EFEMER
Câtă vreme să te duci
dintr-un loc în altul?
Câtă vreme să-ţi cauţi
un alt iubit, o altă dragoste?
De-am fi fost măcar cele
două rândunele
călătorind toată viaţa
din primăvară în
primăvară,
ce bine-ar fi fost!
Oh, de parcă rămăşiţele
negre ale unui nor de plumb
se prăbuşiseră-n mine!
În timp ce-ţi primesc
sărutul pe buze,
mă gândesc că se şi
stinge-un parfum efemer.
Trista-mi iubire
e atât de-ncurcată-n
teama de a o pierde,
încât, privindu-te,
toată existenţa mea
tremură.
De parcă aş vedea de la
o fereastră
copacul meu singuratic
acoperit de frunze,
căzut în febra galbenă a
toamnei.
De parcă mi s-ar arăta o
imagine
pe valul confuz al apei
curgătoare
noapte şi zi
noapte şi zi
noapte şi zi.
Lasă-mă să uit!
Cine eşti tu, de nu o
licărire,
o clipă ce-mi deschide
ochii
în deşertul înţelegerii?
Lasă-mă să uit!
E SOARE
Priveşte
cum se topeşte picătură
cu picătură
tristeţea din ochii mei,
cum cade în mâinile
soarelui
umbra mea întunecată,
rebelă!
Priveşte,
întreaga existenţă mi se
destramă!
O flacără mă devoră,
mă duce în cer,
îmi întinde-o capcană.
Priveşte,
întreg cerul meu
se umple de stele
căzătoare.
Tu ai venit din depărtări,
din depărtări,
din tărâmul parfumurilor
şi luminilor
ca să mă aşezi pe o
corabie
de fildeş, nori si
cristale.
Du-mă, speranţă a inimii
mele,
du-mă în ţara poeziei şi
pasiunii!
Tu mă porţi
pe drumul doldora de
stele,
mă ridici mai sus de
stele.
Priveşte,
sunt arsă de stele,
m-am aprins de stele.
Ca pe nişte peşti roşii
naivi,
strâng stelele din
iazurile nopţii.
Înainte,
cât de departe era
pământul nostru
de albastrele pavilioane
cereşti!
Glasul iar ţi-l aud
şi freamătul aripii de
nea a îngerilor.
Priveşte unde-am ajuns acum,
în galaxii, în necuprins, în veşnicii!
Acum, că suntem pe culmi,
spală-mă, cu vinul valurilor să
mă speli!
În mătasea sărutului tău să
mă-nfăşori!
Doreşte-mă în lungile nopţi
şi ţine-mă prizonieră
şi nu mă mai de stele-ndepărta!
Uită-te, în calea noastră,
se
topeşte picătură cu picătură ceara nopţii.
În balansoarul tău îmbietor
de vinul somnoros se-mbată
cupa neagră a ochilor mei.
Priveşte leagănul poemelor mele!
Tu înfrunzeşti şi e soare.
CÂNTEC DE CĂLĂTORIE
Toată noaptea,
cineva în mine vorbea:
„Eşti foarte tulburată de vizita lui.
Va pleca în zori cu stelele albe,
păstrează-l!“
Ignorând decepţiile de-a
doua zi,
m-am îmbătat de parfumul
tău.
Pulbere de aur,
privirea-ţi
se revarsă pe fine
genele mele.
Mi se-ncălzea trupul sub
mâinile tale,
mi se lăsa părul în voia
respiraţiei tale,
înfloream de iubire şi
îmi spuneam:
„Cine se îndrăgosteşte
nu-şi va face iubitul să sufere.
De va pleca, privirea-mi îl va urma,
îl va păzi iubirea-mi de va pleca“.
Oh, acum ai plecat
şi seara se întinde pe
drum.
Zeul întunecat al
tristeţii
intră încetişor,
încetişor
în templul privirii mele
şi scrie pe toate
zidurile
versete obscure,
obscure, obscure!
ŞI NE VA DUCE VÂNTUL
În mica mea noapte, ce
păcat,
vântul are întâlnire cu
frunzele.
În mica mea noapte,
sălăşluieşte o tristeţe zadarnică.
Ascultă!
Suflarea întunericului o
auzi?
Îmi port privirea
stranie pe fericirea asta
şi mă obişnuiesc cu
disperarea mea.
Ascultă!
Suflarea întunericului o
auzi?
Se întâmplă ceva în
noaptea asta.
Luna e roşie si anxioasă
şi pe acoperişul ce
riscă oricând să se prăbuşească
norii ca o mulţime
îndoliată
vremea ploii par s-o
aştepte.
O clipă şi, apoi, nimic.
Dincolo de fereastra
asta, noaptea tremură
şi pământul nu se mai
învârte.
Dincolo de fereastra
asta,
un necunoscut se
îngrijorează de mine, de tine.
O, fiinţă verde,
pune-ţi mâinile ca pe o
amintire fierbinte
în mâinile
mele-ndrăgostite
şi încredinţează-ţi
buzele ca pe o senzaţie vie
mângâierilor, buzelor
mele-ndrăgostite!
Şi ne va duce vântul!
Şi ne va duce vântul!
GAZEL
Ca o piatră, tu vocea
mi-o asculţi.
Piatră eşti şi uiţi fără
să mă fi auzit.
Aversă de primăvară eşti
şi tulburi
somnul ferestrei
cu încercări de ispită.
O creangă verde-i mâna
mea, de dezmierdări,
tu o aşezi în braţele
frunzelor moarte.
Mai rătăcit ca spiritul
vinului eşti şi privirea mea
tu o pui în flacără şi o
faci să dispară.
O! peşte aurit din iazul
sângelui meu!
Ca să aibă farmec beţia
ta, tu pe mine mă bei!
Valea violetă a serii
eşti şi ziua
o-mbrăţişezi şi o faci
să se stingă.
în umbră s-a culcat
Forugh a ta,
şi-a pierdut
strălucirea,
de ce o îmbraci în
rochia neagră a umbrei?
ÎN APELE VERZI ALE VERII
Mai singură ca o frunză,
împovărată de bucurii
străine,
vâslesc alene
pe apele verzi ale
verii,
spre tărâmul morţii,
până la hotarele
tristeţilor de toamnă.
M-am lăsat în voia unei
umbre,
a iubirii îndoielnică
umbră,
umbra trecătoare a
fericirii,
umbra nestatorniciei.
În nopţile când o briză
şovăitoare adie
în cerul scund al
melancoliei,
când o brumă sângerie
curge
în aleile albastre ale
venelor noastre,
când suntem numai noi
şi convulsiile
sufletelor noastre,
senzaţia de a exista, o
existenţă bolnavă,
nu vibrează decât în
pulsaţiile arterelor noastre.
„Văile sunt aşteptate de un mister!“
Cei care, într-o noapte,
în căderea lor
au umplut tăcerea
muntelui
cu o rugăminte amară,
au gravat această frază
pe stâncile imense,
în vârful muntelui.
„În neliniştea mâinilor pline,
nu se află calmul mâinilor goale.
Ce fascinantă-i tăcerea ruinelor!“
O femeie cânta asta pe
ape,
pe apele verzi ale verii
de parcă trăia pe ruine.
Cu respiraţiile noastre
ne-am contaminat
de-a fericirii virtute.
Ne e teamă de vânt.
Şi ne albim de spaimă
când umbrele îndoielii
pătrund
în grădinile săruturilor
noastre.
Tremurăm de teroarea
ruinei
la toate serbările din
seraiul luminii.
Acum eşti aici,
risipit ca mireasma
salcâmilor
în străduţele dimineţii,
greu pe sânii mei,
arzând în braţele mele
fierbinţi,
pierdut, frământat,
stupefiat în părul meu răvăşit.
Acum esti aici.
Ceva fără margini,
întunecat şi abundent,
ceva neclar ca zumzetul
îndepărtat al zilei
îmi survolează pupilele speriate şi se risipeşte.
Poate sunt sorbită
dintr-un izvor.
Poate sunt smulsă de pe
o creangă.
Sau poate sunt închisă
ca o uşă
în faţa clipelor ce vin.
Poate... eu nu mai văd.
Noi am crescut pe un
pământ irosit.
Venim ca ploaia pe un
pământ irosit.
Noi am văzut „neantul“ pe drum,
călărind ca un rege pe
calu-i galben înaripat.
Păcat, suntem fericiţi
şi liniştiţi.
Păcat, suntem trişti şi
tăcuţi.
Fericiţi, pentru că
iubim.
Trişti, pentru că-i
iubirea blestem.
IERTAŢI-O!
Iertaţi-o!
Iertaţi-o că uită uneori
legătura dureroasă
a existenţei sale cu
apele stătătoare
şi cu cavităţile goale
crezând prosteşte că are
dreptul la viaţă.
Iertaţi-o!
Iertaţi-i mânia
indiferentă a unei imagini
în timp ce dorinţa
minimă de mişcare
se topeşte în ochii ei
de hârtie.
Iertaţi-o!
Iertaţi-o că primeşte,
de-a lungul sicriului ei,
curgerea roşie a lunii,
că mirosuri
dezgustătoare ale nopţii
tulbură somnul de o mie
de ani al trupului ei.
Iertaţi-o!
Că-i un câmp de ruine,
că ochii-i ard mereu
când percepe atomii
luminii,
că pletele-i inutile
tremură cu disperare
de-asaltul respiraţiilor de dragoste.
O locuitori ai ţării
simple a fericirii!
O prieteni intimi ai
ferestrelor deschise în ploaie,
iertaţi-o, iertaţi-o!
Că e vrăjită
şi rădăcinile existenţei
voastre fertile
în tărâmurile dezolării
sale pătrund
şi îi aprind inima
credulă
sub ale dorinţei
vicioase ispite.
TRADUCERE
de
GHEORGHE IORGA
