FABULA

CÂINELE ŞI CĂŢELUL

                                                               

„«Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,

Care cred despre sine că preţuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:

Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,

Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.

Cât despre mine unul, fieştecine ştie

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia voastră.»

Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare

Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare.

Căţelul Samurache, ce şedea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,

S-apropie îndată

Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:

«Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,

Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.»

«Noi, fraţii tăi, răspunse Samson plin de mânie,

Noi, fraţii tăi, potaie!

O să-ţi dăm o bătaie

Care s-o pomeneşti.

Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, 

Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?»

– «Dar ziceaţi…» – «Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam

Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,

Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.»

Aceasta între noi adesea o vedem,

Şi numai cu cei mari egalitate vrem.” (GRIGORE ALEXANDRESCU, Fabule)

Termenul fabulă provine din latinescul fabula – „povestire”; în sens restrâns se referă  la o specie a genului epic, în proză sau în versuri, având caracter alegoric, creată cu scopul de a satiriza, prin intermediul personajelor – animale, plante, obiecte, puse în situaţii omeneşti – „forme de comportament sau trăsături caracterologice, cu o finalitate morală exprimată explicit sau numai implicit” (Dinu Pillat, Din Dicţionar de termeni literari). Originea acestei specii literare este foarte veche. De-a lungul timpului fabula a fost cultivată de Esop, Fedru, La Fontaine, Donici, Arghezi etc.; un fabulist de excepţie al literaturii române este Grigore Alexandrescu. Originalitatea fabulelor lui Grigore Alexandrescu se află în localizarea temelor şi procedeelor tradiţionale, modelul fabulistului român fiind La Fontaine. Arta fabulistului Alexandrescu constă, în primul rând, în economia narativă, echilibrul compoziţiei şi caracterul dramatic al expunerii; valoarea educativă apare sugerată în naraţiune şi este punctată precis în morală: „Aceasta între noi adesea o vedem, / Şi numai cu cei mari egalitate vrem.”

Propoziţiile concise, dialogul cu replici esenţiale, mijloacele folosite în caracterizarea personajelor, sobrietatea expresiei sunt procedee fundamentale care contribuie la realizarea comicului de situaţie. Conflictul se declanşează aparent din întâmplare: Samurache ascultă convorbirea dintre „un bou oarecare” şi Samson. Credulitatea şi ignoranţa căţelului sunt depăşite de prostia şi mândria celorlalte două personaje. Sub haina parabolei, fabulistul satirizează vicii umane. Mimarea naivităţii de tip infantil şi arta îmbinării detaliilor, care individualizează personajele animaliere, rămân sursele principale ale comicului: „Căţelul Samurache, ce şedea la o parte  / Ca simplu privitor, / Auzind vorba lor, / Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte, / S-apropie îndată / Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: / «Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată, / Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.»” Boul şi Samson sunt parveniţii care simbolizează orgoliul, demagogia: „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? / Adevărat vorbeam / Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.” Boul, personaj care nu participă direct la dialog, fiind personaj-pretext, va participa alături de Samson la „o bătaie / Care s-o pomeneşti”; în dialogul dintre personaje (Samson, boul, Samurache) se interpune naratorul. El ne comunică povestea-alegorică: „Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare / Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare.” Preponderentă este caracterizarea indirectă a personajelor, prin limbaj, după principiul: cine exprimă se exprimă. Foarte sugestive sunt şi caracterizările directe ale naratorului: „Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare”; „Căţelul Samurache, ce şedea  la o parte / Ca simplu privitor”. Alternarea stilului direct cu stilul indirect susţine oralitatea textului dând impresia unei regizări scenice, apropiind fabulele lui Alexandrescu de comedia de situaţie sau de caracter.

ITEMI DE EVALUARE

1. Dacă „Samson e un parvenit, din clasa mijlocie, care voieşte prin false atacuri împotriva privilegiilor să atenueze distanţa până la protipendadă, făra a accepta topirea în gloata egalilor” (George Călinescu, Opere, 17), cine credeţi că sunt căţelul Samurache şi acel „bou oarecare”?

♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.

2. „Cu toate că am exagera dacă am considera pe Grigore Alecsandrescu un pictor animalier, atent la gesturile şi schimele necuvântătoarelor, totuşi, cu sobrietate, creionul lui este exact şi intuitiv, în tot cazul nu contrazicător adevărului.” (George Călinescu, Opere, 17)

● „Valoarea formală a multor fabule stă în simpla vervă de cuvinte, în reflecţiunile autorului  şi în erudiţia de paradă, cu totul în alb, în schimbarea cadenţei discursului după caracterul personajului. Asemenea procedee folosea şi La Fontaine, meritul lui Grigore Alecsandrescu e de a le fi luat în stăpânire cu inteligenţă.” (George Călinescu, Opere, 17)

♦ Comentaţi, în 10 – 12 rânduri, ideile călinesciene din aceste extrase.

3. „(…) eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele soţietăţii şi să deştepte simtimente frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi divine până în viitorul nemărginit şi în anii cei vecinici.” (Grigore Alexandrescu, Din Câteva cuvinte în loc de prefaţă, 1847)

● „Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc, / Şi s-arăt fără sfială toate câte socotesc, / Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea / Şi-mi ridică cu lesnire sarcină oricât de grea. / Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun, / Adevăruri d-un preţ mare, când le poruncesc, ei spun. / Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim, / Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim, / Măcar că se află oameni care nu pricep deloc / Cum a putut să vorbească un sălbatec dobitoc, / Şi care vin să te-ntrebe dacă e adevărat / Că în vremea veche câinii au vorbit aşa curat, / Însă, cum ştii foarte bine, adevărul desvelit, / Fără mască, între oameni lesne nu e priimit. / Şi subt feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti, / Nenţeleapa lui ivire poate scump să o plăteşti.”

(Grigore Alexandrescu, Epistolă)

● „Numai nemulţumirea faţă de prezentul respectiv avu darul de a-l scoate din apatie şi geniul său muşcător a supraveţuit celui contemplativ.” (George Călinescu, Opere, 17)

● „Alecsandrescu este un elegiac de tipul romantic şi în acelaşi timp un moralist la modul clasic în epistole, satire, fabule (…).” (George Călinescu, Opere, 17)

♦ Funcţia poetică şi funcţia educativă a operei de artă sunt inseparabile?
♦ Fabula, având caracter personificator – alegoric, combativ – educativ, devine, în relaţia autor – societate, o formă literară protectoare pentru scriitor?
♦ Exprimaţi-vă, în 20 – 25 de rânduri, opinia sub titlul „Fabula: «istorie» şi «spectacol»”.

PETRE ISACHI