duminică, 30 septembrie 2012

Nicolae Dabija - lansări de carte la Hotelul Decebal, Bacău


LANSĂRI DE CARTE LA HOTELUL DECEBAL
                          


La-nceput a fost Cuvântul
Adiind peste goluri ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac vălurită
Alergând de nimeni lovită.
GEORGE CĂLINESCU


POEŢII
Poeţii sunt copiii naturii.
Nimic mai trist,
Nimic mai dureros
Decât poetul
Rămas orfan de mamă.
În locul versului ce n-a venit,
Vine iubita – ea
Și mai frumoasă ca versul.
În locul
Fratelui ce te-a trădat
Alt frate vine.
Dar cine,
Cine în locul mamei
Poate să vină?!
„În lipsa cuvântului
Poetul
Î
și lasă pe umăr capul.”
În lipsă de ţară.

GRIGORE VIERU


ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA




CATREN


Uşor nu e nici cântecul. Zi
şi noapte – nimic nu-i uşor pe pământ:
căci roua e sudoarea privighetorilor
ce s-au ostenit toată noaptea cântând.
                                                                                                                  LUCIAN BLAGA 



Totuşi va rămâne întotdeauna ceva care nu poate fi spus decât în vers. Versul are calitatea de-a distila materialul poetic brut şi de-a oferi poezia fără amestec. Cu decadenţa şi ruina totală a versului, cu dispariţia lui, ar dispărea un izvor de mari bucurii spirituale, un fior al cărui secret s-ar pierde. Ar fi o sărăcire, fără îndoială, pentru sufletul omenesc.
ALEXANDRU PHILIPPIDE

Poezia şi artele întreţin credinţa profundă a omului în unirea fiinţei sale cu tot ce există şi al cărui adevăr final este adevărul personalităţii. Este o religie uşor de înţeles, şi nu un sistem metafizic care trebuie analizat şi discutat. Noi ştim, prin experienţă personală, ce sunt creaţiile noastre şi afirmăm instinctiv, prin ele sensul creaţiei care ne înconjoară.
RABINDRANÃTH TAGORE




VASILE GEORGE PUIU, PETRE ISACHI, ŞTEFAN DINCESCU


DORU CIUCESCU

DORU CIUCESCU

DUMITRU BRANEANU

VASILE GEORGE PUIU, PETRE ISACHI, ŞTEFAN DINCESCU


PETRE ISACHI

PETRE ISACHI


POEŢII


Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt
un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.
Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nasc şi mor,
cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.

Adânc, prin seminţiile ce-apar şi-apun,
pe drumul inimii mereu ei vin şi trec.
Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.
Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.

Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor.
Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,
şi-apoi sub cântecul privighetorilor
izvor se fac în rarişte, izvor sonor.

LUCIAN BLAGA


ŞTEFAN DINCESCU


ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU


POETUL
Întru pomenirea
lui Rainer Maria Rilke



Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume – poetul!
Viaţa lui mult ne-a mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.

În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.

În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.

Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentru o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.

Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.

Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.
LUCIAN BLAGA