PAUL CELAN, FUGA MORŢII

TÂRZIU ŞI ADÂNC

Rea ca o spusă mieroasă noaptea începe.

Cu merele celor muţi ne hrănim.

Împlinim o lucrare ce mai degrabă stelei o laşi;

în toamna teilor noştri stăm

ca un roşu de steag gânditor,

ca oaspeţi arzători la miazăzi.

Jurăm în numele noului Crist,

să cununăm pulberi cu pulberi,

păsări cu rătăcitoare-ncălţări,

inima noastră cu scara de apă.

Lumii jurăm sfintele juruinţi ale nisipului,

bucuros le jurăm,

tare jurăm, pe-acoperişuri de somn şi fără vise,

şi fluturăm firul vremii, cărunt...

Ei ne strigă: huliţi!

De mult noi o ştim.

De mult noi o ştim, ei şi ce?

În morile morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii,

o puneţi în faţa fraţilor şi surorilor voastre.

Noi fluturăm părul vremii, cărunt.

Ne-aduceţi aminte: huliţi!

Prea bine o ştim,

deasupra noastră să cadă păcatul...

Deasupra noastră să cadă păcatul

tuturor semnelor vestitoare,

să vină gâlgâitoarea mare,

împlătoşata pală de vânt a întoarcerii,

ziua miezului nopţii,

să vină ce niciodată nu a mai fost!

Să vină un om din mormânt.

LINIŞTE

Linişte! Înfig ghimpele-n inima ta,

pentru că trandafirul,

trandafirul stă cu umbra-n oglindă şi sangerează!

Sângera şi atunci când noi amestecam pe da şi pe nu,

şi-l sorbeam

pentru că un pahar spart zăngănea pe masă;

clopotele vesteu o noapte ce dura mai mult decât noi.

Noi beam cu lacome guri:

era un gust ca de fiere,

dar spumega vinul.

Urmăream raza ochilor tăi

şi limba ne gângurea ceva dulce...

(Aşa gângureşte, aşa gângureşte şi-acum.)

Linişte! Ghimpele pătrunde mai adânc în inima ta:

el e-n alianţă cu trandafirul.

SE ZICE, AM AUZIT

Se zice, am auzit

că-i în apă o piatră şi-un cerc

şi peste apă un cuvânt

care aşterne cercul în jurul pietrei.

Am văzut plopii mei coborând la apă,

am văzut cum braţul lor înşfacă-n adânc,

am văzut rădăcinile lor fugin d spre cer şi spre noapte.

N-am alergat după ele,

am cules de pe jos doar acea fărâmitură

care are forma şi nobleţea ochiului tău,

am scos de pe gâtul tău salba versetelor

şi-am împrejmuit cu ea masa pe care sta fărâmitura.

Şi n-am mai văzut plopii mei.

ANII DE LA TINE LA MINE

Iarăşi îţi unduie părul când plâng.

Albastrul ochilor tăi

îl aşterni pe masa dragostei noastre:

un pat între vară şi toamnă.

Bem o licoare pe care nici eu, nici tu,

nici un al treilea n-a pregătit-o:

sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile oceanului,

şi ne-ntindem mai iute bucatele:

noaptea e noapte, începe cu zorile,

alături de tine mă culcă.

 

FUGA MORŢII 

 

Negru lapte al zorilor seara îl bem

la amiază îl bem dimineaţa îl bem noaptea

îl bem şi îl bem

săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.

În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie

când seara se lasă el scrie-n Germania părul tău argintiu

Margareta

el scrie şi iese în faţa casei şi stele scânteie el fluieră 

şi-şi cheamă dulăii 

îşi fluieră jidovii să sape o groapă-n pământ

ne ordonă cântaţi acum pentru dans.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem dimineaţa,-n amiază şi seara te bem
te bem şi te bem.

În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă-n Germania părul tău argintiu
Margareta,
părul tău de cenuşi Sulamita săpăm o groapă-n văzduh
acolo patul nu-i strâmt.

El strigă săpaţi mai adânc în pământ voi unii voi alţii
cântaţi mişcaţi din arcuş
îşi scoate pistolul din brâu îl flutură – albaştri-i sunt ochii.
Înfingeţi mai bine lopata voi unii voi alţii cântaţi pentru
dans mai departe.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiaza te bem şi seara
te bem şi te bem
în casa stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău cenuşiu Sulamita cu şerpii se joacă.

El strigă mai dulce ca moartea cântaţi moartea-i 

un maestru din ţara germană
el strigă mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui

ca fumu-n văzduh
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt

 

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem la amiază moartea-i un maestru din ţara germană
seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maestru din ţara germană ochiul lui

e albastru
cu glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casă stă un bărbat părul tău aurit Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maestru

din ţara germană
părul tău aurit Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita                        

                                   CORONA

Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem preteni
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă:
vremea se întoarce în coajă.     În oglindă-i duminică,
    în vis este somn,
    adevăr gura grăieşte.
Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
   Ne spunem ceva dramatic,
   ne iubim cu mac şi memorie,
   dormim ca vinul în scoici,
   ca marea în raza de sânge a lunii.
Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să ştie!
  E vremea piatra să purceadă a înflori,
  neliniştea-n inimă să se abată.

 E vremea, vremea să vină.

 E vremea.

ÎN EGIPT (pentru Ingeborg)

Să-i spui ochiului străinei: Fii apă!
Să le cauţi, ştiindu-le în apă, în ochiul străinei.
Să le strigi din apă: Ruth! Noemi! Miriam!
Să le împodobeşti, când stai întins lângă străină.
Să le împodobeşti cu părul de nori al străinei.
Să-i spui lui Ruth, lui Miriam, lui Noemi:
Iată, dorm la ea!
Cel mai frumos să o împodobeşti pe străina de lângă tine.
S-o împodobeşti cu durerea după Ruth, Miriam şi Noemi.
Să-i spui străinei:
Iată am dormit la acestea! 

                   

CEL CE... 

Cel ce inima-şi smulge din piept, 

trandafirul atinge, a lui sunt petala şi spinul, 

lui îi aşterne lumina pe talger, 

lui îi umple paharul cu adieri, 

lui îi susură umbrele dragostei. 

Cel ce inima-şi smulge din piept 

şi-o zvârle înalt, nimereşte la ţintă, 

piatra cu pietre ucide, 

lui orologiul sângele-şi sună, 

lui vremea, din palmă, 

ceasul îi bate, 

cu mingi mai frumoase se poate juca, 

şi poate de tine vorbi şi de mine.

ZADARNIC PE GEAM PICTEZI INIMI

Zadarnic pe geam pictezi inimi: 
prinţul tăcerii 
strânge ostaşi, jos, în curtea castelului 
Flamura sa o-nalţă-n copac - o frunză, 
de-azur când e toamnă; 
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului; 
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde. 

Zadarnic pe geam pictezi inimi:
e un zeu între cete înfăşurat în manta 
ce cândva de pe umerii tăi căzuse, noaptea, pe scară, 
cândva, când era castelul în flăcări 
şi tu rosteai omeneşte: Iubito... 
El manta nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o 
şi se ia după frunza ce-i pluteşte-nainte. 
,,O, iarbă”, i se pare c-aude, ,,o, floare a timpului”.

 NOPTATEC...

                                                    Pentru Hannah şi Hermann Lenz Noptatec răsfrânte 
buzele florilor, 
cruciş şi pieziş, 
trunchiul molifţilor, 
muşhiul încărunţit, piatra surpată, 
trezite la zbor nesfârşit 
ciorile pe gheţar: 

acesta-i ţărmul unde-odihnesc 
cei pe cari i-am ajuns: 
ei ora n-o vor numi, 
fulgii n-or număra, 
apele nu vor urma la zăgaz. 

Ei stau în lume răzleţi, 
fiecare cu noaptea sa, 
fiecare cu moartea sa, 
crunt, descoperit, brumat 
de preajmă, de depărtare. 

Ei plătesc datoria ce le-anima obârşia, 
ei o plătesc cu o vorbă 
ce pe nedrept dăinuieşte, ca vara. 
O vorbă – ştii: un cadavru. 

Să îl scăldăm, 
să-l pieptănăm, 
să-i îndreptăm 
ochii spre cer.