ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, POEZIA CA UNIVERS (II)

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, POEZIA CA UNIVERS (II)

Cu fiecare poezie, poetul ne oferă un fel de nou „spectacol” al realu­lui, invitându-ne să reacţionăm în faţa lui ca şi când l-am vedea acum pentru întâia oară, ca şi cum lumea s-ar naşte   pentru noi cu fiecare poezie. E vorba de a ne inculca în mod delectabil un nou sentiment, nu o nouă „filozofie” a lumii. Ce-i drept, umbra unei asemenea „filozofii”, adică sugestia  unui corp de idei, mai mult sau mai puţin de­terminat, însoţeşte întotdeauna sentimentul pe care-l cultivă poezia: atât datorită faptului că actul de con­templaţie estetică solicită, pe lângă afectivitate, şi cele­lalte facultăţi ale noastre, şi îndeosebi înţelegerea; cât şi din cauză că limbajul – oricât ar deveni de opac într-un poem, oricât ar dori să-şi ipostazieze plăsmuirile proprii – nu-şi poate pierde cu totul caracterul refe­renţial, nu se poate detaşa total de lucrurile pe care le numeşte. Un fel de halou intelectual pluteşte mereu în jurul poeziei, oricât s-ar strădui un poet să scrie o operă pur descriptivă. Mai  mult: substanţa afectivă a lirismu­lui, sentimentul însuşi, este fără îndoială o emoţie aparte, de cele mai multe ori filtrată: expresia ei literară nu este niciodată un strigăt pur, adică elementar, ci un sentiment mijlocit printr-o întreagă urzeală verbală_, chiar dacă această urzeală ia forma unui torent aparent amorf de imagini. Cuvintele sunt mai bătrâne decât poetul, ele îşi au biografia lor, vin cu memoria concretă şi cu bagajul lor conceptual acumulate de-a lungul istoriei unei limbi. De aici, tendinţa unui purist ca Mallarmé de a revirginiza limbajul, visul muzical al sugestiei sim­boliştilor, ambiţia suprarealiştilor de a distruge ţesătura, şi ordinea discursului, năzuinţa anumitor expresionişti spre o „lirică a strigătului”, savantele construcţii hermetice care vor să „ascundă” sensul în arabescul unui cifru verbal. Dar aceasta este o dramă exclusiv a poeziei. În alte arte cum sunt muzica, pictura, sculptura – existenţa unei lumi de pură afectivitate, precum şi posibilitatea de a-i da o expresie nealterată de „memoria” materiale­lor – sunet, linie, culoare, volum – constituie o evi­denţă. Voioşia limpidă a unui Mozart, exuberanţa cro­matică a „fauviştilor” sau bucuria formelor originare create de Brâncuşi nu implică, în actul contemplativ, nici o imixtiune străină. Mikel Dufrenne avea dreptate susţinând că „senti­mentul pretinde o asceză” pentru care cei mai mulţi contemplatori de artă nu sunt deloc pregătiţi. Există o tendinţă irepresibilă, creată totuşi printr-o anumită educaţie, a omului civilizat de a se interesa „ce anume s-a întâmplat”, de a „lămuri lucrurile” înainte de a participa afectiv la dramatismul sau grotescul sau chiar veselia unei situaţii, oricât de evidente. Or, poezia este, înainte de toate, o mare şi nobilă lecţie de participare afectivă – şi, prin aceasta, de participare integrală – la „spec­tacolul” cosmic, la viaţa socială.

6

Dificultatea de a identifica şi reţine, ca atare, natura afectivă a poemului se datoreşte faptului că, în general, lectura e un act spontan şi global în cursul că­ruia cititorul neavizat e victima unei anumite agresiuni lexicale: cuvintele care „decupează” realul, adică nu­mele de lucruri şi fiinţe, „sar” din text, ţâşnesc din pagină pentru a-i oferi imediat o imagine  limitată, re­ductibilă la un déjà vu, subsumabilă unei experienţe anterioare (într-o poezie epică, acest rol agresiv îl joacă verbele: ceea ce „sare în ochii” cititorului mediu este acţiunea, dinamica narativă). Aceste elemente nu sunt însă decât „personajele” unui „spectacol” învestit cu o anume semnificaţie: ele se află acolo în urma unei in­vizibile, secrete selecţii; ele au fost chemate ca inter­prete ale unui rol foarte precis, care este acela de a reprezenta realul, de a aduce în faţa ochilor noştri „fi­gura” luminată aparte a lumii din jur, cu care poetul s-a angajat într-un raport afectiv inedit; dar ele nu formează expresia însăşi a acestui raport. Nume care figu­rează într-un fel de „protocol" al realului, ele alcătuiesc un nomenclator limitat de obiecte concrete, care, prin ele însele, nu epuizează realul; ele nu fac decît să-1 reprezinte: „Peste toate culmile / E linişte, / Peste toate vârfurile / Simţi / Abia o suflare; / Păsărelele tac în pădure. / Aşteaptă, curând / Şi tu vei tăcea.” În această bijuterie lirică a lui Goethe, elementele de reprezentare a realului formează un corp separat în primele 6 versuri: piscurile, liniştea, creştetele copacilor, răsuflarea vântului, păsările tăcute, pădurea. Să recu­noaştem că tabloul care se încheagă din combinarea lor este extrem de sumar, ba chiar banal. Şi totuşi, senti­mentul pe care-1 respiră poezia în ansamblu este acela de lină pierdere, acceptată şi armonioasă contopire cu somnul Naturii infinite. De unde – această sugestie a vastităţii care alungă orice urmă de intimism, care trans­formă un simplu peisaj nocturn în scena fără margini a unei trăiri existenţiale? Determinativul alle (toate) e prea abstract şi prea vag pentru a ne stârni emoţia in­finitului.  Semantic vorbind, există o regresie, un des­crescendo cantitativ de la „toate piscurile”, la „toate creştetele” (copacilor), la „o răsuflare” (de vânt) şi până la inidentificabilele „păsărele”. Această reducţie pro­gresivă a dimensiunilor, de la imensitatea nopţii cople­şite de pace la mărunta sumă a unui păsăret mut, pierdut în pădure, are rolul de a restrânge treptat şi de a orienta  atenţia, ca printr-o pâlnie care colectează liniş­tea, spre eul liric,  spre emoţia călătorului a cărui fiinţă izolată în densitatea nopţii e pusă în contrast cu Totul. Dar individualul e, aici, truculent: pronumele personal du (apărut, o dată, aproape anonim, la mijlocul poemului – spürest du – şi, a doua oară, în final, de astă dată ac­centuat) este, de fapt, un ich (poetul vorbind indirect despre sine) ce beneficiază de puterea iradiant-generalizatoare a unui wir (poetul vorbind, în fond, despre toţi oamenii). În stratul fonetic al poemului se vădeşte o subtilă orchestraţie de eufonii: versurile 2 şi 4 „sugrumă” su­gestia „deschiderii” semantice (toate) şi fonice din ver­surile 1 şi 3, datorită acelor grele, plumburii u-uri, care întunecă grupurile vocalice (ü-e-a-e-i-eji-a-a-i-e) şi fac să cadă la pământ fâlfâirea de o clipă a grupului conso­nantic exploziv pf (Gipfel, Wipfel). Insinuarea respiraţiei vântului se bucură de o susţinere vocalică – un diftong care se termină într-un şuierat (Hauch); valoarea pe care i-a acordat-o poetul se vădeşte în faptul de a-1 fi reţinut ca ultim cuvânt al poemului (auch), admirabilă „cheie” care lasă deschis definitiv ansamblul liric: citi­torul ezită îndelung între emoţia participării armonioase, împăcate, la somnul naturii înconjurătoare, sau la su­prema, definitiva linişte a morţii, verbul ruhen întreţinînd ambiguitatea „respiraţie” – „expiraţie”. În felul acesta, elementele concrete de reprezentare a realului se profilează ca nişte siluete pe fondul ultim al unei Naturi ce adoarme treptat, pentru a-1 prinde pe om în cursa unui somn definitiv, pentru a-i inculca senti­mentul odihnei fără margini. Dar acest sentiment nu devine activ, nu acţionează decât în şi prin complexa / arhitectură a poemului. Aparent simplă, ţinând de ordi­nea unei fiziologii spontane a sufletului, poezia nu-şi dezvăluie pentru toţi construcţia interioară, nu-şi divulgă uşor secretul eficienţei sale, vraja insidioasă. Pentru citi­torul rafinat, urechea e „atinsă” înainte chiar ca înţe­legerea lui să elaboreze semnificaţiile din text. Ceea ce s-a impus la modul discursiv şi analitic unei investigaţii critice, care urmărea să descrie şi să explice, se impune, la o lectură adecvată, în mod global şi intuitiv, simţirii: zona opacă, labirintic stratificată şi respirând la mai multe nivele, a expresiei verbale, a unui spaţiu imaginar al limbajului poetic.  Numai în acest spaţiu, şi numai graţie tectonicii sale specifice, elementele de reprezentare îşi pot îndeplini rolul: acela de a marca, punctele de impact al eului liric cu realul.

7

Esteticienii vorbesc despre tendinţa operei de artă de a se ordona într-o lume, despre „cosmicitatea” (Lukács) sau năzuinţa ei „cosmogonică” (Dufrenne): o trăsătură care se poate observa nu numai în lucrările de mare desfăşurare poematică – structuri ample şi com­plexe, cu o tectonică aparte (să ne gîndim doar la com­poziţia aritmetică, de o impresionantă simetrie, a Divinei Comedii) –, ci şi în poeziile mici, ba chiar în organizarea monadică a aşa-numitelor „forme fixe” (sonetul, ron­delul, balada). La nivelul lexical al unui text, se pot observa dispari­tatea, eterogeneitatea anumitor elemente pe care poetul le-a somat să se ordoneze în jurul unui dat particular şi firav (obiect sau fiinţă) ca-n jurul unui fragil nucleu, pentru a face din el un pol al existenţei, un simbol, pen­tru a-1 învesti cu virtuţi universale. Iată, de pildă, poe­zia lui Juân Ramon Jimenez, Un ruiseñor (O privighe­toare). Articolul nehotărât din titlu subliniază şi mai mult individualitatea particulară. În jurul acestei umile păsări a  nopţii, poetul invită o serie întreagă de ele­mente ale cosmosului obiectiv, pentru a face din ea un centru bogat în semnificaţii: „Privighetoare a nopţii, ce stea făcută tril, / ce roză făcută armonie, cântă-n gâtlejul tău? / Pasăre a plăcerii, pe care pajişte divină / ai băut apa pură ce-ţi moleşeşte gâtlejul ?// Pentru ca glasul tău să fie gloria, unicul stăpân / al nopţii de mai, ce despuiere de sunete / vezi în faţă şi stârneşti cu mica ta inimă, /  imensă ca un cer sau ca o mare de încarnări? // Oare satinul lunar căptuşeşte urna / giuvaierelor tale azurii, palpitante şi minunate? / Oare vorbeşte un zeu în inima ta? Sau din ce străveche şi noptatică / eternitate a răpit ciocul tău stelele?” Toate registrele existenţei sunt invocate: „luceafărul făcut tril”, „trandafirul făcut armonie”, „raiul” cu „apa lui pură”, „sunetele despuiate”, „un cer sau o mare de încarnări”, licărul „giuvaierelor azurii”, „un zeu” care cheamă (sau îşi spune numele?) şi – în fine – „eterni­tatea” lumii siderale. „Pasărea delieiilor” devine astfel izvorul din care ţâşnesc toate stihiile,  grupându-se cu întregul lor fast ca vămi de lumină şi sunet în  jurul unui centru minuscul; pentru poet, cântecul ei este egal–, cu marele spectacol rotitor al universului. Este procedeul „lumii într-un strop de rouă”. Într-adevăr, obţinând o surprinzătoare unitate prin însumarea unor elemente foarte diverse, poemul – un univers verbal finit – ne transmite, ca un ghioc sonor, sugestia universului infi­nit. Ca în orice construcţie, suficientă sieşi deoarece corespunde unei necesităţi de ordin lăuntric, nici un element nu poate fi deplasat sau alterat fără a atrage după sine ruina întregului edificiu de sunete.

8 

De fapt, poetul n-are nevoie să invite cele mai măreţe şi mai diverse elemente ale universului la colabo­rarea cu un lucru mărunt sau cu o fiinţă modestă pentru a realiza caracterul cosmetic al poemului. Cu economia-i verbală cunoscută, care-l distinge între atâţia poeţi moderni, Bacovia izbuteşte acelaşi  miracol într-o poezie de două strofe:

Amurg de iarnă, sumbru, de metal,

Câmpia albă – un imens rotund –

Vâslind, un corb încet vine din fund,

Tăind orizontul, diametral.

Copacii rari şi ninşi par de cristal.

Chemări de dispariţie mă sorb.

Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb,

Tăind orizontul, diametral. (Amurg de iarnă)

Zgârcenia cu care Bacovia selectează un număr redus de elemente naturale ne relevă o preferinţă cu totul particulară: sumară, reprezentarea realului este aproxi­mativ aceeaşi, deoarece poetul nu pare să vadă decât foarte puţine lucruri din tot ceea ce-1 înconjoară şi vede aproape de fiecare dată aceleaşi lucruri. Cu toate aces­tea, noi nu simţim nici un fel de lipsă în acest reper­toriu, nu încercăm deloc impresia unei carenţe de repre­zentare a realului. De ce? Pentru că o lectură poetică avizată nu face inventarul datelor reale ale unui poem, ci receptează expresia în care se află încorporate aceste date; iar, în cazul lui Bacovia, această expresie este de o densitate uluitoare: cele câteva repere naturale se desprind de pe fondul extrem de vag al lumii înconjură­toare, şi – deşi inferioare numeric unei presupuse, im­plicite totalităţi perceptibile cu văzul – se ordonează într-o adevărată lume, într-un univers liric suficient sieşi. Nici măcar caracterul lor liniar, decorativ, nu izbuteşte să destrame impresia de profunzime. Căci adâncimea pe care o resimţim nu este a universului pe care-1 reprezintă, ci a sentimentului pe care poetul îl resimte în faţa acestui univers, a angajării sale existenţiale. În Amurg de iarnă, realul e prezent prin câteva re­pere: câmpia, corbul, orizontul, copacii. Sugestia uni­versului vine, aici, dintr-o conlucrare a determinantelor: imensitatea rotundă a şesului, urnirea înceată a păsării, mişcarea diametrală, copacii rari, orizontul tăiat, adică despicat de la un capăt la celălalt. La acestea se adaugă, cu greutatea ei specifică, tectonica poeziei: numai două strofe, dintre care a doua e o replică la cea dintâi, da­torită mişcării inverse a singurului element mobil (cor­bul); identitatea imaginii-fundal în cele două unităţi strofice; repetiţia versului final. O analiză fonetică ar putea să constate sporirea acestei impresii prin jocul, deloc întâmplător, al vocalelor şi rimelor. Numeroase şi disparate, ori puţine şi contigui, datele realului se încheagă într-o lume semnificativă graţie unităţii de viziune care se realizează în actul creator: universul interior, unitar, coerent şi vibrant al eului liric asigură cosmicitatea obiectului estetic. Perspectiva are un singur punct de fugă, pentru că jetul afectivităţii, spontan şi autentic, duce cu sine, în tabloul poemului, numai reperele reale care-1 susţin şi-l dinamizează. Ade­văratul poet are întotdeauna o privire selectivă, a cărei intensitate magnetizează lucrurile, le dispune cosmotic în jurul unei axe de lumină irezistibilă.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, POEZIA CA UNIVERS (I)

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, POEZIA CA UNIVERS (I)

Înainte de a fi întrebare sau răspuns – mai bine zis, acel complex inextricabil afirmativ-interogativ care-i constituie fizionomia aparte –, poezia e un ordin: o somaţie adresată realului. Numind lucrurile din jurul său, poetul le face să apară, să se impună ca o prezenţă. Din devălmăşia haotică şi atât de diversă a realităţii, actul de a numi cheamă în faţa văzului nostru interior o seamă de elemente care actualizează pregnant celă­lalt termen al unei relaţii esenţiale: realul ca partener al eului. Parcă desprinse de pe un vag fundal, care rămâne undeva departe, câteva lucruri înaintează spre noi, intră într-o zonă de lumină puternică şi aşteaptă un fel de decizie: Arc, deasupra zilei clare,/ îndesat azur tronează./ E suprema-ncoronare / A splendorilor: amiază./ Totul e cupolă. Roza,/ Centru fără voie, loza / Unui soare fix şi-o pleacă./ Şi-i atât de-adânc fiorul / De prezent, încât piciorul / Simte-n mers planeta-ntreagă.  (Perfecţiune) De multe ori, ca în această poezie a lui Jorge Guillen, decizia finală, ordonatoare a fost dată odată cu titlul: elementele naturii s-au grupat într-un fel anume, acela care ilustrează cel mai bine sugestia unui univers per­fect, a unui cosmos rotunjit ca o cupolă. Ar fi greşit să înţelegem, de aici, că datele realului ar fi doar figurile permutabile ale unui fundal, recuzita oarecare a unui spaţiu anume, pe care poetul ar mane­vra-o în funcţie de o semnificaţie prealabilă. E destul să citim cu atenţie Peste vârfuri ori Sara pe deal, pen­tru a ne da seama că reperele naturale (vârfuri de copaci, lună, codrul, frunza, ramuri de arin, cornul de vânătoare; şi respectiv: sara, buciumul, turmele, stele, cale, apele, fântâne, salcâm, luna, frunza cea rară, bolta etc.) au ieşit din ordinea obiectuală, a lucrurilor neînsufle­ţite, şi au devenit adevărate personaje, la fel de pre­zente şi active ca şi eul liric care le-a somat să apară. Între ele şi cel ce vorbeşte, între natură şi eul liric, a intervenit un fel de conivenţă, o complicitate plină de sens: aceea a unui raport sui generis a cărui finalitate stă în propria sa expresie. Toate substantivele, verbele şi adjectivele ce circumscriu un aşa-zis pastel, adică acelea care „decupează” lucruri şi acţiuni din natură, constituie nu simpli figuranţi pe o scenă oarecare, ci chiar protagoniştii unei drame existenţiale, în care da­tele naturale sunt angajate datorită unei selecţii prefe­renţiale a creatorului. O lectură adecvată nu e menită să înregistreze, să inventarieze elementele unui peisaj liric, ci să simtă prezenţa sa globală, încărcată de o anume tensiune lăuntrică, adică să se simtă în faţa unui spectacol pe care universul, la somaţia poetului, îl joacă pentru fiecare cititor. Ce anume prezidează la selectarea elementelor naturale – care, somate, se prezintă dintr-o dată în faţa noastră – e greu de spus. Dinamica actului creator angajează până-n străfunduri fiinţa poetului, punând în mişcare resorturi nevăzute şi tulburând zone abisale, stârnind reacţii imediate sau extrem de întârziate. Re­zervorul cel mai important din care sunt luate aceste date îl formează, fără îndoială, experienţa directă de viaţă a poetului, lucrurile pe care le-a văzut, faptele pe care le-a trăit, înmagazinate în memoria sa senzo­rială. Rilke avea dreptate atunci când recomanda „unui poet tânăr” un întreg repertoriu de evenimente şi stări ale naturii şi societăţii. Puterea  de observaţie, chiar dacă roaldele ei apar abia mai târziu, joacă aici un rol im­portant. Dacă primele volume ale lui Gottfried Benn se întitulează Morgă, Creieri, Carne, şi dacă poeziile sale pornesc de la datele unor observaţii clinice, aceasta se dator este faptului că autorul lor a fost medic. Experienţa profesională determină, în cazul lui Benn, nu numai ale­gerea „subiectelor”, ci şi modalitatea de a le trata: rece, obiectivată, străbătută de un uşor cinism, împingând observaţia realistă până la naturalism. În general, expre­sioniştii pornesc de la datele unei societăţi şi civilizaţii occidentale urbane, pe care vor să le denunţe ca strivi­toare ale personalităţii umane, ca motive ale alienării, împotriva cărora se revoltă. Fundoianu face aproximativ acelaşi lucru faţă de „priveliştile” copleşite de mizerie şi melancolie, înroşite de amurguri epuizante şi anulate de greutatea unei banalităţi iremediabile, ale unui târguşor moldovenesc, dar fără stridenţele şi violenţa care există la un Stadler, Heym sau Benn. Natura emines­ciană ţine, şi ea, de un anumit peisaj văzut, cândva, în împrejurimile Ipoteştilor; dar amintirile lui Eminescu nu epuizează gama atât de variată a tablourilor sale de natură, şi s-a remarcat, de atâtea ori, că complexul geo­grafic lac-codru-munte-mare, atât de frecvent la el, ţine de o „natură ideală”, fiind o proiecţie, o viziune de sinteză imaginară. În anumite cazuri – la Hölderlin, de pildă –, această proiecţie este hrănită de cultură: pla­iurile natale, malurile cu coline, dumbrăvi şi insuliţe ale Neckarului sau Mainului, se suprapun peisajelor idea­lizate ale Eladei, ca peste un spaţiu spiritual care le dă o strălucire şi vibraţie singulară, care le conferă o altă semnificaţie: La voi, poate, Insule,-ajunge-va totuşi cândva / Un bard fără patrie; căci i-e calea sortită / Mereu din meleag în meleaguri, şi chiar / Pământul, cel liber, trebuie vai! Să // Îi ţină de Patrie loc, câtă vreme e viu, / Iar când va muri – dar nicicând, oricât de departe / Aş merge, o! Main minunat, n-am să uit / De tine, de ţărmii tăi, fericiţii! (Râul Main) Ceea ce intră, cu titlu de peisaj, într-o poezie nu este un loc anume, determinat în spaţiu şi timp, cât mai ales o putinţă a  naturii de a îmbrăca, la somaţia poetului, o anumită înfăţişare, de a răspunde într-un anumit fel, printr-o anumită configurare a elementelor sale, demer­sului afectiv al eului creator. Dacă poetul îşi ţine ochii deschişi spre tot ceea ce-l înconjoară, sau spre un loc şi un moment precis al realului, privirea lui nu urmă­reşte ceea ce deja se vede, ci – aşa cum spune Pedro Salinas – ceea ce există, virtual, dincolo de cele văzute. Natura văzută de poet e o posibilitate a Naturii, proiec­ţia unor obsesii sau năzuinţi foarte adânci care-l singu­larizează pe creator. Pentru orice om civilizat, lumea şi lucrurile din jurul său nu formează un morman inform, o adunătură eteroclită de obiecte, ci se constituie într-un cosmos, posedă o „figură” bine determinată. Este „figura" pe care ne-au inculcat-o educaţia şi instrucţia noastră, ima­ginea mai mult sau mai puţin ştiinţifică a lumii şi lu­crurilor, aceea care stă la baza tuturor acţiunilor noastre asupra realului, aceea care se verifică de fiecare dată în activitatea noastră practică. Necontenit „corectată" în conştiinţa noastră, începând din copilărie şi sfârşind în pragul maturităţii, dacă nu odată cu noi înşine, această „figură" a lumii este un standard, o imagine tip, comună tuturor oamenilor civilizaţi; ea este, în acelaşi timp banală, deoarece o întâlnim clipă de clipă, ne culcăm şi ne trezim cu ea în faţa ochilor, şi stă ca un fundal lip­sit de culoare, ca o schemă riguroasă, care permite „priza” noastră asupra realităţii. Orice act al nostru îşi cântăreşte şi îşi  verifică şansele în funcţie de această imagine: adevărul ei este adevărul tuturora, pentru că e adevărul bunului-simţ (chiar dacă, din când în când o ultimă descoperire ştiinţifică vine să-l amendeze parţial). A vedea dincolo de ceea ce se vede înseamnă tocmai a străbate densitatea acestei imagini, a descoperi îndărătul „figurii lumii” faţa ascunsă a ei, a institui în lucruri un sens inedit, surprinzător, pe care imaginea lor convenţio­nală îl ignora. N-are rost să insist, acum şi aici, asupra în­rudirii de natură care există între tendinţa firească a copilului şi primitivului, între incapacitatea lor funciară de a recepta „figura” tradiţională a lumii şi a lucrurilor, pe de o parte; şi capacitatea poetului de a depăşi această imagine-standard, pe de altă parte; şi la unii, şi la alţii, exerciţiul lucid şi orientat practic al raţiunii este înlocuit cu zborul imaginaţiei, cu pătrunderea fulgerătoare a intuiţiei; şi la unii, şi la alţii, sensibilitatea ţâşneşte spon­tan, neîngrădită în formule, netocită de experienţa coti­diană, genuină şi pură. Istoria poeziei ne arată că există o infinitate de mo­dalităţi în care raportul eu liric-univers poate fi răs­turnat sau revirginizat. Lui Blaga, de pildă, natura lucru­rilor i se înfăţişează, la un moment dat, ca fiind foarte aproape de aceea a omului: A căzut pe lucruri rouă / sau e numai o părere? / Poate că le plânge faţa / de-o lăuntrică durere. / Bate-o inimă în lucruri? / Preajma ocupând-o-n pâlcuri / n-au şi ele, gânduri, patimi? / Fără ochi se uită-n lume / purtătoarele de tâlcuri, / născătoarele de lacrimi. (De rerum natura)  O asemenea viziune depăşeşte tradiţionala, simpla fi­gură poetică a personificării (care animiza un lucru sau altul), aruncând o nouă lumină asupra Totului, investind un sens  original în multitudinea atât de diversă a realu­lui ca atare.  Poate că sugestia nu este străină de cerce­tările unui om de ştiinţă indian, Chandra Bose, despre care poetul şi filozoful român a scris cândva cu o anu­mită încântare. Nu-i mai puţin  adevărat că ea modifică substanţial imaginea tradiţională ştiinţifică despre lume, şi că se potriveşte întregului fel organicist de a gândi şi de a simţi al lui Blaga. Abolind graniţa, secretă dar acceptată raţional, dintre fiinţa umană şi lucrurile ne­însufleţite, „figura” universului ni se dezvăluie dintr-o dată alta, harta uscată a realului începe să palpite mis­terios, strecurându-ne o emoţie nemaiîntâlnită. Raportul pragmatic cu întreagă această mulţime sensibilă a lucru­rilor care „se uită” la noi, „fără ochi”, înlăcrimate „de-o lăuntrică durere”, începe să ni se pară un inadmisibil ultragiu adus lumii: un prag magic s-a instalat între noi şi univers, mai apropiate – acum – lucrurile au devenit parcă mai înfricoşătoare, „proximitatea lor esen­ţială” ne înfige un fior straniu în inimă. La fel de surprinzătoare poate să fie viziunea, oarecum contrară, a lui Jorge Guillén, poet care simte că nu „figura” lumii depinde de eul său, ci – dimpo­trivă – acesta depinde de lucruri: Realul mă inventă, / Legenda lui sunt. Salve! Pentru poetul spaniol, extraordinarul, miraculosul, ine­ditul nu constituie o faţă ascunsă a lumii, ci chiar chipul ei de fiecare zi, extraordinarul rezidă în totalitatea va­riată, ireductibilă a existenţei: O, perfecţiune! Iată: / De-un dincolo total / Atârn, depind de lucruri./ Nu-n zvonul meu, ci-n sine // Există propunându-mi / Un nevisat volum, / Surpriză fericită / De-a fi în plină floare. // Depind în bucurie / De-un geam sticlind, de-această / Lucire ce-şi dă luciul / Râvnit cui îl răpeşte. Nu există obiect sau fiinţă din preajma sa, în care poetul să nu descopere „lumina primei grădini”: ...Şi-aici sclipeşte, / Pe faţa mea, pe-această / Floare,-n grădina-aceasta. (Mai   încolo, VI) Misteriosului palpit pe care Blaga îl descifra în lucruri,  sfielii pe care ne-o sugera în faţa lor, acelui dincolo de aparenţe care înălţa în faţa ochilor noştri obrazul tainic al Firii, Guillén îi opune sentimentul plenitudinar al pre­zenţei în mijlocul unui paradis format tocmai din lucru­rile banale care ne împrejmuie, natura lor esenţialmente aurorală. Tâlcul adânc al realului nu se  iveşte, aşadar, în măsura în care pătrundem dincolo de el (singurul dincolo total fiind ceea ce se află înafara conştiinţei, adică realul însuşi), ci în felul cum îl receptăm, în parti­ciparea noastră euforică la existenţa lucrurilor. Aceste două raporturi lirice se situează, întrucâtva, ca două reacţii extreme. Între ele se insinuează o gamă infinită de nuanţe: de la sugestia unei naturi organice nivelatoare, acţionând cu un fel de râvnă indiferentă, care striveşte şi şterge cicatricile însângerate ale istoriei de pe faţa pământului (Iarba de Carl Sandburg): Faceţi grămezi înalte de trupuri la Austerlitz / şi Waterloo îngropaţi-le cu lopata / şi apoi lăsaţi-mă să lucrez – / Eu sunt iarba; acopăr totul. (Trad. A. E. Baconsky) până la viziunea paradoxală a brazilianului Manuel Bandeira, pentru care o ceremonie funebră nu reprezintă decât  „eliberarea” materiei de ferocitatea absurdă a vieţii (Moment):Şi totuşi unul dintre ei se descoperi încet, cu un gest larg / Privind îndelung spre sicriu / El ştia că viaţa e un zbucium feroce şi fără scop / Că viaţa e trădare / El saluta materia care trece / Eliberată pe totdeauna de sufletul stins. (Trad. A. E. Baconsky) A antropomorfiza lucrurile, reducând astfel distanţa dintre materie şi conştiinţă; sau dimpotrivă: a vedea lu­crurile ca un dincolo total, afirmând astfel prăpastia de ne­trecut dintre conştiinţă şi materie; a socoti că materia nivelează marile piscuri ale conştiinţei istorice; sau dim­potrivă: a considera că materia este aceea care se „elibe­rează”, odată cu moartea, de toate suferinţele pe care i le-a creat conştiinţa de a trăi – iată patru moduri de a lumina diferit, de a da semnificaţii diverse realului însuşi. Ni se pare evident că nici una din aceste viziuni nu se suprapune exact „figurii” obişnuite pe care o avem cu toţii despre lucruri, despre viaţă, despre istorie, ca rezultat al experienţei zilnice. În faţa acestor exemple, un cititor pripit ar putea trage concluzia că poezia comunică un anumit mesaj convertibil în termeni conceptuali despre lume şi viaţă: aşa, de pildă, poemul De rerum natura ar afirma că lucrurile simt şi sufăr ca noi, oamenii...". O asemenea lectură a poeziei e falsă. Ea se practică, din păcate, începând de la nivelul pregătirii şcolare şi constituie pri­cina care împiedică instrucţia culturală să devină, în acelaşi timp, o educaţie a gustului estetic, o bună ini­ţiere în lectura adecvată a poeziei lirice, singura în stare să reveleze substanţa adevărată a lirismului. Ceea ce poezia comunică – dacă ţinem să păstrăm acest cuvânt – nu este o idee despre lucruri, despre univers, ci un sentiment, o stare de suflet în faţa lucru­rilor, a universului. „Figura” realului, aşa cum apare în poezie, diferă mult de „figura” realului, aşa cum apare în înţelegerea noastră cotidiană. Diferenţa între cele două viziuni, şocul produs de incongruenţa lor acţionează ca un bici asupra afectivităţii noastre, trezind viaţa noas­tră sufletească din monotonia, din letargia, din stereo­tipia reacţiilor sale obişnuite. O altă imagine a lumii, propusă nouă de către poet, ca rezultat al unui alt ra­port între eul liric şi univers, invită imperios pe cititor să reacţioneze sufleteşte altfel în faţa operei estetice, îl obligă la o trăire originală a contactului cu obiectul estetic: o trăire pe care vechea imagine despre lume, convenţională, banală, extrem de utilă pentru activita­tea noastră practică, nu mai avea forţa s-o provoace, înţelegerea raţională a universului, în totalitatea lui, şi a lucrurilor din preajma noastră, în concreta lor indivi­dualitate, este dată o dată pentru totdeauna, şi nu se modifică decât în urma unor puternice traume psihice; ea întreţine, în noi, o dinamică previzibilă a reacţiilor sufleteşti, o adevărată mecanică afectivă care se înveci­nează cu indiferenţa. Este rolul superior al artei de a zgudui placiditatea afectelor noastre, de a împrospăta energiile ascunse ale sufletului, de a îmbogăţi sfera sensibilităţii şi imaginaţiei noastre prin punerea în contact cu o nouă faţă, posibilă, a lucrurilor, cu o nouă semni­ficaţie pe care până acum n-am bănuit-o.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, ŞANSA Şl INERŢIA ARTELOR POETICE

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, ŞANSA Şl INERŢIA ARTELOR POETICE

1

Orice artă poetică este o pledoarie pro domo. Chiar atunci când versul care o exprimă o şi contrazice totodată (Verlaine), chiar atunci când adevărul ei este o frumoasă minciună (Poe), sau un pariu cu Hazardul (Mallarmé), chiar atunci când nu acoperă decât o parte a Operei (Ion Barbu) sau cu mult mai mult decât opera unui singur poet (Horaţiu), ea ni se prezintă ca un edi­ficiu ideal: întemeiat pe obsesii, înălţat din visuri, impunând rigori şi proclamând libertăţi strict personale. Un templu în care nu oficiază decât Maestrul. Discipolii, care cunosc formula tainică de acces, se agită totuşi în jurul lui, sporindu-i doar umbra sau scrijelind cu mare efort o linie în plus pe friză. Prizonier al arhitecturii ei ideatice, Maestrul o poartă, ca melcul cochilia, încet-încet, spre marele cimitir al Istoriei literare. Adesea, peste decenii sau veacuri, se constată că impozanta, utopica clădire era cu totul improprie pentru locuit, că Maestrul însuşi intra în ea numai pentru a visa mai frumos,  şi  că până şi gloria lui se află în altă parte.

2

A scrie o artă poetică în marginea propriei poezii înseamnă, pentru mulţi, a pune contraforţi de cărămidă unei construcţii de har.

3

Actul creaţiei este, din păcate, intermitent: din când în când, spiritul profan şi gospodăresc simte nevoia de a propti  bolţile  sacre, ca  şi  când   acestea  ar fi  materiale şi s-ar sprijini pe pământ. În asemenea momente, poetul – oricât (de genial – are conştiinţa că e un simplu meseriaş. Criză de modestie? Nu tocmai: poetul se simte meseriaş unic al unei bresle unice, – il miglior fabbro. Criză de orgoliu? Nu tocmai: nevoia de a-ţi explica opera trădează totuşi o uşoară lipsă de încredere în ceea ce faci. Nu izbânzile, ci eşecurile au nevoie de explicaţii...Din celebra şi ingenioasa „filozofie a compoziţiei”, înţelegem ce anume a vrut să fie Corbul pentru Poe, nu ceea ce este realmente pentru noi.

4

Şi totuşi, nu există artă poetică modestă. Conside­raţiile despre poezia sa nu reprezintă, pentru poet, con­statarea unei situaţii de fapt, ci expresia unui ideal, a unui „program” maximal de creaţie; oricât ar cuprinde indicaţii de ordin pur artizanal, amănunte şi procedee de laborator artistic, ea ţine în esenţă de strategia cu care Autorul atacă Gloria, nu de mărunta şi schimbătoarea tactică a succesului în viaţă. Arta poetică e scrisă, desigur, pentru contemporani, şi are un rol de îndru­mare („Contemporanii nu ştiu să citească”, zicea Mal­larmé), dar rostul ei major, nemărturisit, e acela de a asigura lectura postumă a Operei. De aceea, artele poetice nu se scriu nici marţea, nici miercurea (Marte şi Mercur nu-i iubesc pe poeţi), nici măcar joia – zi în care fruntea născătoare a lui Zeus plesneşte –, ci duminica: pe cât cu putinţă la amiază, când umbra se ascunde, sfioasă, sub lucruri, iar mărul străluceşte ca un rezumat al lui Apollo.

5

Uneori, caracterul pro domo, spiritul partizan al unei arte poetice e atât de pronunţat, încât un poet nu se poate afirma pe sine decât negând cu vehemenţă pe ceilalţi. Ion Barbu,   mobilizând împotriva poeziei lui Tudor Arghezi invective şi anateme de Mare Pontif al Verbului, realizează un fel de „artă poetică inversă”: arată cum nu vrea să fie propria sa  poezie.

6

Dacă n-ar constitui, fără voia Autorului, aseme­nea documente, artele poetice ar rămâne doar nişte simptome ale prezumţiei creatoare. Puţini sunt autorii care se cunosc cu adevărat pe ei înşişi; şi foarte puţini cei care, cunoscându-se bine, se abţin s-o spună, sau o spun absolut sincer. Într-un anumit fel, a-ţi divulga arta poetică înseamnă a cocheta puţintel cu tine însuţi, afir­mând în gura mare că semeni cu Maurul şi că nu-ţi lipseşte decât inelu-n ureche.

7

Teama de a nu intra în Parnas e însoţită întot­deauna de speranţa că măcar documentele de identitate literară (orice artă poetică se vrea un astfel de docu­ment) se depun şi vor figura mereu la arhiva nobilei instituţii a Muzelor. De aceea, numai cei foarte siguri că vor locui post mortem în incinta Legendei refuză să-şi pregătească, cu atenţie şi migală, intrarea în Istoria literară. Dar chiar şi aceştia permit artei lor poetice să se strecoare, subreptice, în corespondenţa particulară pe care o întreţin cu confraţii: e o formă mai vicleană, mai subtilă, poate mai puţin agresivă, de a forţa lectura posterităţii.

8

Izvorând dintr-un complex de autoneîncredere, o artă poetică declarată nu se poate sustrage unui rol in­grat: ea elucidează misterul esenţial al operei, servind criticii eticheta gata făcută pentru caracterizarea şi cla­sarea autorului, invitând-o mereu la o lectură comodă, în loc  de a lăsa cititorul ideal (dacă există aşa ceva) să ajungă el însuşi la miezul inefabil al Poeziei, şi să-1 recepteze ca atare, îi oferă un surogat: enigma rezol­vată a Versului. Care critic sau lector poate să reziste unei asemenea ispite? Corpul fix de idei al unei arte poetice ajută la înţe­legerea poeziei, exact aşa cum cadavrul de pe masa de disecţie pune bazele cunoaşterii ştiinţifice a corpului viu. „Spune-mi cum vei arăta mort – pare a zice criticul – ca să ştiu unde să te aşez!”, iar poetul, dornic să-şi ocupe locul în galeria Maeştrilor, îi oferă, docil, bule­tinul propriei sale autopsii.

9

Poetul se închide de bună voie în gogoaşa trans­parentă a artei sale poetice; dar nu izbuteşte să iasă din ea decât condus de cultură. Odată scăpat din această temniţă de concepte, el îşi dă seama că artele poetice nu sunt judecăţi, ci prejudecăţi limitative asupra fenomenu­lui poetic. Numai că asemenea prejudecăţi, formulate de la înălţimea misiunii sale, îi confirmă tocmai la gloire ardente du métier, şi-i stimulează elanul creator, aşa cum, cu secole în urmă, bulele de aur împărăteşti con­firmau privilegiile şi încurajau excesele nobilimii.

10

Între ceea ce un poet într-adevăr este (poezia lui) şi ceea ce ar vrea să fie (arta lui poetică) există întot­deauna destul loc pentru ca jocul subtil al sorţilor să decidă genialitatea sau eşecul.

11

Pseudo-normă a criticii: să evalueze un poet ex­clusiv în funcţie de arta lui poetică – pe Poe în lumina unei „filozofii” lucide a actului creator, pe Mallarmé în măsura în care şi-a realizat aspiraţia de a „revirginiza” limbajul poetic. Perfect... Dar care este, atunci, situaţia atâtor poezii ale lui Ion Barbu, şi anume acelea care nu se înscriu în poetica „jocului secund”? Ce reprezintă ele: eşecuri nemărturisite ale „programului” poetic iniţial? Izbânzi imprevizibile, laterale esteticii sale predilecte? Simple exerciţii verbale? Sau, în fine, reuşite categorice, con­ştient acceptate, dar de pe poziţiile unei arte poetice diferite, la care poetul a aderat, tacit, mai târziu?

12

Ca orice explicaţie cosmogonică (adevărata Operă e întotdeauna un Univers), o artă poetică demnă de nu­mele său tinde spre mitologie. Ea legiferează un mit al Poeziei şi – oricât de aplicată, de artizanală ar fi – con­feră poetului virtuţi demiurgice. Cu cât arta poetică e mai modernă, cu atât erupţia funcţiei mitopoetice e mai spectaculoasă. Iată un exemplu concludent.  Înainte de 1920 – deci încă în plin Expresionism –, Gottfried Benn a publicat o poezie de trei strofe – Der Sänger. După opinia poetului german, „cântăreţul” mo­dern încearcă să uite marea ruptură „zwisehen ich und du” care caracterizează lumea modernă. Amestecând în sângele său elemente şi fiinţe de o mare heterogeneitate, reale şi imaginare („Keime, Begriffsgenesen, / Broad­ways, Azimut, / Turf-und Nebelwesen...”), mereu stăpânit de luciditate, el ar avea un rol precumpănitor negativ – acela de „a scinda”, de „a despica” („heute ist er Zersprenger / mittels Gehirnprinzip”). Iată, extrem de succint, în ce constă „programul” său: „stündlich webt er im Ganzen / drängend zum Traum des Gedichts / seine schweren Substanzen selten und langsam ins Nichts.” Nu e prea greu de observat în ce măsură o asemenea artă poetică face din Benn un discipol al lui Mallarmé în realitate, nici în perioada când a scris această poezie, dar nici mai târziu, poetul german n-a urmat cu consecvenţă preceptele pe care le-a enunţat. „Cântăreţul" său este fără îndoială o fiinţă pur mitologică – imaginea ideală unui poet-taumaturg, care vindecă noul „mal du siècle” prin „neantizarea” Cuvântului.

13

Poeţii care s-au ferit să scrie măcar un rând de artă poetică sunt ori mari strategi ai candorii (ei se prefac a nu şti nimic despre poezia lor sau chiar despre Poezie în genere, tocmai pentru a lăsa astfel intacte şansele lirismului lor de a se impune exclusiv prin sine) ori apostoli ai sublimei ignoranţe. Să nu uităm însă că, mărturisite conştient, şi candoarea şi ignoranţa devin automat artă poetică! Scriind versul „Ich singe wie der Vogel singt”, Goethe recunoaşte, fără să vrea, că spon­taneitatea lui e programatică... Există, oare, o ierarhie a artelor poetice? Spiritul timpului, căruia suntem adesea înclinaţi să-i plătim mai mult decât îi datorăm, ne sugerează că „De la musique avant toute chose” ar fi indicele unui „program” poetic superior celui cuprins în vechiul dicton: Ut pictura poesis. În realitate, avem de a face cu două aspiraţii la fel de fatale Poeziei: proliferarea componentei vizuale este la fel de fertilă sau de pernicioasă pentru lirism ca şi proliferarea componentei auditive. E adevărat că trăim o „civilizaţie a ochiului”, şi că ultimele experi­mente poetice s-au produs în sensul „vizualizării” liris­mului; dar nimic nu dovedeşte că acestea ar fi superi­oare unor experimente ce s-ar face în direcţia „sonori­zării” lui... Nici măcar dezideratul „Donner un sens plus pur aux mots de la tribu”, care insistă asupra esenţei verbale a poeticului, nu scuteşte Poezia de riscul inerent oricărei tendinţe ce exagerează unul din elementele ei, aici purismul: sombrarea în Neantul verbal, în Tăcerea care asediază şi locuieşte, de la început, în orice grai.

ALEXANDRU MUŞINA, 18 ODE

ALEXANDRU MUŞINA

BREVIARUL ANESTEZIC AL MAESTRULUI FORNICATUS

Oda I. Hermetica

EI îmi loveşte creştetul moale al capului

Cu un baston alburiu de cauciuc, el îmi modelează

Forma piciorului cu un sicriu de gips, al prelucrează

Pânza fină a ţesuturilor pentru a face

Din ea drapele, coşuri de piaţă, bastoane de cauciuc.

Nu îl cunosc, nu mă cunoaşte, între noi noaptea

Stă ca un deget plin de sânge, din malaxoare

Ies strigăte de copii ce seamănă a cântec.  

Această odă e chiar noaptea, e pintenul de aur, rubinul

Malaxoarelor, lumina ce se vede pentru

Călătorul obosit de departe. „Atenţie, pericol de electrocutare!"

Aş vrea să strig. Eu doar strălucesc.

Stegozaurul visează mamiferul, mamiferul

Visează primatul, acesta pe Homo Erectus Erectus;

De aici înainte totul e o mişcare a mâinii

În sensul acelor de ceasornic, atât.

„Dar ce visează fratele tău, femeia, părinţii, prietenii?"  

Nimic, ei se învârt

În sensul acelor de ceasornic, ei ascultă

Bufnitura bastonului, boncănitul protezei,

Apoi adorm liniştiţi.

Oda a Il-a. Erotica

E primăvară, totul pregătit: spirocheta, gonococul,

Trichomona, candida, aureus, curajul,

Drumul de la Emaus. De-odată aerul

Ca o fantă moale despicându-se, lăsând să intre

În carnea ovală a ochilor insecte,

Homonculi de praf, străvezia sferă.

Eu sunt un copil care învaţă,

Eu sunt ajutorul de chirurg al dimineţii,

Eu sunt floarea ce suge aerul bolnavilor.

Eu sunt câinele cu uleiul privirii

Răspândit pe autostradă. Ele femei.

Cuvinte, multe cuvinte, buzele moi

Deschizându-se încet, lăsând să intre

Amintirile stegozaurului, ale lui Homo Erectus;

Alături de homonculi de praf, insecte, de străvezia sferă.

Şi, desigur, covorul de flori, întoarcerea

De primăvară în Ierusalim: gonococul,

Spirocheta, trichomona, candida, aureus.

Oda a IlI-a. Ascetica

Am netezit drumurile, le-am acoperit

Cu folii curate. Nici un străin

Nu are voie să-şi plimbe duhoarea

Prin aerul străveziului meu oraş. Ele, dihăniile,

Surdele sexe, amestecatele secreţii, putrezesc

Afară, sub soarele nepăsător al amiezii.

„Cinci mii de prunci morţi", mi-au raportat.

„Prea puţin", le-am spus „Până mâine

De zece ori pe atâţia. Cunoaşteţi voi oare

Linia fermă a perfecţiunii?" „Desigur, nu, stăpâne," – au răspuns

Lăsând apoşii ochi în jos.

„Aveţi gânduri viclene." „Nu, stăpâne," – au răspuns,

Cu ochii moi ca nişte secreţii. „Scoateţi-vă ochii!" am spus.

De-atunci e bine, nimeni nu mai poate vedea

Impudicele culori ale soarelui apunând.

E aceasta

O cale minunată, iubiţi ascultători şi prieteni.

Oraşul vostru mi-e drag, primitori

Îi sunt oamenii, a venit timpul să-l curăţaţi

De vâscoasele duhori, de murdarele,

Amestecatele gânduri, secreţii.

Oda a IV-a. Estetica

Zăpada începe să se topească, murdară. Prietenii omului

Veghează din eter, cu gheare strălucitoare.

Tinerii dorm, maşinile funcţionează normal,

Nimeni nu aşteaptă soluţii rapide, nimeni nu plânge

Pe umărul firav al poetului.

Zăpada se topeşte, murdară. Harnicele globule

Duc saci cu oxigen, harnicele glande

Elaborează stimuli, înlocuitori, întăritoare. Noi căutăm

Urma surpată a craniului în pământ, după-amiezele

Se varsă lin peste dealuri în noapte.

Ei apasă butoane, schimbă decorul: cristalul

E un cântec plictisit, aerul verde

Al copilăriei o stampă luminoasă, mielul joacă

Pe tâmpla dealului, sub pământ,

În umărul firav al poetului. Noi zîmbim:

Nici o durere nu ne atinge, celulele vesel se divid

În pântecul până mai ieri adolescent, zăpada s-a topit, prietenii

Veghează din cer, cu gheare strălucitoare.

Oda a V-a. Ludica

O minge albă, un peşte miniaturizat,

Trilioane de atomi călătorind serioşi

Drumurile pavate, cu luminoase pălării.

Un-doi, un-doi, creangă de creangă

Desenul se prinde, creangă de creangă

Desenul se transmite, nevăzut.

Să numărăm, să ne bucurăm

În apa mlăştinoasă a odăii: doi ochi de copil

Speriaţi aşteaptă, aşteaptă.

Nişte oameni urâţi şi goi, preocupaţi

De: rujuri, cărţi, excursii în munţi,

Lenjerie, cuvinte, oglinda oglinzii, procesul

Maimuţelor, afacerea dubioasă-a atomilor, o italie

A simţurilor. Ce joacă: un-doi, un-doi, în după-amiază.

O minge albă, un peşte miniaturizat,

Doi ochi, doi ochi, doi ochi de dincolo de întâmplare pândind.

Oda a Vl-a. Anima

Becul murind în sticla adâncă a nopţii,

Muşcătura şacalului murind în sticla rece-a cuvântului,

Sunetul mădularelor murind în sticla opacă.

„Doamne al cromozomilor, i-am zis,

Iată povestea tatălui şi a mamei, o transpiraţie încleştată

Precum şarpele de aurul cupei, iată povestea

Unor locuri şi timpuri, a trecerii

De la echilibru la un dezechilibru din ce în ce mai obosit.

Poţi tu să mă ierţi?" „Nu", mi-a răspuns.

Urma mâinii plutind pe pielea femeii

A murit în umbra femeii plângând, umbra femeii plângând

A murit în umbra femeii ce naşte, umbra femeii

Ce naşte-a murit în umbra ce uită

Umbra mâinii, dumnezeul samforizat,

Divizat de sine pe-ncetul, înstrăinat

În sticla povestei, adâncă.

Oda a VII-a. Organica

Chiar şi dragostea e mai puţin

Puternică decât această oboseală. Viaţa viermelui

E mai puternică decât clavicula mea divină.

Un ceas în flăcări nu e un semn,

E doar un ceas în flăcări, din care

Se-aud sunetele adolescenţei. Viaţa viermelui

E viaţa unui vierme fecundând.

Chiar şi dragostea poate capota, poate plesni,

Ca un bou în mijlocul drumului, întinzând

Frânghii prăfuite de sânge în jur. Uneori  

Chiar şi ceasul arzând în lobul stâng poate voma.

Cum viermii înşişi pot cânta. Trebuie doar

Să ai organul, să ai scara, trompa lui Eustache;

Şi-o pată, mare, vineţie-n lobul stâng, o pată galbenă în ficat

Şi-o pasăre leproasă-n mădular.

Oda a VIII-a. Demotica

Dacă ziua e însorită vor ieşi: bătrâni cu pielea

Atârnând pe fălci, puştani cu coşuri şi priviri alunecoase,

Adolescente cu picioare groase, funduri flasce, genunchii pătrăţoşi,

Bătrâne stafidite, elegante, c-un trecut

Erotic demn de admirare, ţânci abia-nvăţând

Să meargă, să privească, să respire.

Dacă e ziua însorită vor ieşi: la marginea

Pădurii, în faţa blocului, pe taluzul căii ferate. Vor juca

Table sau volei, cu burţile roşii

Revărsându-se de sub maiouri. Se vor bronza: celulită

Izbucnind din elastice şi bretele.

Vor ieşi. Mii de biografii îngheţate pentru o clipă.

Toropite. Anesteziate

Sub masca de cloroform a soarelui. Miliarde

De întâmplări, de imagini, milioane de ani,  

O istorie

Mergând până-n triasic. Bâjbâind. Şi visând.

Dacă ziua-i prielnică vor ieşi.

Nenumăraţi. Mişcându-şi axonii, dendritele.  

Nenumăraţi. Celule. Bulbi coloidali. Cu franje. Plasă.

Mână întinsă în vid.

Oda a IX-a. Bucolica

În câmpul verde blânda rumegătoare,  

În camera copilului un uriaş de carton,

În liniştea serii

Bârzăunii pleacă umflaţi

Din pajiştea verde.

Pe dreapta, un copac. Verde. Pe stânga,

Oasele strămoşilor preschimbate-n scaieţi vineţii.

În spate, soarele de plastilină

Lipit de deal. Şi talanga împarte

Aerul în fâşii inegale. De o parte:

Aerul cel bun, cu suflet curat. De alta:

Fratele rău şi viclean, ce va trebui să dispară.

Când copilul va plânge, uriaşul

Se va-nălţa la cer. Blânda rumegătoare

Va strivi cu coada bărzăunii întârziaţi. Comandantul

Suprem îi va trece la pierderi. Apoi va adormi. În vintrele calde

Laptele-i alb orişicum. Pajiştea verde.

Gura copilului nevinovată.

Oda a X-a. Osmotica

În înotătoarea rechinului vom găsi

Bila de cristal a ultimului rege, în spaima copilului

Otrăvuri venind prin cordoane de sânge, în după-amiezele noastre

Suspinul umed al celui murind.

Nimic nu iese din plasa subţire-a atomilor,

Nici măcar acest gând atât de amăgitor

Încât se prăbuşeşte în sine, nimic

Nu arde dincolo de gardul sfios

Al celulelor – nici măcar

Corpul tău desenat pe rulouri fine de ametist.

Sorbind aerul camerei el continuă

Să plângă-n plămâni, sorbind carnea tare

A trupului tău ea continuă să plângă

În vinele mele, sorbind

Ceaiul de mentă-al acestei amintiri ea continuă

Să-mi ardă pântecul întocmai

Înotătoarei vinete-a rechinului encefal.

Oda a Xl-a. Cinetica

Măturătorul îmbie frunzele din parc

Să intre în tomberoane, să se adune în grămezi, să ardă,

Prospectele ne îmbie în staţiuni cu ape vindecătoare;

Acoperişurile îmbie norii să plouă, tâmpla mea

Îmbie glonţul strălucitor.

Mult nu vom mai putea vorbi

De-atâta educaţie şi de-atâta consens,

Mult nu vom mai putea respira

Aerul propriului gând fără a jigni auguste persoane.

Totuşi soarele răsare şi florile îl îmbie

Să strălucească deasupra scuarului ruginit, deasupra

Minţii mele brusc anemiate. Totuşi vântul trece în haine de seară

Şi frunzele îl îmbie să le poarte în suflet, să le poarte

Deasupra trupului meu cu câteva clipe mai mic.

Desigur, nicicând n-am gândit

Să încălcăm legile sfintei mecanici. E toamnă,

Măturătorul îmbie frunzele din parc:

Un sunet ca de ţânţar, depărtat.

Oda a XII-a. Terror

Cu un fel de teamă. Cu bucuria scârboasă

Că bomba nu a explodat, că zidul nu s-a prăbuşit,

Că viruşii, microbii lucrează aiurea;

Măcinând oasele, rozând ficatul, sugând fragedele ţesuturi,

Dezlănţuind chermeze în plăgi, în pungile cu puroi.

Cu o bucurie umilă trecând pe stradă. Zâmbind trecătorilor,

Vatmanului, şoferului, portarului, dentistei, vânzătoarei,  

Îmbălsămătorului de scatopiteci, funcţionarei municipale.

Până ajungi

Să simţi aerul solidificându-se, până simţi

Casele decupate plutind pe deasupra caselor încă lipite

De trotuarul verzui. Până sângele mamei

Te umple de un nedefinit plictis.

O cădere în golul

Dintre index şi degetul mare, acolo unde

Strămoşii tăi ascundeau focul. În apa călduţă,

Plină de microbi amicali, de promisiunea

Unei amnezii fraternale. Şi animalul de-argint

Sărind în sus, urlând deasupra oraşului, nepăsător.

Oda a XIII-a. Nevrotica

Dimineaţa e a camionagiului mahmur, neras,

Care îşi scoate manivela şi pâinea cu salam, dimineaţa

E a cretinului oraşului, roşu-n obraji, ce împarte

Feciorelnice sticle cu lapte, dimineaţa

E a femeilor prost fardate ce-şi cumpără

Franzele ca nişte falusuri imense, roşcovane.

Amiaza e a elevilor fumând prin baruri, după-amiaza,

A bărbaţilor discutând înalte

Probleme fotbalistice, seara, a bunicilor oficiali

Ieşiţi prin salcâmii oraşului, pe sub teii în floare, noaptea

E a beţivilor, violenţi sau doar guralivi.

Epiderma iubitei e a medicului dermatolog, inima ei

E-a cardiologului, sexul ei... camera mea

Vag respirând e-a icralului, sângele meu

E-al crucii roşii, al părinţilor, al copiilor ce vor fi, creierul meu

E al vostru, al tuturor.

Oda a XlV-a. Filius regi

Fericită viaţa protozoarului, veşnică întru Domnul şi plină

De subtilele delicii ale unei aritmetici elementare:

În mările cambriene, în hârdăul cu apă de ploaie,  

În cisterna ruginită lângă cantonul de cale ferată.

Şi noi aici, aşteptând. Mereu mai aburită retina,  

Mereu în urma evenimentelor micii savanţi cerebrali,

Mereu dezgropând hârtia mototolită

A unui vechi eveniment, pentru-a visa.

Şi noi aici. Biet orfan încăpăţânat,  

Cu harta inimii explodând când şi când, cu femei  

De ciocolată, de vanilie, de lapte praf, rătăcind

În ţară străină, privit cu dispreţ.

Fericită viaţa protozoarului şi veşnică

Aritmetica lui simplă, răbdătoare. Luminoasă e floarea

Ce-mi doarme încă în sânge, adâncă uitarea

Ce-mi suge oasele tinere, pe rând.

Oda a XV-a. Virgo

Prea leneşul meu prieten, memoria ambientală,

De mult nu îmi mai trimite reviste porno

Cu femei explodând în pagini, cu după-amieze de cloroform

În care se descompun legiuni plictisite.

Prea leneşul meu prieten e mort

Undeva pe o terasă a adolescenţei. Eu stau şi privesc,

Construiesc din plastilină-o poveste

Din ţări mai clare.

În camera ei obiectele sunt nişte duşmani personali

Ai abjectului ce mă aflu, hainele ei

Sunt cărţi poştale ale unor plante disperate, părul ei

O secundă curgând afară din vid. Nimeni nu poate să spună

Că a văzut-o strălucind întru totul. Ea poartă în trup

Trei şerpi de cristal şi moartea. O vârstă

A unui oraş colcăind de trecători,

De reziduurile albe-ale nopţilor de dragoste.

Prea leneşul meu prieten e mort

Undeva, pe o terasă îndepărtată. Eu stau şi privesc,

Cu ochi vitros, c-un sânge alb, cu mâinile murdare.

Oda a XVI-a. Thanatica

Caracasele camioanelor pe marginea şoselei,

Carcasele dinozaurilor în solul extrem de fertil,

Pereţii subţiri ai conservelor pe maidanele municipale,

Blana roşie a hârciogului pe câmpul cu furnici,  

Supele concentrate în anvelopa femeilor ruinătoare

Ce traversează senzorii oculari zi de zi.

Un tractor ce curăţă zăpada: viitorul.

O gaşcă de prim-miniştri îngropaţi

În dialoguri oficiale: speranţele.

Un capac imaculat de closet: zâmbetul cu care

Întâmpinăm copiii proaspăt întorşi din grădiniţe.

Un salam bine uscat: amintirile

Epicei juneţi. Ciuperci marinate: fecioarele

Ce foarte ne-au iubit cândva.

Totul e clar şi curat. Ştiţi totul

Despre acest colţ de univers, calmă

E mâna mea senzuală pe pulpa stiloului, o muzică repede

Curge din geamul spart al camioanelor în pământul

Extrem de fertil, plin de roşii furnici.

Oda a XVII-a. Angelica

Teme-te de puterea lor. Aceste creaturi

Care nici nu vorbesc, nici nu cântă,

Numai poartă veştile dintr-un loc în altul. Îngerii,

Castraveţi muraţi ai eternităţii,

Care trec prin clipa putreziciunii noastre

Fără să vadă măcar.

Reclamele cinematografelor, sau

Cozile plesnind trotuarul în aşteptarea

Astralei hârtii de budă, coapsele adolescente

Desfăcute de mâini negre, de whisky, de cizme, de perechi de ciorapi,

Zâmbetul umil al pensionarului

Care strânge zahăr şi făină, ulei şi cafea

În colţul fleşcăit al pleoapelor, în amintirea

Vieţii lui rustice şi nevoiaşe.

Teme-te de ei. Lor niciodată

Nu li se face lehamite, ei nu au răni

Pe care să şi le lingă înghesuiţi

În cotlonul sordid al singurătăţii, oasele lor

Din fildeş sunt şi oţel inoxidabil, carnea lor

Creşte fără dureri la loc, precum spuma

Detergenţilor la spălat.

Şi dacă îi auzi, fă-te că nu ai auzit.

Şi dacă îi vezi, spune că nu există.

Mâinile grase-ale bucătarului te vor înfăşca,  

Te vor trece prin maşina de ras şi tocat,

Te vor sparge, vor bate spuma fină a limfei,

Vor pune ceapă, smântână, chimion.

Te vor servi la rece.

Oda a XVIII-a. Sol

Am supravieţuit. Ca bursucul

Care vede mugurul verde în somn şi oftează.

Sângele ştie legea mai bine, iar celula

Comunică direct cu Dumnezeu.

Aşa am învins: mâna a amorţit,

Piciorul a amorţit, gura a amorţit,

Ochii au încetat să mai bată, creierul a uitat.

Aşa am învins; limfa s-a făcut gelatină,

Oasele s-au făcut gelatină, nervii s-au făcut gelatină.

Degeaba au urlat, ca apucatele,

Rânjindu-şi colţii negri, mici şi mulţi,  

Semnele, poveştile din cărţi. Teama e o mamă,

Teama e o mamă bună, iubitoare.

În uterul ei înveţi să trăieşti. În uterul ei

Sunt alte legi, alţi zei, răsare un alt soare.

Un soare vânăt, cald. Un soare-animal,  

Mai înţelegător decât oricare soare.

Aşa am învins: am dormit.

Pe-afară s-au scurs ziarele, tancurile, sentimentele,

Imperii s-au tocit, imperii au ieşit din mare.

Am supravieţuit. Am învins. Sunt aici.

Aici, lângă tine.