punct pe faţa efemeră a
vieţii
CHEMAREA
ÎNCEPUTULUI
Unde-mi sunt pantofii?
Cine a chemat: Sohrăb?
Glasu-i era familiar
cum e aerul cu trupul frunzelor.
Mama doarme.
Manucehr şi Parvaneh aşijderea.
Şi poate întregul oraş.
Noaptea de Khordād trece
la fel de încet ca o elegie
pe deasupra clipelor,
iar o briză proaspătă
venită de la marginea verde a
cuverturii mele
îmi leagănă somnul.
Aşa miroase exilul:
perna mea-i plină de foşnetul
penelor de rândunele.
Va fi zi
şi cerul se va exila în acest bol de apă.
Trebuie să plec în seara asta.
Eu, care vorbeam cu oamenii din
această ţară
de la fereastră cea mai deschisă,
n-am auzit vorbindu-se despre
materia timpului.
Nimeni nu privea cu dragoste
pământul.
Nimeni nu era impresionat de grădină.
Nimeni n-a luat în serios venirea unui corb
pe câmp.
Mi se strânge inima ca un nor,
când o văd pe Huri –
fiica adolescentă a vecinului –
învăţând dreptul canonic la piciorul
ulmului celui mai rar de pe pământ.
Sunt şi lucruri,
momente de exaltare
(de exemplu, am văzut o poetă
care era atât de fascinată de
spectacolul
spaţiului că s-a ouat cerul în
ochii ei.
Şi într-o noapte printre nopţi,
un om m-a întrebat:
Cât mai e până la răsăritul strugurilor?
Trebuie să plec în seara asta.
In seara asta, trebuie să-mi fac valiza
ce-ar putea conţine cămaşa singurătăţii
mele.
Şi să merg acolo unde vezi arborii mitici
spre această întindere mută
ce mă cheamă de-a pururi.
Cineva a chemat din nou: Sohrāb!
Unde-mi sunt pantofii?
LUMINĂ,
EU, FLOARE, APĂ
Niciun nor.
Nici vânt.
Mă aşez lângă bazin.
Dans al peştilor, al luminii, al meu, al
florii, al apei.
Puritate a ciorchinelui vieţii.
Mama culege busuioc.
Pâine, busuioc, brânză. Un cer fără nori.
Petunii ude.
Salvarea foarte aproape:
între florile curţii.
Cum îşi revarsă mângâierile
lumina în bobu-i de-aramă!
Scara aduce dimineaţa de pe zidul
înalt spre pământ.
Dincolo de un zâmbet, totul se
ascunde.
Există o lucarnă în zidul
timpului
prin care faţa mea se vede.
Există lucruri pe care nu le ştiu.
Dar ştiu că, dacă smulg un fir de iarbă, voi
muri.
Merg acolo sus, în vârf,
sunt plin de aripi şi pene.
Îmi văd drumul în întuneric,
sunt plin de lanterne.
Sunt plin de lumină, de nisip, de copaci.
Sunt plin de drumuri, de poduri, de râuri şi
de valuri.
Sunt plin de reflexele frunzelor pe apă:
ce singur sunt!
PREZENŢĂ
PÂNĂ LA CAPĂT
În seara asta,
poarta unui vis straniu
se va deschide înspre cuvânt.
Vântul va spune ceva.
Mărul va cădea
şi se va rostogoli pe întinderile
pământului,
până la prezenţa
patriei absente a nopţii.
Plafonul unei iluzii se va prăbuşi.
Ochiul va vedea trista inteligenţă vegetală.
Rochiţa-rândunicii se va învârti în jurul
privirii lui Dumnezeu.
Misterul dă pe dinafară.
Rădăcina austerităţii timpului va putrezi.
Pe drumul tenebrelor,
liziera cuvântului apei va străluci,
inima oglinzii va înţelege.
În seara asta,
suflarea prietenului
va mişca din loc tulpina sensului,
uimirii îi vor cădea frunzele.
În fundul nopţii,
o insectă va trăi partea veselă a
singurătăţii.
În cuvântul „dimineaţă”,
se va înălţa soarele.
PESTE MĂRI
Voi construi un vapor,
îl voi lansa la apă.
Mă voi îndepărta de acest pământ
al exilului
unde nimeni nu-i trezeşte pe eroi
în pădurea iubirii.
Cu vaporul meu fără năvod
şi cu inima nedoritoare de perle,
voi continua să înaintez.
Nu mă voi ataşa nici de albastru,
nici de sirenele ce capul din apă
îl scot
şi cu părul lor îi farmecă
pe pescari în lumina singurătăţii lor.
Voi continua să înaintez.
Voi continua să cânt.
„Trebuie să te îndepărtezi, să te
îndepărtezi.
Bărbatul din acest oraş n-avea mitologie.
Femeia din acest oraş nu era la fel de
bogată
ca un ciorchine de strugure.
Nicio oglindă în saloane nu a repetat
plăcerile.
Nicio băltoacă nu a reflectat o
flacără.
Trebuie să te îndepărtezi, să te
îndepărtezi.
Noaptea şi-a cântat imnul,
e rândul ferestrelor."
Voi continua să cânt.
Voi continua să înaintez.
Peste mări, e un oraş
unde ferestrele se deschid spre întâmplări
şi unde acoperişurile găzduiesc porumbei
care observă jetul de apă
al inteligenţei umane.
Fiecare copil de zece ani are în mână
o ramură a cunoaşterii.
Oamenii acestui oraş privesc un zid
ca şi când văd o flacără
sau un vis frumos.
Pământul acestui oraş aude muzica
sentimentelor noastre şi, în
vânt,
ajunge până la noi foşnetul penelor
miticelor păsări.
Peste mări, e un oraş
unde strălucirea soarelui e
imensă
ca ochii oamenilor din zori
şi unde poeţii sunt moştenitorii apei,
ai raţiunii, ai luminii.
Peste mări, e un oraş!
Un vapor trebuie construit.
MESAJ ÎN DRUM
Într-o zi,
voi veni şi voi aduce un mesaj.
Voi vărsa lumină în venele sale
şi voi striga:
„O voi care aveţi coşurile pline de visuri!
Am adus mărul, mărul roşu al soarelui.”
Voi veni, îi voi da cerşetorului o iasomie.
Frumoasei femei leproase
îi voi pune un alt cercel la ureche.
Îi voi spune orbului:
„Ce minunată-i grădina!”
Negustor ambulant mă voi face,
voi brăzda străzile,
voi striga:
„Rouă, rouă, rouă!”
Un trecător va spune:
„E o noapte sumbră”,
îi voi da o galaxie.
Pe pod, e o fată fără picioare,
îi voi agăţa la gât Carul-Mare.
Voi smulge toate insultele de pe buze.
Voi dărâma toate zidurile.
Bandiţilor le voi spune:
„O caravană soseşte, încărcată de zâmbete!”
Voi sfâşia norii.
Voi lega ochii de soare,
inimile, de dragoste,
reflexiile, de apă, ramurile, de vânt.
Şi voi acorda somnul copilului
cu murmurul greierilor.
Voi face zmeiele să zboare.
Voi stropi florile.
Mă voi apropia de cai, de vaci
şi le voi da iarba verde a mângâierii.
Pentru iepele însetate,
voi aduce o găleată de rouă.
Voi duce departe măgarul istovit de muşte.
Mă voi urca pe fiecare zid
ca să plantez acolo o garoafă.
Voi spune un poem la fiecare fereastră.
Fiecărui corb îi voi da un pin.
Şarpelui îi voi spune: ce splendoare,
broasca!
Îi voi împăca pe oameni iar.
Îi voi prezenta pe unii altora.
Voi merge.
Voi bea lumină.
Voi stărui în iubire.
APROPIE!
Zdrobeşte acoperişul şi străluceşte!
Căci rodul mtunecimii e-aici.
Grăbeşte-te, înfundă uşile, sparge iluzia!
Căci eu sunt sâmburele acestei suferinţe
negre.
Culege-mi tristeţea, s-a copt!
Multă vreme, ne-am rănit,
iar uşa împăcării s-a închis.
Acolo să mă duci,
pe stânca înaltă a eului meu:
însingurat rămân.
Tu m-ai condus la izvorul „purităţilor”
mele,
pisoiul liniştii l-am pierdut
şi-am început să plâng.
De drum sunt epuizat.
Unde voi găsi un cort
între flacără şi vânt,
departe de freamătul ţării somnului?
Nu-mi fie teama perturbată,
căci ea-i adăpătoarea-mi vie!
Să nu se prăbuşească tristeţea,
căci ea-i frumosul meu cel sublim!
Cheamă! Pentru ca existenţa să se ridice,
floarea să-şi piardă culoarea,
pasărea să dorească să uite.
Te-am zărit,
am sărit peste trecerea timpului, te-am
zărit,
m-a prins pasiunea pustiului.
Şi gândeşte-te bine,
sunt pasionat de moarte.
Aproape de tine, sunt irisul
îmbătat de apă.
Draga mea, e înfricoşătoare
existenţa!
Să curgi pe stânca mea,
lustruieşte-mă:
sunt acoperit de spuma numelui.
Să creşti, răcoarea ta
faţa somnoroasă mi-o mângâie.
Strigătul ochiului şi al stelei
s-a îmblânzit,
ce rămâne? Cerurile să ne audă!
Ridică-te, îndreaptă-mi necredinţa!
Fă-te mehrãb-ul meu fără început!
Apropie!
Ca să devin în întregime eu.
Traducere
de
GHEORGE
IORGA
