CENTRU
I MARGINE
Bate năprasnic un vânt în centrul târgului
(„centru al
lumii“, că-n universul nostru
toate punctele-s deopotrivă centru
şi margine,
în fine, se mai consideră că unii dintre
„lumeţi“ îs mai mult centru
iar alţii mai mult margine, dar...
dar asta-i altă învârteală de aritmetică
distractivă în trăsnitul de manual social
scris de mii de ani în fel de fel de...
caractere!),
aşadar bate vânt năprasnic în „buricul“
târgului
(nu-1 mai numesc „centru“),
uruie, ăuie, cutremur de
cutremur, orăşeni
şi câini claie peste grămadă s-au
oploşit
prin ganguri să nu-i zboare
vijelania
în apa lacului de acumulare!
În tot acest timp amărâţii
de la poalele urbei
îşi văd tacticoşi de treburi în
corturile lor
priponite temeinic în pământ,
ce furtună, ce trăsnete, ce fulgere, da, da,
viaţa e foarte frumoasă în zonele mărginaşe...
JOCURI
Mi-au plăcut jocurile lumii, jocuri de noroc,
loterii, jocuri de măcinat iluzii la care
câştigă băftoşii, pierd pricăjiţii,
„norocul“, ce-i norocul?!
În aiurelile mele am mizat pe adevăr, fie el
şi ascuns privirilor comune,
adevăr, sminteală, asemuindu-se minciunii,
am fost rob frumuseţii,
nici n-am pierdut, nici n-am câştigat, am fost
un jucător, între alţii,
recunosc, am vrut să câştig, pesemne n-oi fi
mizat ori n-am riscat destul,
m-a-ncercat un soi de teamă
ştiind că la loteria lumii se merge pe
totul sau nimic,
mai mult am pierdut...
Iluzii mai am încă de măcinat la roata
hazardului,
oricum sunt în felul meu
mulţumit,
m-am împăcat cu gândul,
cel mai mare câştig: împăcarea.
DE
PETRECERE
Viorile încă mai aşteptau să-şi producă
repertoriul de rigoare,
lăutarii morţi de afumaţi repauzau pe
sub mese,
fetele împărţeau aripi de înger la pahar
consumatorilor melomani
toropiţi şi ei de multe şi mărunte:
„Ne-a ostenit credinţa,
patroane, se vând
la pachet sfinţi adevăraţi şi
noi n-avem
nici o
leţcaie...“!
Din alt ungher un lăutar ceva mai
treaz:
„Fratele
meu, tu sângerezi mocnit, şi eu,
n-a
mai rămas în noi decât absintul şi
râgâitul
ăsta sălciu, aş vrea să zbor,
să
plec, dar nu mai ştiu unde, o podoabă
de
inimă – cord deschis – mă-ndeamnă
a lumi
şi-a tot lumi printre himerele
din
vremuri când... când
alte vremuri, hai noroc!“
Viorile părea că totuşi cântau
de capul lor
serenada amăgirilor, iar noi
petreceam în toate legile pământului
cu lăutarii morţi de fericiţi...
FR FLORI ÎN COCIUG
Adolescenta, în sicriu, pe pat de garoafe,
crini, lăcrămioare, floare între flori,
părea că doarme,
s-a stins deunăzi într-un accident,
urma coborârea în mormânt,
groparii dădeau să potrivească piroanele
să prindă strâns capacul despărţirii
spre intrarea în lumea cealaltă,
când... când pastorul
şi-o seamă de femei pricepute
s-au pomenit răcnind în gurile mari
„nuuuu-nuuuu-nuuuu!“,
şi noi, în lacrimi, i-am întrebat
pe răcnitori „de ce nuuuuuuuu?!“,
răspunsul a picat ca un trăsnet:
„pentru
că florile putrezesc primele,
logic, nu!?“,
şi nefiindu-i nimănui clară „logica“
au dat deoparte garoafele,
crinii, lăcrămioarele
şi au înhumat-o pe minunea blondă
singură în sicriul de stejar care
cine ştie când se va putrefia...
La sfârşit au presărat peste ţărână,
deasupra coşciugului
puzderia florilor care
cele dintâi se vor mistui, logic,
ce-i aşa de greu de înţeles!...
Pastorul şi femeile pricepute s-au retras
la casele lor ca după o victorie,
deci fără flori în coşciug!
PENTRU ZIUA DE MÂINE
Doi bătrânei, un El şi-o Ea, se pregătesc
pentru ziua de mâine,
şi-au cumpărat loc de veci la o
margine de
cimitir (în lumea
de dincolo cică „ordinea“ n-ar mai conta),
şi-au cioplit cruci de piatră şi
pus poze
de tinereţe pe laturi cam în
dreptul unde
li se vor odihni creştetele,
şi-au aşezat
felinar cu lacăt pentru candela
ce va trebui
să ardă în semn de pomenire
(veşnică pomenire) a numelui lor,
şi-au prăşit pământul de
deasupra, i-au
turnat îngrăşăminte, l-au afânat,
bătrâna a
răsădit pe porţiunea sa un strat
de flori, El,
mai practic, un strat de usturoi
şi ceapă
(„de ce să steie pământul degeaba?!“),
şi-ntr-o bună zi s-au înfăţişat
amândoi la
câte o tarabă în zona
ultramodernelor
„Hale
Centrale“,
Ea vindea flori, bătrânul ceapă
şi usturoi;
un cunoscut, cam de-o etate cu
ei, nu-i vine
a crede ochilor şi-i întreabă:
„ce mă, n-aţi murit încă?!“,
la care El, fost artilerist de carieră, îi
rânjeşte obraznicului, mai să-l înjure:
„cum să murim, bă, de moarte de
arde nouă
acum când avem şi noi pământul
nostru?!“
Smintiţei nu mai mult, dar nici mai puţin decât alţii,
CEI DOI se pregătesc de moarte contribuind
la buna aprovizionare a populaţiei cu
ceapă, usturoi şi flori...
UNELE „DIFICULTI“
„Când într-un poet, cu oricâte
mătăsuri
şi argintării exterioare, nu
găseşti acel
puls al vieţii adevărate, ai
de-a face
cu un poet minor“! – da, profesore, e aşa
cum zici, dar...
îşi au şi „mătăsurile“
şi „argintăriile“ rostul lor!
Oricum, cu „pulsul vieţii adevărate“
ai apăsat exact acolo unde-l
doare pe... scârţar,
da, ai toată dreptatea, „minorii“ bat câmpii
cu puţintică lor minte,
neştiutori pe ce lume trăiesc!
În plus, dacă te-apuci de
literatură
se cuvine să-i acorzi poeziei
dificultăţile
inerente exerciţiului său,
să-i trăieşti fiinţa,
să-i dai viaţă din viaţa ta, să
arzi în
mistuitoarea ei flacără,
ceea ce nu-i la îndemâna oricui.
De altfel, unul care a lansat
vorba cu
„dificultăţile
poeziei“
n-a sfârşit-o de moarte prea pe
roze...
NATUR VIE CU DELFIN MORT
Am înmgenuncheat lângă delfinul mort
spre hazul unor gură-cască
(„ăsta-i zu-zu-diliu, se-nchină la
Morţi!“)
mi-am rostuit o rugăciune
(soi de liturghie atee...)
şi-am adormit în braţele brizei,
uitând şi de mare şi de delfin
şi de viermii iscaţi din senin...
În zori, delfinul nicăieri,
nici viermii, doar eu,
m-am trezit cu soarele sus,
salvamarii târau la mal un
cadavru,
jumătate om, jumătate delfin,
şi-o droaie de viermi
(„ia să vedem la cine te-nchini
acum,
nebunel-fecior-de-lele!“ –
ţopăiau şi se trâmbau de râs,
altă
ceată de gură-cască),
marea-şi vedea de treburile ei,
salvamarii de-ale lor,
o durere mă-ncerca în genunchi,
mă-nchinam la viermii
aromind a delfin!
MINTE DE INIM…
Nu cred că „sentimentele“
şi „pasiunile“
unuia şi altuia dintre inşi
pot fi doar ale „minţii“ oricât
s-ar vădi
de anapoda vreunuia dintre muritori
„existenţa“!
Mi-e dreu apoi să admit că „inima“ omului
nu-i bună la nimic!
Fără de creier unii o duc
cum-necum
(şi n-o duc rău deloc...)
dar fără inimă nu, nu, nu, asta
nu se poate,
dragă Edgar!
Încă mă mir (nu chiar ca prostu
ăla!):
tu vorbeai de „înălţarea sufletului prin
câte
un poem“,
dar sufletul în nimicnicia lui
ţine mai
mult de inimă decât de minte (cât
despre
„inima
minţii“ şi „mintea
inimii“ astea
nu-s decât braşoave!).
Oricum, admitatori ai tâi ce
suntem,
noi te-am priceput, Edgare, gândul nostru
este cu tine, odihnească-ţi-se-n
pace inima,
mintea inimii, inima minţii, deh!...
Cine mai are nevoie de inimă ori de minte
la vremuri de întunecare?!
Înălţarea sufletului prin câte un poem
pare a nu mai avea loc
(mai curând decăderea...).
NU
CRED!
Nu cred
că „pacea
adevărată şi adâncă a inimii
se poate găsi numai în
singurătate“ ori
„în izolarea cea mai
profundă“!
Dragă sihastrule, schimnicule,
„liniştea sufletească
desăvârşită“
nu sălăşluieşte doar în însingurare şi
izolare –
asta ţi-o predică unul care a
ieşit
mereu din hrubele rafturilor sale
benedictine
şi din târgul lui, negustorit la
sânge,
altfel foarte încărcat de
taine...
Lumea
ca „vrere şi
închipuire“ îi mult,
cu mult mai mult decât se vede
şi se cugetă
la opaiţul gârbov al unui pustnic
oricât o fi el ori n-o fi de iscusit
într-ale neantului –
nu cred dar aş vrea să cred...
CALISTRAT COSTIN
