„LUMINI PE MALURI DE PRUT“, NICOLAE DABIJA SAU POEZIA CA APOSTOLAT, 12 DECEMBRIE 2013

„LUMINI PE MALURI DE PRUT“
 NICOLAE DABIJA SAU POEZIA CA APOSTOLAT

(SPECTACOL DE POEZIE, DE MUZICĂ ŞI DE DANS,

12 DECEMBRIE 2013)

ŞTEFAN DINCESCU

EXPOZIŢIE DE CARTE DIN ROMÂNIA

ŞI DIN REPUBLICA MOLDOVA

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI

FLORIN DANIEL DINCĂ

NICOLAE DABIJA, OPERA POETICĂ

1. Ochiul al treilea (1975)

2. Apă neîncepută (1980)

3. Zugravul anonim (1985)

4. Aripă sub cămaşă (1989)

5. Mierla domesticită (1992)

6. Dreptul la eroare (1993)

7. Lacrima care vede (1994)

8. Cercul de cretă (1998)

9. Fotograful de fulgere (1998)

10. Cerul lăuntric (1998) 
11. Între dragoste şi moarte (1998)
12. Poezia, bucuroasă tristeţe (1998)
13. Tăceri asurzitoare (1999)
14. Aşchii de stele (2002)
15. Doruri interzise (2003)
16. Fulger înrourat (2005)
17. Maraton printre gloanţe (2008)
18. 101 poeme (2009)

FLORIN DANIEL DINCĂ,

UNIVERSITATEA VASILE ALECANDRI,

FACULTATEA DE LITERE, BACĂU

EXPOZIŢIE DE CARTE DIN ROMÂNIA

ŞI DIN REPUBLICA MOLDOVA

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

◊◊◊  

„Unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani, 

cercetător profund şi original al literaturii 

vechi româneşti, autor de manuale şcolare, unele 

dintre ele arse în Transnistria bolşevică, altele scoase azi 

din învăţământul Basarabiei încă bolşevizate, animator 

al vieţii politice şi, credem că nu exagerăm, un eminent 

publicist, inima celei mai vibrante publicaţii basarabene 

«Literatura şi arta», în care curajosul bărbat răstoarnă 

aproape săptămânal câte o brazdă de aur la rubrica 

editorială Vai de capul nostru!. Nicolae Dabija este o vie 

dovadă că Basarabia n-a murit 

şi n-are când să moară.“

GRIGORE VIERU, 
Din „LIBERTATEA ARE CHIPUL 

LUI DUMNEZEU“ (1997)

◊◊◊ 

„Opera sa poetică plăsmuită până acum izvorăşte 

de foarte departe, din adâncurile limbii ce ni l-a dăruit

 pe marele Eminescu, căreia îi ascultă în acest veac, 

pe sfârşite, ai celui de-al doilea mileniu al Logosului 

întrupat în istorie, imperativele etice, splendoarea,

 şi-i răspunde cu dureroasă bucurie angajându-se 

în ascensiunea sa ce implică dăruirea aşa cum 

au cunoscut-o, acceptat-o, nemuritorii înaintaşi, 

de dincolo de Varlaam până la Mateevici sau Matcovschi, 

contemporanii săi, ca să vorbim doar de câţiva 

din matca ce-o reprezintă.“

IOAN ALEXANDRU, 
Din „DORU-MI-I“ (Luceafărul, 1989) 

◊◊◊ 

„Autorul Apei neîncepute, nu o dată atins de melancolie, 

e un liric reflexiv de o ironie blând amară, uneori bravând, 

alteori cultivând un savuros narcisism, retragerea în sinele rănit, 

cum ne încredinţează printre altele Elegia tristeţii din prea

 multă iubire, Tristeţea sărbătorilor ori un remarcabil  

Bocet pentru Meşterul Manole. Un Nicolae Dabija apoteotic,

oracular şi solemn, cel care în lapidarul poem Moldova  

întreprinde o suită de definiţii sclipitoare, coexistă cu un altul, 
incantatoriu, retractil, aproape sfios, în echilibru unduitor. 

Legat prin mii de fire de fenomenul basarabean 

 în complexi­tatea lui, tribun, rapsod şi evocator, 

Nicolae Dabija continuă, alături de alţii, cântul 

atât de repede întrerupt al lui Alexei Mateevici.“

CONSTANTIN CIOPRAGA, 
Din „ARIPĂ SUB CĂMAŞĂ“ (1991)

◊◊◊ 

„Predilecţia pentru domeniile tradiţionale (peisajul mioritic,
marile mituri ale istoriei naţionale, limba română, sufletul
curat al ţăranului, mica zeitate maternă, veneraţia pentru
Eminescu şi Creangă etc.) îl plasează fatal printre 
„tradi­ţionaliştii“ promoţiei 70. Însă, cum am dovedit
cu alt prilej, tradiţionalismul este inevitabil pentru
o generaţie care trebuie să apere valorile morale şi spirituale
ale unei naţii ameninţate să-şi piardă identitatea. 
Dabija se supune acestei necesităţi şi poemele sale muzicale,
impecabil trăite, oscilează între poezia politică
propriu-zisă şi poezia ca stare de suflet.“

EUGEN SIMION, 
Din „POEZIA, BUCUROASĂ TRISTEŢE“ (1998) 

◊◊◊ 

„Virtuoz al unui grai de tonalitate moldavă domoală,

cu iz de  «limbă sfântă», de limbă  a «vechilor cazanii», 

grai în care nu osteneşte să cânte peisajul autohton,

cu «dealuri în zeghe de lumină-nveşmântate», cu nori 

ce par bărbi de cronicari, tăiate de spadele ienicerilor, 

să celebreze eroii neamului, «de la care-mprumutau 

lumină astrele», să evoce mari creatori, de la poetul naţional

  la Meşterul Manole şi  «Zugra­vul Anonim», care,  

«prin cele schituri», «înmoldoveneşte veşnicii», 

Nicolae Dabija (n. 1948) ştie să-l mlădieze în funcţie de stări 

sufleteşti diverse, de la cele proprii intimităţii 

şi reveriei la modurile revoltei şi ale dezgustului.“

DUMITRU MICU, 
Din „ISTORIA LITERATURII ROMÂNE“ (2000) 

◊◊◊ 

„Ochiul al treilea (1975), propune o lirică de idei în care 

imaginarul (inclusiv acela nutrit de lecturi bogate) prevalează 

asupra realului. Poetul se refugiază în estetic şi în referinţe 

culturale, explorând programatic spiritualitatea naţională.  

În următorul volum,  Apă neîncepută (1980), poezia 

se obiectivează prin deschiderea spre epic şi spre conştiinţa 

colectivă. De la un lirism pur, ferit de frământările 

cotidianului, de la efuziunea incantatorie,

 bogată în definiţii metaforice, se trece la evocarea 

şi meditaţia elegiacă, înrămate în simboluri şi parabole, 

în proiecţii de legendă şi de mit naţional. 

De acum înainte autorul va fi preocupat de matricea 

şi etosul popular; lirismul «se radicalizează, 

iar spiritul elegiac îşi impune o morală severă»  

(Eugen Simion). Următoarele volume, Zugravul anonim 

 (1985) şi Aripă sub cămaşă (1989), valorifică şi mitizează, 

prin vocabule de coloratură cronicărească, cultura 

şi literatura naţională, basmele şi legendele populare. 

(...) Dreptul la eroare (1993), Lacrima care vede (1994),  

Oul de piatră (1995), Fotograful de fulgere (1998),  

Cerul lăuntric (1998) includ versuri pătimaş 

angajate (până la patetism) în frământările 

social-politice ale momentului.“

MIHAIL DOLGAN,
Din „DICŢIONARUL GENERAL
AL LITERATURII ROMÂNE“ (2004) 

◊◊◊

„Poezia ca apostolat, acesta este programul cheie al lui 

Nicolae Dabija, el însuşi apărându-ne contextual, în spaţiul 

basarabean situat sub stelele cardinale ale lui Mateevici 

şi Vieru, ca o figură apostolică. Lider  indiscutabil al generaţiei 
şaptezeciste care a reabilitat poeticul (poeticul cu adevărat 

estetic şi cu adevărat social, în accepţiunea lui T. S. Eliot), 

lider de opinie în cadrul mai larg al luptei cu întunericul 

«ce vine de la răsărit», Nicolae Dabija a pus Poezia 

(scrisă de asemenea, prin actul reabilitării cu majusculă) 

pe temeiul (pe Grund-ul goethean) al însăşi credinţei 

în Ea. În primul rând avem o identificare absolută sau – 

mai bine zis – o răsturnare ecuaţională: nu Poetul 

scrie Poezia, ci Poezia îl scrie pe Poet.“

MIHAI CIMPOI,
Din „NOUL ORFEU vs. VECHIUL CRONOS“ 

◊◊◊

„Nicolae Dabija crede într-o religie a scrisului, în sacralitatea  

lui, ca esenţă esenţială a poeziei, ceea ce imprimă poemelor 

sale o constantă tonalitate liturgică, psalmică, eucharistică. 

Două axe structurale sunt învederate în întreaga sa poezie: 

 ritualul religios şi recitativul baladesc. Sacrul şi baladescul  
asigură avântul însufleţitor între contingent şi transcendent, 
între cercul cotidian «domestic» şi ceea ce e în afara lui, 
între «cerul lăuntric» şi cel de sus, între cloacă şi mit  
(Grădini în toamnă), între tăcere şi cuvânt, în definitiv, 
între viaţă şi moarte. Această îmbinare 

simbiotică explică şi formula ce conjugă disciplina clasică 

şi libertatea romantică, tenta expresionistă (generată

şi de ocazionalitate, de patetismul publicistic), Dabija fiind, 

structural, un neoromantic în spirit eminescian, turnat 

în tiparele clasicismului «etern» (Or «etern», după cum 

îşi dă lesne seama, e şi romantismul).“

MIHAI CIMPOI,
Din „NOUL ORFEU vs. VECHIUL CRONOS“

FLORIN DANIEL DINCĂ,

UNIVERSITATEA VASILE ALECANDRI,

FACULTATEA DE LITERE, BACĂU

ELEVI AI COLEGIULUI N.V.-KARPEN, BACĂU 

ELEVI AI ŞCOLII DR. ALEXANDRU ŞAFRAN, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI

FLORENTINA DINCĂ,

ELEVI AI COLEGIULUI N.V.-KARPEN, BACĂU 

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI,

ELEVI AI COLEGIULUI DUMITRU MANGERON, BACĂU 

ŞTEFAN DINCESCU, 

ELEVI AI COLEGIULUI HENRI COANDĂ, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI,

ELEVI AI COLEGIULUI HENRI COANDĂ, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

ELEVI AI COLEGIULUI HENRI COANDĂ, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

FLORIN DANIEL DINCĂ

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI,

ELEVI AI COLEGIULUI DUMITRU MANGERON, BACĂU 

ELEVI AI COLEGIULUI DUMITRU MANGERON, BACĂU 

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

MIHAELA STOEAN, 
ELEVI AI COLEGIULUI DUMITRU MANGERON, BACĂU 

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, 

ELEVI AI COLEGIULUI HENRI COANDĂ, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

ELEVI AI ŞCOLII DR. ALEXANDRU ŞAFRAN, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, FLORENTINA DINCĂ,

ELEVI AI ŞCOLII DR. ALEXANDRU ŞAFRAN, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII DR. ALEXANDRU ŞAFRAN, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI,

ELEVI AI COLEGIULUI N.V.-KARPEN, BACĂU 

ELEVI AI COLEGIULUI N.V.-KARPEN, BACĂU 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI COLEGIULUI N.V.-KARPEN, BACĂU 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI COLEGIULUI N.V.-KARPEN, BACĂU

„TE BLESTEM SĂ RĂMÂI CEA MAI FRUMOASĂ“ 

BLESTEM 

Te blestem să rămâi cea mai frumoasă –

cum e gelos pe mine Dumnezeu

că ştiu când ieşi şi ştiu când intri-n casă –

şi numai eu să te iubesc... Doar eu! 

Gelos pe iarbă şi gelos pe vânt,

gelos pe raza ce se scutură din stea

şi leagă cerurile de pământ –

te blestem să rămâi numai a mea. 

Şi-n vremea care trece, care vine

pe tine cea cum alta nu-i sub soare

să mă iubeşti – te  blestem –  doar pe mine

şi de acest blestem să n-ai scăpare. 

SUNT GRĂDINARUL UNEI SINGURE FLORI... 

Sunt grădinarul unei singure flori, –

o plivesc, îi afânez solul la rădăcină,

o stropesc, în amurg şi în zori – 

de parcă aş îngriji o întreagă grădină.

Sunt grădinarul unei singure flori,

înmiresmată şi grea de lumine,

şi ştiu – sau mai degrabă visez, deseori – 

că ea înfloreşte doar pentru mine. 

Sunt grădinarul unei singure flori

şi simt – în evii mai săraci sau mai bogaţi –

în jurul ei, cum se învârt sute de sori 

lăsându-se de ea străluminaţi. 

TOCMAI ACUM...

Până la o vreme iubeau numai alţii

le citeam scrisorile lor prin ziare

şi pufneam în râs 

de-atâta prostie şi-atâta candoare. 

Până la o vreme greşeau numai alţii

şi mă revoltam de toate erorile lor:

cum naiba, mă-ntrebam, vor unii să zboare 

fără să aibă aripi pentru zbor?! 

Până la o vreme mureau numai alţii,

numai altora li se-ntâmpla să şi moară...

În ziare, treceam nepăsător peste numele lor 

aşa cum trecură trăsurile care-i călcară... 

De-o vreme, însă, simt moartea dându-mi târcoale 

pe unde tac ierburi sau vuiesc plopii, înalţii – 

tocmai acum, tocmai acum când iubesc şi eu

şi zbor cel mai sus decât alţii.

DRAGOSTE ÎNSINGURATĂ 

Iepure, de frica celor o mie de ogari, 

care în sine însuşi se ascunde.

O, tu, Mare Roşie cu gheţari.

Minut cu şaizeci şi una de secunde. 

Muzică tăcută. Tăcere sonoră.

 Zeu ce nu crede nici dânsul în sine, 

Viaţă care încape-ntr-o oră

Umbră din alte grădine. 

Amintire dintr-o viaţă anterioară. 

Sau – din una ce se amână.

Două ruguri cu-o singură pară.

Două duminici într-o săptămână.

Ce dragoste stranie! Şi ce dor enorm! 

Numai cel singur le va cunoaşte, 

Parcă ea urmează acum a se naşte, 

Când mie moartea-mi aşterne să dorm. 

DESPĂRŢIRI 

Pleacă. Aici se-ncheie şi-a noastră poveste,

Ia-ţi oglinzile, pieptenii, veşmintele.

Ia şi lumina din ferestre.

Ia şi cuvintele. 

Afară s-a făcut ziuă albă demult.

Plopii se uită pe geam, să ne vadă.

Pleacă. Şi lasă-mă singur, s-ascult 

cum odăile se umplu cu zăpadă. 

Nu uita foaia din calendar să o rupi. 

Pleacă. Şi lasă-mă-n ora care se sfarmă 

s-adorm ca vânătorul între lupi

ce nu mai are glonţ în armă. 

DE DIN VALE DE ROVINE 

De din vale de Rovine 

C-un cuţit băgat în mine

Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine... 

Nu din gură, ci din carte,

Hăt de dincolo de moarte –

Oare cini’ ne-o desparte?! 

Da-nainte-ţi văd icoana,

Cum beau lacrime cu cana

Şi-mi arde în flăcări rana... 

Au te-oi mai vedea vreodată,

Floarea mea nescuturată,

Jalea mea nemăritată?! 

Şi-aud iarba cum lucrează,

Şi-aud lutul cum serbează,

Şi e beznă – la amiază. 

De din vale de Rovine,

C-un cuţit băgat în mine,

Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine...

ŞTEFAN DINCESCU ŞI COLABORATORII SĂI

ŞTEFAN DINCESCU,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

EXPOZIŢIE DE CARTE DIN ROMÂNIA

ŞI DIN REPUBLICA MOLDOVA

ŞTEFAN DINCESCU, 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, 

FLORIN DANIEL DINCĂ,

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 „MĂ DOARE BUCOVINA CA O RANĂ“ 

PLOAIE TRISTĂ 

Plouă trist. Parcă plouă

peste-o ţară ruptă-n două.

Plouă de ieri. Plouă-abătut.

Ca după un război pierdut.

Plouă de-o zi. Poate, de nouă –

în Pruturile amândouă.

Plouă cu mahnă. Şi-n amvoane

Isus tresare din piroane.

Salcâmii pălmuiţi de vânt,

pe dealuri, cresc numa-n pământ.

Bătrâne scunde trec pe coastă

cu mănăstirile în traistă.

Iar fulgerul pornit de sus

la ele încă n-a ajuns. 

IEŞIRE LA MARE

Ce să fac, Doamne, c-un cer care prinde singur să zboare

şi n-am, ca să-l populez, măcar câteva vrăbii?!

Ce să fac, Doamne, cu-atâtea corăbii

când nu mai am ieşire la mare?!

Se întâmplă de-acum lucruri stranii şi amare –

cum săritorii, din faşe-ncă, strigă toţi: „hopa!“ –

în această bucăţică de Asie, lăţită peste Europa,

unde amiralii nu au nevoie de mare.

Că n-or urca mai mult pe râu, decât cu visul –

cel care-a fost o dată să-i încapă –

înstrăinaţii peşti, îi simt plângând sub apă,

cu lacrimile lor sporind abisul. 

AMINTIRE DESPRE CETATEA CHILIA 

Veacul acela îl năpădiră ciulinii şi scaieţii.

Şi eu eram o piatră din zidul cetăţii.

Eram martor la venirea slavilor,

la plecarea hunilor

şi la înfloritul alunilor.

Dumnezeu, cum călca pe nori ca pe punţi,

călătorind dinspre şes către munţi,

nu se-arăta la lumea cea săracă,

ci pietrelor care ştiau să tacă.

Luceferii s-au îngropat adânc în pământ,

şi nici stejarii de-atunci, nu mai sunt;

doar zările când vor să intre în Cetate

găsesc întruna porţile-ncuiate. 

BISERICI FULGERATE... 

Biserici fulgerate pe coame de deal

peste care ninsoarea de câteva secole

tot cade şi cade,

ca să acopere plecarea lui Dumnezeu

către alte balade.

Ce trist e omul care nu are

o ogradă a lui

peste care un măr cu fructe grele

ramii şi-i frânge,

dar cel mai trist e omul

cu multe patrii,

care nu are un loc 

în care să poată plânge. 

ŢARA MEA DE DINCOLO DE PRUT 

Ţara mea de dincolo de Prut,

Mi s-a dat poruncă să te uit.

Să te şterg din minte c-un burete,

Patria mea pusă la perete.

Şi, ca-n anii noştri cei mai trişti
Iar să mă prefac că nu exişti,
Iar să mă prefac că nu pot plânge
Şi că alta-i ruda mea de sânge.

Ţara mea de dincolo de Prut,
Numai lacrima dacă-ţi mai este scut,
Numai dorul te mai apără de rele,
Ţară tristă-a Pruturilor mele.

Mi se-ngăduie şi-acum, ca mai-nainte,
Să bocesc cu câteva cuvinte.
Trec pe stradă, necăjit, şi-mi zic:
Of, mai bine mut - decât peltic! 

Iar scripturile gândite de străbuni 
Mi se zice c-ar fi pline de minciuni
Şi că viitorul meu a fost trecut,
Ţara mea de dincolo de Prut.

Ţara mea de dincolo de Prut,
Am să-ncerc, dacă-am să pot să uit;
Şi, cum scriu la carte-naintaşii,
Am să-ncerc ca să-mi iubesc vrăjmaşii.

Dară dincolo de moarte, Ţară-a mea,
Nu mă părăsi, nu mă lăsa –
Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,
Te implor să spui că sunt al tău.

Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat poruncă să te uit.
... Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu,
Uite-mă pre mine Dumnezeu! 

DEZRĂDĂCINAT  

Iată-mă cu Nistrul subsuoară 
şi străin în propria mea ţară.
Cerul de pe plopi e tot mai greu, 
şi-a plecat din el şi Dumnezeu

Când de Domnul – că există! – jur,
sunt bătut cu pietre, ca un fur; 
trec şi sufletul mi-l port pe mâini
hăituit de oameni şi de câini. 

Iară seara lângă-un foc plăpând
rănile când mi le leg, plângând, 
nu-i bocesc pe câinii ce mă muşcă,
ci pe-ai mei: că-s fericiţi în cuşcă! 

Chiar să nu ne pese de mai suntem vii?!
Trecători în ţara-mi îşi croiesc domnii, 
chipul şi-l aşază pe monede...
Dar eu cred că Domnul ne mai vede! 

Şi n-o să ne lese să pierim de tot, 
când ne-or pune unii Destinul – la vot! – 
şi-or striga că, iată, voturile-s toate: 
că poporul nostru nu vrea libertate! 

O, stăpâni cu fire de lachei, 
şi istoria-or să ne-o scrie ei; 
peste lutul meu, de-o fi să mor, 
vor sădi ei pomii lor. 

... Dar ne-ntreabă morţii, ce duc ţara-n spate: 
să nu ne mai pese au de libertate?!
Şi cei puşi pe ruguri, şi cei răstigniţi: 
să ne placă oare să tot fim minţiţi?! 

Te îndură, Doamne, şi de-acest popor: 
măcar pruncii noştri sau copiii lor, 
fă să nu mai fie lumii de ocară, 
nici străini în propria lor Ţară! 

BUCOVINA 

Mă doare Bucovina ca o rană

ce nu se mai tămăduie de-un veac, 

şi munţii ei mă dor ca o dojană: 

munţi cine are nu mai e sărac.

Şi Prutul, râul cel mai trist din lume,  

atuncea când ajunge-n Cernăuţi, 

e-atât de mut, că nici n-ar face spume 

şi-ar vrea s-o ia parcă-napoi, spre munţi.

De când există bezna şi lumina,  

de când pe lume e Bine şi Rău, 

de cer este legată Bucovina 

şi acolo-i mai aproape Dumnezeu.

Ne amintim mai des de sora noastră  

răpită-n zi de pace, nu de luptă, 

când sângeră toţi pomii sub fereastră, 

când ţara ni-i precum o hartă ruptă.  

Şi-s tot mai trist, de câte ori mă-ntorc 

din Bucovina, unde muşchiul creşte 

în schituri, văduvite de noroc, 

şi Dumnezeu vorbeşte ruteneşte.

Dar nu-i pierdut nimica întru totul  

cât cerul peste fagi s-a mai păstrat; 

ni s-a luat, e drept, aproape totul: 

dreptul la plânset nu ni s-a luat.

Visez de pe acum să plec la anul  

în Bucovina zărilor cărunte: 

să stăm cu Zegrea şi cu Tărâţeanu 

în jurul unui foc pe-un vârf de munte.

Şi să bocim de stirpea românească  

a locurilor astea ca o rană – 

eu, mut, în limba mea moldovenească, 

ei, muţi, în limba lor bucovineană.  

Ne întâlnim ades. Dar când e-n toi 

o nuntă sau vreo sfântă sărbătoare – 

simţim cum curge Prutul între noi 

şi sârma cea ghimpată cum tresare.

Nu va fi unic Domnul, cel din slove  

Şi Domnul cel ce umblă pre pământ, 

în lume cât mai sunt două Moldove 

şi două Bucovine cât mai sunt.

Bogat e cine are o poiană.  

Munţi cine are nu mai e sărac. 

Mă doare Bucovina ca o rană, 

şi nu se mai tămăduie de-un veac.

Doamne, când ceasul cel din urmă-mi vei suna  

fă-mă pe plai un fag de rouri ud, 

ca vânturile când mă vor zvânta 

de pe un deal, pe toată, s-o aud. 

NICOLAE DABIJA