Referentul cultural este mereu prezent în poezia lui Ştefan Dincescu. El ţine locul metafizicii, pentru că, altfel, ea ar fi izgonită, aşa cum se întâmplă în poezia generaţiei ’80. Poet tulburător în multe privinţe, memorabil mai ales în versurile de scurtă respiraţie, Ştefan Dincescu este o expresie autentică a crizei de limbaj pe care o traversează lumea literară postmodernă.
GHEORGHE IORGA
Din Catedra, 1991
Profesorul ştie că poezia este o materie celestă şi subtilă (o materie imaterială – după expresia lui Ion Negoiţescu), îi ştie principiile, condiţiile, implicaţiile, îi ştie mai ales istoria şi pe cei care au înfăptuit-o, iar poetul ştie alchimia poeziei, adică formula magică de a recurge la vocabule şi sintagme capabile de a releva că lirismul din Turnir cu Demostene şi Viaţă în pielea goală, fără a fi în sine dramatic, expune drama proprie unei existenţe poetice, a unei existenţe obligate să scrie gemând, cu inima înnodată / pe-o fărâmă de pâine!
PETRE ISACHI
Din Viaţa băcăuană, 1995
Cititorul poeziei lui Ştefan Dincescu va observa că Lancea lui Ahile este o construcţie poetică strategică din mai multe puncte de vedere. (...) E un alt debut! Modificările din textele din partea cea mai consistentă a cărţii Lancea lui Ahile ţintesc schimbarea destinaţiei iniţiale, un nou angrenaj semantic al versurilor, o pregătire pentru supraveţuire literară (ca în modelul folcloric, raportul dintre variante). E, dacă vreţi, un puzzle poetic, ce reorganizează ciclurile, dându-le o nouă rezistenţă, şi un caz de izotopie poetică: textele secunde se nasc din primele printr-o inginerie semantică bine pusă la punct, ce reordonează întregul. (...) Lancea lui Ahile e o antologie poetică reconvertită, poeziile vechi respiră, prin această strategie poetică bine orchestrată, un aer inedit, ceea ce ne determină să citim noul volum (Lancea lui Ahile) fără prejudecăţile pe care le-ar provoca, doamne fereşte, cărţile anterioare! După paisprezece ani de la debut, Ştefan Dincescu se reciteşte, îşi reciteşte viaţa, îşi retrăieşte la foc mai mic aventura lirico-existenţială şi, făcându-şi bagajele, nerecunoscându-şi vechile semne poetice, i se pare că întreaga lui viaţă pare repovestită, nu-i aşa, de o străină gură.
GHEORGHE IORGA
Din Lancea lui Ahile, 2002
Celor ce, în aceste vremuri, le mai arde, totuşi, de poezie, le recomandăm volumul recent apărut al lui Ştefan Dincescu, intitulat „Turnir cu Demostene”(Eminescu, 1991). Nu neapărat fiindcă autorul ar fi băcăuan, ci fiindcă este, în primul rând, un poet veritabil, robust, stăpân pe mijloacele sale şi care îşi face intrarea propriu-zisă în literatură după o aşteptare de 14 ani, cum singur mărturiseşte într-una din poezii. Ştefan Dincescu, „domn peste anonimat”, cum se defineşte, a reuşit să ne convingă de paleta largă a mijloacelor sale de expresie şi de resursele bogate ale talentului său, care în vremuri mai calme, ar fi atras de îndată atenţia cititorilor. „Las posterităţii mormane de versuri elogiate / de mâţa mea, Zubaida” – afirmă el spre finalul cărţii, cu amară ironie. Să sperăm că le vor citi şi elogia, pe măsura valorii lor incontestabile, şi criticii literari.
PETRU CIMPOEŞU
Din PUR ŞI SIMPLU, 1991
