sâmbătă, 31 martie 2018

BENJAMIN FONDANE: „Oameni de la antipozi, vouă vă vorbesc.”, 27 MARTIE 2018

ŞTEFAN DINCESCU

ULISSE
Lui Ilarie Voronca

Şerpii aduşi în cuferele mării
posacii zori din porturi cu sori viitori
străbat oraşu-acesta liber
necunoscut necunoscut unde te duci unde mă duc
printre resturile de portocale ale oboselii

oraşul în genunchi lustruieşte parchetul foamei 
niciun pom nu-şi scoate pălăria când mă apropii
dar afişele anuaţă serbări dezmăţate
afişe pentru filme de groază şi greve sângeroase
să fiu eu într-adevăr cel aşteptat la sărbătoare

trebuie oare să-mi arăt coastele
trebuie să strig în gura mare
care-s cuvintele de care aveţi nevoie
ce stea v-ar face vouă plăcere să vedeţi
eu graiul vostru nu-l cunosc ce pot să fac

eu nu sunt ghicitor
cuvintele şi necazurile mele sunt cele ale tuturor
nu sunt taumaturg
mi-s goale buzunarele de aur plămânii mei sunt goi de aer
speram să văd alte chipuri decât pe-al meu

mă săturasem să colind Europa cu fesele crăpate
n-aveţi alt limbaj altfel de crize
acelaşi lucru şi totuşi
puţina bucurie pentru un călător flămând de umbră
puţină uitare pentru rănile nopţii           

puţină carne blondă pentru setea mea                  
străzile sunt arcane aspre eu încotro s-apuc
unde sunt mâinile voastre de prieten sexul vostru de zăpadă
nimeni nu şi-a îndreptat spre mine privirea albastră
pereţii sunt plini de crime rufele întinse la uscat 

ce faceţi cu soarele vostru     
lăsaţi-mă să-mi tai din el o felie însângerată  
am câteva vise pârguite să le împărţim           
zadarnic mă privesc în vitrine sunt singur         
am oare ceva să vă spun

n-aţi putea să mă înveseliţi fie doar un secol
am atâta nevoie să râd să plâng           
dar cine vrea să-i dăruiască puţină bucurie unui drumeţ
nefericit
şi care femeie m-ar însoţi în primul hotel              

pentru zece secunde de mângâiere surdă
am în mine atâtea care-ar dori tacă
atâtea curcubeie pentru umerii voştri supli
nădăjduiam să dau de-o ţară plină cu surse minerale
trebuie oare să-mi port numele ca pe o pată de grăsime  

deci ajutaţi-mă să mă uit
am să vă plătesc cândva cu imagini şi suspine
am venit la voi cu mâinile goale                               
ajutaţi-mă să mă îmbogăţesc                                
ajuţaţi-mă să aflu automata bucurie
BARBU FUNDOIANU
ÎN METRU ANTIC

Iarăşi se scutură frunze de visuri,
Toamna, în poala-i de aur, le strânge.
Vânăt îşi scutură frunzele iarăşi
Arborul vieţii.   

Lasă-le-n vânturi plece; o, lasă!
Cântă ca altele-n cântec să nască.
Nu cu un cântec de liră zidit-a
Amphion, Theba?

Crinii în vară pe moarte-s. Ce-ţi pasă!
Nu simţi cum rozele-şi urcă aroma?
Dac-o iluzie piere
tu cheamă,
Oaspete, alta.

Umblă pe mare greoaie corăbii;
Suie tu însuţi şi umflă catargul!...
Oricine sieşi dator e să-şi afle
Lâna de aur.

Visul tău, însă, ca vinul de Caecub,
Steie apururi subt lacăte-o sută.
Ţine-l pân-iese şi ultimul lacăt –
Lacătul morţii!...
BARBU FUNDOIANU

ŞTEFAN DINCESCU

PSALMUL LUI ABEL

Prin verzii frasini sângele se-ncheagă
într-amurgit. Pe iaz e soare. Jertfa-mi
găsit-a har în ochii tăi, şi a lui Cain
s-a înturnat din ceruri.

Au ce-am păcătuit-naintea ta, Doamne,
cu ce-am stârnit mânia ta, o, Doamne,
de-ai părtinit pe-un rob, şi pe-al doilea
l-ai oropsit năprasnic.

Căci Cain, trudnic muncitor de ţarnă
din roadele pământului jerfit-a,
aşa precum şi eu jertfii grăsimea
ca păzitor de vite.

Sunt mulţumit cu viaţa mea de-aice
căci nu cunosc o alta. Paradisul
m-atrage totuşi uneori spre dânsul
cu negrăită vrajă.
BARBU FUNDOIANU

ŞTEFAN DINCESCU

◊◊◊

O, iartă-mă, Stăpâne, că nu mă plec a rugă,
că nu mă plec ca vita în gaură de jug,
o, iartă-mă, Stăpâne, că nu mă plec a rugă.

Dar dacă eşti în floare, şi-n ţarnă, şi-n belşug,
blagoslovit fii, Doamne, în fructe şi în soare
şi-n aşteptata ploaie şi-n boii de la plug.

Vezi necredinţa-mi seacă, ca şi un şarpe-n soare,
vezi cum sărut pământul şi nu te cred în miez
şi iartă-mi necredinţa amară trăitoare.

Tu ştii că-ţi ştiu porunca, c-ascult şi că lucrez,
că lucrul meu, o, Doamne, e din sudoarea minţii
şi că-mi iubesc vecinul şi-atunce când lucrez.

O, nu-mi pretinde, Doamne, pelinul umilinţii –
îmi trebuie orgoliul – salar divin de-o zi –
îmi trebuie orgoliul pentru sudoarea minţii.

O, Doamne, poate-acuma te-aş fi putut iubi –
ţi-aş fi iubit şi răul, şi mlaştina, şi crima,
pentru puţinul soare ce-l dărui peste zi.

Dar tu n-ai vrut în câne iubirea grea, ci schima,
ci schima de iubire şi hămăitul jos
şi n-am putut, o, Doamne, ca să-mi mai placă crima.
BARBU FUNDOIANU

Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ

◊◊◊

O, de-aş putea să aflu a tainelor ştiinţă,
din crierii naturii, aş strânge cu credinţă
tot ce-ar putea să vreie augusta ta fiinţă.

Şi tulbure miresme de-ai vrea pe cap să-ţi presuri
şi-ntr-un mărgean chircite a firii înţelesuri,
şi din adânc de Asii, unsori de mirt şi dresuri,

ţi-aş pune vis de aur pe firele din torturi,
averile-ţi de roze le-aş îngrădi în corturi,
şi ţi-aş porni corăbii pe mări de-oţel, din porturi.

O, te-aş porni ca magii pe căi meridionale
şi te-aş purta-n ţinuturi cu rodii şi curmale,
spre cel născut în iesle; dac-ai voi, agale,

să-ţi pui pe umeri capul şi ochii tăi să cate,
ca două sclipitoare planete-ndepărtate
şi buzele-ţi surâdă, ca perle-ngemănate.

Dar ca să-ţi aflu chipul, m-aş duce, tot m-aş duce,
mai lesne e pământul să-l sprijini într-o cruce,
decât să dau viaţă ostatecei năluce. 

Când tu îmi eşti departe şi am numai credinţă,
când nu pot şti ce vrear-ar augusta ta fiinţă, 
ce mi-ar prii să aflu a tainelor ştiinţă?
BARBU FUNDOIANU
CÂT CUPRINDE VEDEREA

În noaptea asta am văzut copaci smulgându-se din pământ
focul desfăcusie plicul mării
zorile erau prost distribuite
pe fondul
pânzei care reprezenta pampasul
un cal alerga nechez
ând pe un nor
el uimea ochiul albastru
al porumbeilor obosiţi
– era un vis sau poate era o viziune?

voiam să aprind lampa raţiunii
voiam să-mi trezesc muşchii
să mă ascund după pata de unsoare
era acolo lumea vegherii a minunilor
necunoscutul se răsucea pe pântec

reclame de foc lăudau Coasta de cerneală
rătăceam orb prin sălile de aşteptare ale gărilor
şi-i întrebam pe oameni spre care ţel mă-ndrept
de ce voiam să merg atât de departe să-mi părăsesc patul
să-mi hrănesc febra cu banchize
evreu de buna seamă şi totuşi Ulisse

zadarnic jupuisem de piele universul
pâini voiajau prin aer cu ochii deschişi
spaţiul nu se putea mânca
spaima dansa goală în jurul unui peşte uriaş
mulţimile înaintau robuste şi încăpăţ
ânate       
urletele lor erau lungi şi sordide
cereau moartea subită

zgomote în jurul capetelor
erau oare păsări
tunetul arunca pumni de cuvinte                         
ce căutam pe balcon?
strigai după ajutor cu glas pierdut
dar în zadar mă văicăream gemeam
o fericire neştiută îmi cuprinsese şalele

Strigam că-s liber fericit dar groaza
îmi arunca un soare crud abia copt
ce putrezea când l-atingeam cu mâinile
ce-aş fi putut să fac decât
să izbucnesc în râs satisfăcut                               

singur! eram deodată singur în lume singur cu al meu râs
da eram singur încercam să aflu unde-i Dumnezeu
toate sertarele erau în sfârşit deschise căscate
unde-ar putea să fie
am sfâşiat pânza cerată a neantului
unde-ar putea să se ascundă să se înghesuie
unde-ar putea de-atâta vreme să îmi apese pleoapele
EXODUL

Oameni de la antipozi, vouă vă vorbesc,
vă vorbesc aşa de la om la om,
cu puţinul din mine ce a mai rămas din om
cu picul de glas ce mai am în gâtlej.
O! de n-ar striga,                          
de n-ar striga sângele meu de pe drumuri, răzbunare!
Alalli a sunat, vânatul e prins,
dar lăsaţi-mă să vorbesc, să vă mai vorbesc
cu aceleaşi cuvinte ce ne-au fost comune,
mai avem doar atât de puţine cu înţeles!

Veni-va o zi, aceasta e sigur, când cu setea potolită,
noi vom fi dincolo de amintire,
moartea va fi desăvârşit opera urii,
iar eu voi fi un mănunchi de urzici
sub picioarele voastre.

Ei bine, atunci să ştiţi că aveam şi eu un obraz
ca al vostru. O gură care se ruga ca şi voi.
Iar când un fir de praf pătrundea sau un vis
în ochi, acest ochi plângea un pic de sare.
Şi când un spin răutăcios îmi zgâria pielea
curgea din ea un sânge tot atât de roşu
ca şi al vostru.

O, da, ca şi voi am fost şi eu crud,
şi dornic de duioşie şi însetat de putere,
de aur, de plăcere, de durere.
Ca şi voi am fost rău şi mi-a fost teamă,
încrezut în timp de pace şi beat la succese
m-am împleticit speriat în ceasul eşecului!
Da, am fost un om ca toţi ceilalţi
hrănit cu pâine, visuri, desperare. Da,
am iubit, am plâns, am urât, am suferit,
am cumpărat flori şi n-am respectat
întotdeauna scadenţele. Duminica
duceam la ţară să pescuiesc,
sub ochiul lui Dumnezeeu, peşti ireali,
scăldam în râul
care cânta în păpuriş şi mâncam cartofi prăjiţi
seara. Apoi, apoi mă înapoiam acasă să mă culc
trudit, cu inima ostenită şi plină de singurătate,
plină de milă pentru mine, plină de milă pentru om,
căutând, căutând zadarnic pe un pântec de femeie
acea pace de negăsit pe care cu toţii am pierdut-o
odinioară, într-o livadă mare în care înflorea,
la mijloc, arborele vieţii...

Am citit ca şi voi toţi jurnalele, cărţile,
şi n-am înţeles nimic despre lume
şi n-am înţeles nimic despre om,
deşi adesea am susţinut altminteri.
Şi când moartea, moartea a venit,
am pretins poate că ştiu ce-i, dar azi, azi
vă pot spune adevărul:
a pătruns întreagă în ochii mei uimiţi,
uimiţi de cât de puţin pricep.
Voi, voi aţi priceput mai mult decît mine?
Şi totuşi, nu!
Eu n-am fost un om ca voi.
Voi nu v-aţi născut pe drumuri,
nimeni nu v-a aruncat prin canaluri copiii,
pisoi micuţi, ce n-au făcut încă nici ochi,
voi n-aţi rătăcit din oraş în oraş
hăituiţi de poliţie,
voi n-aţi cunoscut dezastre în zori,
vagoanele de vite,
şi hohotele amare ale umilinţei,
acuzarea de o crimă pe care n-aţi comis-o,
de crima de a exista,
schimbând nume şi obraze
spre a nu purta un nume hulit
şi un obraz care a servit lumii întregi.
drept scuipătoare!

Va veni, fără îndoială o zi, când acest poem
se va găsi în faţa ochilor voştri.
El nu cere nimic! Uitaţi-l, uitaţi-l! Nu e
decât un ţipăt, ce nu poate fi subiect
de poem perfect; voi avea oare timpul
să-l sfârşesc?

Dar când veţi călca în picioare mănunchiul de urzici,
ce am fost eu într-alt veac,
într-o istorie care, pentru voi, va fi perimată,
amintiţi-vă doar că am fost nevinovat
şi că, întocmai ca şi voi, muritorii acelor zile
am avut şi eu o faţă brăzdată,
de mânie, de milă şi de bucurie,
o faţă de om, pur şi simplu!

AUSCHWITZ

Acolo la Auschwitz, departe de Vistula,
iubito, de-a lungul şesului nordic,
într-un lagăr al morţii cade rece, funebră,
ploaia pe stâlpii ruginiţi
şi pe noduri de sârmă ghimpată;
şi niciun copac, nicio pasăre-n aerul sur
sau peste-al nostru gând, ci lâncezeală
şi durere, pe care amintirea le lasă
în linişte, fără porniri şi ironie.

Tu nu vrei elegii, idile, ci doar
temeiul destinului nostru, aici,
tu, gingaşă-n contrastele gândului,
nesigură-n înfăţişarea
limpede-a vieţii. Şi viaţă-i aici,
în fiecare nu se pare-o certitudine:
aici auzi-vom plângând îngerul, monstrul,
orele noastre de mâine
bătând în acel dincolo care-i aici, în etern
şi mişcare şi nu într-o imagine
de vis, de posibilă milă.
Şi aici metamorfozele, aici vechile mituri.

Fără nume de zei, de simboluri,
sunt cronică, ţinuturi ale lumii,
sunt Auschwitz, iubito! Ce repede
trecu în fum de umbră
iubitul trup al lui Alfeu şi-al Aretuzei!

Din infernul acesta deschis cu o inscripţie
albă: „Munca vă va face liberi”
ieşi fără-ncetare fumul
din mii de femei îmbrâncite afară,
în zori, din cocioabe, spre zidul
de tragere, ori sufocate strigând,
implorând îndurare apei, cu guri
de schelete, sub ţeava de gaz.

Le voi găsi, soldat, în istoria
ta, în forme de animale, de fluvii,
sau eşti şi tu cenuşă de Auschwitz,
medalie de tăcere?
Rămăseseră bucle prelungi adunate în urne
de sticlă, încă prinse-n amulete,
nenumărate umbre de eşarfe
şi ghete de evrei: relicve sunt
din vremi de-nţelepciune a omului
care-şi făcu din arme scop – sunt miturile,
metamorfozele noastre.

Pe-ntinderi unde plânsul şi iubirea
au putrezit, acolo-n ploaia rece,
bătea zvâcnind adânc în noi un nu,
un nu morţii, moartă la Auschwitz,
să nu revină niciodată gura
aceea de cenuşă, moartea.
SALVATORE QUASIMODO


TANGOUL MORŢII

 

Negru lapte al zorilor seara îl bem
la amiază îl bem dimineaţa îl bem noaptea
îl bem şi îl bem
săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă el scrie-n Germania părul tău argintiu
Margareta
el scrie şi iese în faţa casei şi stele scânteie el fluieră

şi-şi cheamă dulăii
îşi fluieră jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cântaţi acum pentru dans.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem dimineaţa-n amiază şi seara te bem
te bem şi te bem.

În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă-n Germania părul tău argintiu
Margareta.
Părul tău de cenuşi Sulamita săpăm o groapă-n văzduh
acolo patul nu-i strâmt.

El strigă săpaţi mai adânc în pământ voi unii voi alţii
cântaţi mişcaţi din arcuş
îşi scoate pistolul din brâu îl flutură – albaştri-i sunt ochii
Înfingeţi mai bine lopata voi unii voi alţii cântaţi pentru
dans mai departe.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiaza te bem şi seara
Te bem şi te bem
în casa stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău cenuşiu Sulamita cu şerpii se joacă.

El strigă mai dulce ca moartea cântaţi moartea-i un maestru
din ţara germană
el strigă mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui ca fumu-n văzduh
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
Te bem la amiază moartea-i un maestru din ţara germană


Seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maestru din ţara germană ochiul lui

e albastru
cu glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casă stă un bărbat părul tău aurit Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maestru

din ţara germană
părul tău aurit Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita.

PAUL CELAN