POEZII CU CEAS (39)
Când m-a făcut,
Dumnezeu a dat poruncă
să i se aducă din fiece animal
câte o muşcătură.
Pestriţele bucăţele
au fost adunate, lipite,
au fost silite să ducă viaţă
în acelaşi trup.
Am din toate câte puţin
şi nimic din mine.
Gândul meu e ascuns
de el însuşi,
dar e mereu devorat.
Mestec în mine ca într-un
cazan cu vrăjitorii.
Ca să-ţi fiu miere,
îmi sunt otravă.
E un câine – aşteaptă, aşteaptă,
cuminte şi îndelung răbdător,
să-i arunc o dată resturile adorate.
Tu trebuia să fii câinele.
POEZII CU CEAS (43)
Au trecut:
Doamna şi domnul,
Îşi plimbau polul nord
încoace şi-ncolo.
Ciorile croncăneau.
Le-au ignorat.
Ghiduşul în cărucior.
Îi tot spunea să fie cuminte,
dar el înţelegea
că trebuie să dea din picioare.
De ăsta mi-a fost frică. M-ar fi vrut.
El şi ea. Jucau
la două capete de frânghie.
Le tot înnodau.
El ar fi stors-o ca pe-un strugure.
Ea ar fi mers pe frânghie.
Eu nu m-aş duce
unde se duc ei toţi.
Îmi place aici, printre frunze:
doi ochi.
POEZII CU CEAS (48)
Am înainte căi subţiri
şi încolăcite şi cu pereţi
subtili.
Prin răbdare mocnită
o să mă decantez –
o picătură – nu voi putea
sta nicăieri, pentru că voi dezintegra totul.
Voi face o gaură până la capătul
lumii. Până şi Dumnezeu
va crede că pământul
nu e decât o mărgică
de înşirat pe o aţă
şi de învârtit prin univers.
Voi călători mereu,
voi fi un fenomen înfricoşător.
Toate galaxiile îmi vor da nume.
Nimeni nu va şti cine sunt.
Şi voi găsi, desigur,
un pământ mai dur decât mine.
Acolo mă voi aşeza şi voi privi
la Dumnezeu cu supunere licăritoare.
Iar voi o să credeţi că am trecut,
ca o ploaie.
POEZII CU CEAS (51)
Să nu îndrăzneşti,
nu, nu din nou –
data trecută plecaseşi
când au venit ei,
nu cine ştie ce creaturi,
nişte bâzdâgănii, nişte arătări...
S-au aşezat bătrâneşte
pe nişte scaune pe care nu le-am văzut
şi au început să se uite la inima mea
cu nişte ochi înfricoşător de serioşi...
A venit şi una cu aripi,
a ocupat un loc în respiraţie,
zburând pe loc,
o monstruoasă cu aripi grele
şi cu numărătoarea inversă.
Şi desenul s-a stins de pe evantai...
Inima mea se carboniza sub privirile lor
şi nu puteam să strig,
exact ca într-un vis de demult
cu trei vrăjitoare, numai că ele erau colorate.
Iar dacă aş fi strigat?
S-au topit în cele din urmă,
am un sânge copilăros şi bun.
Dar puterile trupului sunt limitate.
POEZII CU CEAS (54)
Mă simt perfect printre ăştia mici,
Ei cred că sunt unul de-ai lor.
E adevărat că suntem de aceeaşi statură,
că trezim tandreţi şi mângâieri,
că jocul ne vine ca o mănuşă.
Îmi creez viaţa din iluzia lor
şi sunt fericit că ei mă iau de mână,
se învârt cu mine.
Încerc să-mi ascund
cât pot de bine ridurile, nu ele mă reprezintă.
Pentru mine evoluţia e o nenorocire.
Adică aş vrea să se oprească
la înălţimea mea. Iar cei mici
să nu-şi schimbe niciodată
apa limpede a ochilor cu cleiul
încet, de şopârlă, al zeflemelii.
Vreau să aud în lume numai limba piticească:
„Într-o zi un piticot
a plecat în piticie.
A uitat, de piticeală,
că iubit e, mult de tot!“
Dar limba piticească are şi ea
uscăturile ei – piticănoasa, de pildă:
„Un pitic nu poate fi decât un măscărici,
un saltimbanc, o minge la circ,
caraghiosul naibii, un giumbuşluc,
o şmecherie, ce altceva,
doamne iartă-mă, ia uite, ăsta vrea
să credem că e copil, arătarea!
Las’ că ştim, joacă teatru, ne-a păcălit
destul, acum am crescut:
zât!“
POEZII CU CEAS (55)
Te aud, eşti chiar aici, lângă mine.
Nu te văd, nu te pot simţi cu mâinile,
dar gândul respiraţiei tale
mi se opreşte cald pe gât.
Miroase a inimă care bate
într-o altă lume. Miroase a sânge
curgând îndărăt prin vene.
Nu ai o identitate certă,
eşti labil ca apa,
ca vântul, ca gândul,
nu pot să-ţi dau nume.
În mod normal ar trebui
să mă îngrozeşti, să-mi iei minţile,
să-mi furi dimineaţa de lume.
Numai că eu simt o înţelepciune
insinuându-se ca un fum,
tentându-mă. Legătura noastră
e inefabilă, descurajant de fragilă.
Lupta noastră e ca tu să ai chef
de joacă înainte să devorezi, ca eu
să fiu fascinată de partea ta bună.
Ca tu să te transformi din monstru
în făt-frumos pentru că eu te sărut.
Miza e ameţitoare.
Mă adun grămadă pe masă,
cu inimă, frunză, treflă, caro.
Mâna curajoasă ce mă va întoarce
va câştiga.
POEZII CU CEAS (63)
Aud un olar
mestecând netezimile şi
asprimile lumii.
Iscoditoare mai sunt
fostele mele mâini,
ca nişte muguri.
Au un dor nebun
de meşteşug.
Foştii mei ochi
se rostogolesc nestăpâniţi
pe gâtul ulciorului dat,
mi-e dor de el când era copil,
atunci eram gata să mă învârt
la orice ţipăt al lui,
să-i acopăr goliciunea
cu sori şi cu stele.
În fostul meu trup
e un olar făcător
de clipe catifelate şi moi.
Printre ele e un ecou,
nici olar şi nici lut.
POEZII CU CEAS (64)
Scandal. Se plimbă
Gândac împărat
hrăpăreţ pe acest domeniu.
Cunosc mult prea bine
pulberea ce-l încalţă.
Dar ce fioros îşi mai poartă
cele două ace.
Ameninţătoare direcţii.
Ce curaj să mă tragă prin catacombe
cu piane uitate şi partituri cu ceas.
Angoasa obligă,
îmi apropii întunericul,
iar el se azvârle
ca într-un refugiu.
Mă uit în urmă.
POEZII CU CEAS (65)
Hai să-ţi ghicesc, hai să-ţi ghicesc
câţi spiriduşi are viaţa în slujbă.
Aud două fântâni adânci
cu două cumpene
aplecându-se, ridicându-se,
aplecându-se, ridicându-se.
Sunt multe cărţi în jur:
Scaldă-ţi în ele mâinile.
Le voi şopti un descântec
şi cumpenele vor sta.
Hai să-ţi ghicesc,
ghiceşte-mi.
POEZII CU CEAS (68)
Aerul face bulbuci
în camera de chihlimbar de la tine.
Am terminat pe sub mii de solzi
biblioteca pierdută din Alexandria.
Am avut ochi pentru toate
literele sadic micşorate,
m-am gândit că nu numai boabele
de orez pot povesti.
Şi nu mai ştiu când
din pielea ta au picurat
nişte peşti negri implacabili.
Colţul s-a deosebit dintr-o dată de mângâiere.
Atuul tău, aerul.
E de ajuns să te întorci cu spatele.
POEZII CU CEAS (69)
Azi nu m-ai lăsat să aştept
decât o secundă, păianjenule.
(De obicei, îţi faci numărul
dansând pe ochi şi ţesându-ţi cuvintele
într-o limbă grea, fără de cuvinte,
o limbă numai pentru noi doi.)
Dar azi, urmându-ţi cu ochii
mersul rapace, am zărit o frântură
dintr-o făptură, un fel de motan
furişat, o strecurare de blană
vicleană printre coada ochiului
şi lingura din mână.
Victorie! L-am văzut
înainte să se ascundă
în partea oarbă a lumii.
Gata, păianjenii mei
Ţi-au luat urma şi vor ţăcăni
Cu picioarele lor sacadate
Pe retină şi te voi putea ţintui
Locului, încolăcit la picioare,
Torcând – ăsta e rostul tău,
Motan blestemat.
E timpul să devii înţelept.
Şi cald.
