duminică, 28 iunie 2015

JORGE LUIS BORGES, SUNT NĂPĂDIT DE GREA MITOLOGIE


◊◊◊
„Prin 1905, Hermann Bahr a hotărât: Singura datorie, să fii modern. Douăzeci şi ceva de ani mai târziu, mi-am impus şi eu această obligaţie cu totul inutilă. A fi modern înseamnă a fi contemporan, a fi actual; suntem cu toţii moderni în mod fatal. Nimeni – în afară de un aventurier visat de Wells – n-a descoperit arta de a trăi în viitor sau în trecut. Nu există operă care să nu fie a timpului său (...).“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. LUNA DE PE CER, 1925], Buenos Aires, 25 august 1969)
◊◊◊
 „Am vorbit mult, am vorbit prea mult despre poezie ca un neaşteptat dar al Spiritului, despre gândire ca o activitate a minţii; l-am văzut pe Verlaine ca un exemplu de poet liric în stare pură; pe Emerson ca un poet intelectual. Acum cred că în toţi poeţii vrednici de a fi recitiţi coexistă ambele elemente.“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. CAIETUL SAN MARTÍN, 1929], Buenos Aires, 1969)
◊◊◊
„Soarta scriitorului e ciudată. La început e baroc, din înfumurare, şi după mulţi ani, dacă astrele îi sunt prielnice, poate obţine, nu simplitatea, care nu înseamnă nimic, ci modesta şi secreta complexitate.“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. CELĂLALT, ACELAŞI, 1964])
◊◊◊
„Nu cred în şcolile literare, pe care le socotesc născociri didactice pentru a simplifica materia predată, dar dacă aş fi silit să declar de unde provin versurile mele, aş spune că din modernism, această mare libertate care a înnoit numeroasele literaturi al căror instrument comun este limba spaniolă şi care a ajuns, de bună seamă, până în Spania. (...) O limbă este o tradiţie, un mod de a simţi realitatea, nu un arbitrar repertoriu de simboluri.“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. AURUL TIGRILOR, 1972], Buenos Aires, 1972)
◊◊◊
„Doctrina romantică despre o Muză care îi inspiră pe poeţi a fost profesată de clasici; doctrina clasică despre poem ca o operaţie a inteligenţei a fost enunţată de un romantic, Poe, în 1846. Faptul este uimitor. În afara unor cazuri izolate de inspiraţie onirică – visul cu păstorul pe care-l povesteşte Beda, celebrul vis al lui Coleridge –, este limpede că ambele doctrine cuprind partea lor de adevăr, numai că aparţin unor etape deosebite ale procesului de creaţie. (Prin Muză trebuie să înţelegem ceea ce evreii şi Milton au numit Spirit şi biata noastră mitologie numeşte Subconştient.) În ce mă priveşte, procesul este mai mult sau mai puţin invariabil. La început întrezăresc o formă, un fel de insulă depărtată, care va fi apoi o povestire sau o poezie. Văd sfârşitul şi începutul, nu ceea ce se află între ele. Acest lucru mi se dezvăluie treptat, când astrele sau hazardul îmi sunt favorabile. Nu o dată trebuie să mă întorc din drum şi să străbat zona de umbră. Încerc să intervin cât maii puţin cu putinţă în evoluţia operei. Nu vreau să o deformeze opiniile mele, care, fără îndoială, sunt lipsite de importanţă. Ideea de artă angajată este o naivitate, fiindcă nimeni nu ştie prea bine ce execută. Un scriitor, spune Kipling, poate plăsmui o poveste, dar nu-i poate pătrunde tâlcul. Trebuie să fie credincios imaginaţiei lui, nu împrejurărilor efemere ale unei presupuse «realităţi».“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. ROZA PROFUNDĂ, 1975], Buenos Aires, iunie 1975)
◊◊◊
„Din îndeletnicirea cu literatura poţi învăţa să eviţi greşelile, nu să meriţi soluţiile fericite. Poţi avea revelaţia imposibilităţilor noastre, a severelor noastre limite. Cu trecerea anilor, am înţeles că îmi este interzis să încerc cadenţa magică, metafora rară, interjecţia, opera savant construită ori de largă respiraţie. Destinul meu este ceea ce se numeşte de obicei poezia intelectuală. Cuvântul e aproape un oximoron; intelectul (starea de veghe) gândeşte prin intermediul abstracţiunilor, poezia (visul), prin intermediul imaginilor, miturilor sau născocirilor. Poezia intelectuală trebuie să împletească în mod agreabil aceste două procese.“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. CIFRUL, 1981], Buenos Aires, 29 aprilie 1981)
◊◊◊
„Să scrii un poem înseamnă să încerci o magie măruntă. Instrumentul acestei magii, limbajul, e foarte  misterios. Nu ştim nimic despre originea lui. Ştim doar că se ramifică în idiomuri şi că fiecare dintre ele constă într-un nesfârşit şi schimbător vocabular şi într-un număr nesfârşit de posibilităţi sintactice.“ (J.L. BORGES, Din „INSCRIPŢIE“ [vol. CONJURAŢII, 1985])
◊◊◊
„Fericirea de a scrie nu se măsoară prin virtuţile sau slăbiciunile scrierilor. Orice lucrare omenească e perisabilă, afirmă Carlyle, dar execuţia ei nu este. Nu am nicio estetică. Fiecare operă îi încredinţează scriitorului forma pe care o caută: versul, proza, stilul baroc ori cel simplu. Teoriile pot fi admirabili stimuli ( să ne amintim de Whitman), dar la fel de bine pot zămisli monştri ori simple piese de muzeu.“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. CONJURAŢII, 1985], Geneva, 9 ianuarie 1985)

CELĂLALT TIGRU



Visez un tigru. Proslăveşte umbra

Biblioteca vastă, laborioasă,

Şi rafturile parcă estompează;

Puternic, inocent, însângerat

Şi nou, el selva va străbate lin

Şi viitorul, urma-n mal mâlos

Lăsând de râu cu nume neştiut

(În lumea lui nu-s nume, nici trecut,

Nici viitor, o clipă numai certă),

Şi va-nghiţi barbarele distanţe

Şi adulmeca-va-n labirint stufos,

Dintre arome, aroma aurorei

Şi-aroma de vânat plăcută foarte.

Printre zăbrele: trestii lungi de bambus,

Dungi descifrez de tigru şi presimt,

Sub pielea lui vibrând lucioasă, muşchii.

În van în calea mea se-aştern boltite

Şi necuprinse mări, deşerturi vaste:

Din casa aceasta din îndepărtat

Oraş american din Sud, visez

Şi te urmez, o, tigru de pe Gange.



Când înserarea-n suflet îmi pătrunde,

La tigrul vocativ din versu-mi cuget.

E-un tigru de simboluri şi de umbre,

Înşiruire de figuri de stil

Şi de-amintiri din enciclopedie,

Nu tigrul implacabil, giuvaier

Funest, sub soare ori lună schimbătoare,

Care-n Sumatra ori Bengal repetă

Ritualul de iubire şi de moarte.

Opus-am ăstui tigru de simboluri

Pe cel adevărat, cu sânge cald,


Ce hăcuieşte-a bivolilor turmă

Şi azi, în august 3, leat 59,

Pe pajişte-şi întinde umbra-nceată,

Dar însuşi faptul de-a-l numi acuma

Şi de-a-i închipui ambianţa-nseamnă

Pe tigru să-l prefaci într-o ficţiune

De artă, nu fiinţă vie a Terrei.



Al treilea tigru căuta-vom, care

Va fi la fel cu ceilalţi, altă formă

De vis, sistem de omeneşti cuvinte,

Nu vertebratul tigru, acela care

Prin selvă, depăşind mitologia,

Păşeşte lin. Şi totuşi – ştiu prea bine –

Ceva-mi impune această aventură

Nedefinită, veche şi smintită,

Şi-n ceasul înserării caut tigrul

Cellalt, ce-n versul meu nu-şi află locul.



LABIRINT



Ieşire nu-i. N-a fost făcută pentru

Palatul ce cuprinde universul.

Nu poţi surprinde-aversul, nici reversul.

Nici zid nu-i împrejur, nici tainic centru.

Nu aştepta să se deschidă poarta

Ori drumul care duce-apoi la altul,

Şi îndărătnic altul, şi iar altul,

Să aibă vreun sfârşit. De fier ţi-e soarta

Şi judele. Atacul n-aştepta

De taur ce-i un om cu chip ciudat,

Plural şi hâd. Tresari înspăimântat

De piatra nesfârşită. Nu spera

Nimic. EI nu există. N-o să vină

În negrul asfinţit nici o jivină.



LABIRINTUL



Nu poate Zeus să desfacă plasă

de piatră ce mă strânge. Nu ştiu rândul  

de oameni care-au fost; urmează gândul  

şir monoton de ziduri, drum ce lasă

în urmă poarta-mi. Drepte galerii

ce se-ncovoaie-n arcuiri secrete,

când anii trec, lugubre parapete

de timpul crud mâncate zi de zi.

În praful palid descifrat-am umblet

ce mă-nspăimântă. În văzduh tresaltă

încovoiate seri ce sumbru poartă

prelung ecou din dezolatul urlet,

În umbră-i Altul, ştiu, şi trista-i soarte

singurătatea-i. Cată să n-ajungă,

pe Hades îl tot cheamă şi-l alungă

dorind în sânge să-mi găsească moarte.

Mereu ne căutăm. O, de-ar veni

a aşteptării cea din urmă zi!



UN CITITOR



Să se laude alţii cu paginile pe care le-au scris;  

eu mă mândresc cu cele pe care le-am citit.

Poate că n-am fost un filolog,

n-am studiat declinările, modurile,

laborioasa schimbare a sunetelor

D care asurzeşte şi devine t,

echivalenţa dintre g şi k,

dar am întreţinut de-a lungul anilor

pasiunea pentru limbă.

Nopţile-mi sunt pline de Virgiliu;

faptul c-am ştiut şi am uitat latina

e un câştig, fiindcă uitarea

e una dintre formele memoriei, subsolul ei vag,

cealaltă faţă, ascunsă, a monedei.

Când în ochii mei s-au şters

vanele aparenţe dorite,

figurile şi pagina,

am început să studiez limbajul de fier

folosit de străbunii mei pentru a cânta

singurătăţi şi spade,

şi-acum, de-a lungul a şapte veacuri,

de la Ultima Thule,

ajunge la mine glasul tău, Snorri Sturluson.

Tânărul, în faţa cărţii, îşi impune o disciplină precisă

şi o respectă, urmărind să obţină o cunoaştere precisă;

la vârsta mea, orice activitate e o aventură

ce se învecinează cu noaptea.

Nu voi mai apuca să descifrez vechile limbi nordice,

nu-mi voi mai cufunda mâinile lacome în aurul lui Sigurd;

sarcina pe care mi-am asumat-o e nelimitată

şi mă va întovărăşi până la capătul drumului,

nu mai puţin misterioasă decât universul

şi decât mine, învăţăcelul.



O CARTE



Abia un lucru între alte lucruri,

Dar şi o armă. Fost-a zămislită

În anuۥ o mie şase sute patru

În Englitera. Visul o-ntăreşte.

Mânie-ascunde, zgomot şi-ntuneric.  

O cântăresc în palmă. Cine-ar spune

Infernul că-i într-însa: vrăjitoare

Bărboase – parcele, pumnale care

A umbrei legi pe dată le-mplinesc,

Un aer greu, de năruit castel

Care-ţi veghează moartea, delicata

Mână ce-nsângerează mări de spumă,

Tăria spadei, strigătul de luptă.



Acest tăcut tumult acuma doarme

În lumea unei cărţi ce se-odihneşte

Pe liniştitul raft. Dormind, aşteaptă.



ELEGIE



Nu ştie nimeni, nici măcar oglinda

că amare lacrimi omeneşti vărsat-a.

Nu poate bănui că prăznuieşte

acele lucruri vrednice de lacrimi:

zoritul şir de ani şi frumuseţea

Elenei, deşi el n-a văzut-o,

şi mâna lui Iisus pe lemnul crucii

sub stăpânirea Romei, şi cenuşa

Cartaginei, şi în poem persan

privighetoarea, scurta fericire,

neliniştea ce stă mereu la pândă,

Virgiliu plin de muzică şi fildeş,

care a cântat a spadei vitejie,

mişcarea norilor, necontenită,

ce parcă-ncremeneşte-n asfinţit,

şi dimineaţa ce devine seară.

Un om se află dincolo de uşă,

alcătuit din timp şi din iubire.

E singur. Toate lucrurile lumii

le-a plâns la Buenos Aires.



GÓNGORA



Marte, război. Apollo, foc ceresc.

Neptun e marea. Ochii mei s-o vază

nu pot, căci zeul o înceţoşează.

Vestigii ce pe Domnu-l surghiunesc

din inima curată. Mi-a sortit

ursita stranie idolatrie.

Sunt năpădit de grea mitologie.

Captiv, căci de Virgiliu sunt vrăjit.

De el şi de latină. Am făurit

din orice vers ermetic labirint

de împletite vorbe ce te prind

în laţ, neînţelese, joc căznit.

Văd peste vremi cum o săgeată-n zbor

încremeneşte,-n lacrima fierbinte

văd perla, şi cleştar văd în izvor.

Ciudată-mi este arta. Ia aminte.

Nu-mi pasă de batjocuri ori de-ocară.

Cosiţele în aur le-am schimbat.

Şi totuşi o-ndoială mă-nfioară:

de numele meu Domnul n-a uitat?



Încerc la lucruri simple să revin:

la trandafiri, la pâine şi la vin.

vineri, 19 iunie 2015

WALLACE STEVENS, CARTEA ŞI CANDELA



WALLACE STEVENS

(1879 – 1955)



„Stevens a fost un iubitor de muzică şi de pictură, foarte avizat, un cunoscător excelent, deschis la delicii subtile, îl admira pe George Enescu şi pe Brâncuşi întru a cărui admiraţie se întâlnise cu opuşii săi Pound şi Sandburg, idoli fiindu-i însă impresioniştii şi Debussy, cum o pot atesta poeziile scrise în prima jumătate a carierei sale. (...) Poet al primatului imaginaţiei, el ar putea spune, parafrazând un vers al contemporanului său William Carlos Williams, că nu există lucruri decât în imaginaţia ce le creează (...). Abstractismul extrem al limbajului său, răspunzând unei permanente necestităţi de a concentra poemul asupra lui însuşi – poet al poeziei, îl numea un critic american – duce uneori la preţiozitate, la un navegar cultos, cum ar fi spus Quevedo, obositor şi van. Intervin nuanţe de ironie, un simţ al zădărniciei Eclesiastului şi chiar o amărăciune imperceptibilă; tonul se comprimă şi cuvintele îşi modifică funcţia, capătă valenţe noi ori se neutralizează reciproc, lăsându-ne doar un sentiment confunz de poezie insesizabilă. Poet al meditaţiei închise, circulare, Wallace Stevens e tipul bonzului modern, dedublat, desfăşurând în capela sa foarte greu abordabilă, ritualuri eteroclite, pendulând paradoxal între anacronismul formulei şi magia verbului menit să anticipeze o epocă nouă, necunoscută, a poeziei autarhice – dacă ne putem vreodată imagina o asemenea poezie. În mod straniu, de multe ori el atinge vibraţia cea mai înaltă tocmai atunci
când îl încearcă tristeţea de a nu fi putut eluda existenţa, istoria, societatea, adică tot ceea ce constituie viaţă şi moartea poetului din totdeauna.“

(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI

UNIVERSALE CONTEMPORANE)
 
DIMINEAŢĂ DE DUMINECĂ



I

Complicitatea kimonoului, cafeaua

Târzie, portocalele pe scaunu-nsorit

Şi libertatea verde-a unui papagal

Pe-un covoraş se-amestecă împrăştiind

Răgazul sfânt al unui sacrificiu vechi.

Ea, aţipind, visează-un pic, şi simte sumbra

Năvală a acelei catastrofe

Străvechi, o umbră grea pe luciul apei.

Verzile-aripi lucind şi portocalele-aromate

Par lucruri într-o procesiune-a morţii,

Undind pe-o apă vastă, fără sunet,

Ziua-i o apă vastă, fără sunet,

Purtându-i visătoarele picioare

Pe faţa mării, spre tăcuta Palestina,

Domeniu şters de sânge şi morminte.



II



De ce şi-ar oferi mărinimia – morţii?

Ce e divinitatea, dacă-apare

Numai în umbre fără grai şi-n vise?

Nu va găsi ea-n tihna-acestui soare,

În fructele-aromate,-n aripile verzi, şi altfel

În orice iz şi frumuseţe a ţărânii,

Lucruri la fel de vrednice de-a fi

Iubite, ca şi cugetul la ceruri?

Divinitatea trebuie s-o simtă-n ea:

Patimi de ploi sau simţăminte de ninsori,

Mâhniri ale singurătăţii, sau cumplite

Elanuri când pădurea înfloreşte,

Fiori pe-un umed drum în nopţi de toamnă;

Atâta chin şi bucurie, amintind

Copacii verii, ramurile iernii.

Iată măsurile sortite sufletului ei.


III



Zeus în nori nepământeană naştere avut-a.

N-a supt la sân, şi nici un plai iubit  

Zeieştii sale minţi nu i-a dat spaţiu

Pentru mişcări solemne şi rotunde.

Umbla-ntre noi, august, precum un rege

Mormăitor, trecea printre supuşi,

Până ce-al nostru sânge, virginal,  

Unindu-se cu cerurile-adus-a

Asemenea răsplată-ncât supuşii  

Adevăraţi au desluşit-o, într-o stea.

Greşi-va sângele din noi? Sau fi-va  

Un sânge-al paradisului? Pământul

Părea-va oare-alcătuit în totul

Din paradisul cunoscut de noi?

Cerul va fi mai prietenos decât acum,

O parte chin şi altă parte trudă,  

Şi-n pas de glorie cu dragostea, nu însă

Acest nepăsător hotar albastru.



IV



Ea zice: „Îmi place când trezite păsări,  

Nainte de-a zbura, încearcă şesul

Ceţos, cu tandre întrebări, dacă-i real;

Dar când nu-s păsări, şi-acest şes fierbinte

Nu se întoarce, unde-i paradisul?

Nu e nici vreun bârlog al profeţiei,  

Nici vreo himeră veche din morminte,

Nici subteranele de aur, nici ostrovul

Melodios, refugiu pentru duhuri,

Nici sudul visător, nici palmierul

Noros, pe-un deal ceresc, ce-a rezistat

Ca verdele de-Aprilie, sau va dura

Ca-n amintirea ei trezite păsări

Sau ca dorinţa ei de Iunie şi seară,

Pe care-o rotunjeşte perfecţiunea

Unor agile-aripi de rândunică.“


V



Ea zice: „Însă-n mulţumire, eu tot simt

Nevoia unei fericiri nepieritoare.“

Moartea e mama frumuseţii; numai ea

E-n stare să ne-aducă împlinirea

Dorinţelor şi viselor. Chiar dacă

Ne-azvârle-n cale frunzele uitării  

Neîndoioase, cale a durerii,

Multiple căi pe care şi-a sunat

Triumful frazele de bronz, iubirea

Abia simţită, frageda ei şoaptă,

Ea scutură o salcie în soare

Pentru fecioarele-nvăţate să se-aşeze

Cu ochii pironiţi în iarba stinsă

Din jurul lor. Ea-nvaţă flăcăiandrii

Să-ncarce-un talger ne-nsemnat cu prune

Şi pere moi. Fecioarele le gustă,

Şi fără patimă se pierd în frunze moarte.


VI



Deci neschimbată-i moartea-n paradis?

Fructul cel copt nu cade niciodată?

Sau crengile atârnă veşnic grele-n  

Acel văzduh perfect, neschimbător,

Însă asemeni cu pământul nostru efemer,

Cu râuri care, ca şi-aici, tânjesc spre mări,  

Dar nu le află niciodată, aceleaşi ţărmuri

Ce se retrag şi nu se-ating nicicând

Cu-o nerostită-nţepătură de durere?  

De ce-ai sădi pe-acele maluri peri,

Stârnind pe coastă-arome iuţi de prune?  

Vai lor, vor trebui să irosească

Culoarea noastră, ţesătura de mătase

A după-amiezii noastre, să ciupească

Banala strună a lăutei noastre!

Moartea e mama frumuseţii, mistică,

Iar nouă ni se pare că zărim

La pieptu-i arzător mamele noastre ele

De pe pământ, care-aşteptând veghează.


VII



Tulburător şi suplu, un cerc de oameni

Cânta-vor orgiac în zori de vară

O zgomotoasă închinare soarelui,

Nu ca un zeu, ci ca un zeu posibil,

Gol printre ei, ca un izvor sălbatic.

Cântec al paradisului va fi,

Din propriul lor sânge-ntors la cer;

În cântul lor vor năvăli, pe rând,

Lacul vântos în care domnul lor se bucură,

Copaci ca îngerii, şi dealuri cu ecou

Cântat mult timp pe urmă între ele.

Nemijlocit cunoaşte-vor cereasca

Prietenie-a oamenilor care

Pier şi a dimineţilor de vară.

Şi de-unde vin şi încotro se-ndreaptă

Roua pe glezna lor mărturisi-va.


VIII



Ea, peste apa fără zvon, aude

Un glas strigând: „Mormântu-n Palestina  

Nu-i poarta duhurilor cu zăbavă.

E groapa lui Isus, unde-a zăcut.“

Trăim într-un haotic univers al soarelui,

În lanţul strămoşesc de nopţi şi zile,

În insula singurătăţii, liberi,

De ape mari şi fără de scăpare.

Aleargă ciute-n munţii noştri, pitpalacii

Aruncă ţipăt brusc în preajma noastră;

Se coc dulci fructe în sălbăticie;

Şi în singurătatea din văzduhuri,

Spre seară,-ntâmplătoare cârduri de

Hulubi înscriu nelămurite unduiri,  

În timp ce, tot mai jos în întuneric,

Se-afundă lin pe aripi larg întinse.


PENTRU UN BĂTRÂN FILOZOF LA ROMA



În pragul cerului, făpturile ce trec pe stradă

Devin făpturi cereşti; mişcare majestuoasă

A unor oameni micşorându-se treptat în spaţiu,

Cântând, cu vocea slabă, tot mai slabă,

Iertare ininteligibilă şi un sfârşit –

Roma, un prag, şi dincolo această Romă

Mai blândă, şi-amândouă-n gând asemeni.

E ca şi cum mândria omenească-ar face

Din două paralele-o perspectivă, care

Se-mparte între toţi, pe ţol şi leghe.

Uşor se schimbă-n aripă un steag în vânt...

În zarea simţurilor, lucrurile sumbre

Sunt paji ai bogăţiei, însă numai

Ai celei întru spirit, dincolo de ochi,

Nu-n sfera lor, ci dincolo, nu prea departe.



Sfârşitul omului în cel mai vast imperiu

Al spiritului, maxima cunoaştere-n prezenţa

Supremei necunoaşteri. Strigăte de vânzători

De ziare se fac murmure, mirosul

De farmacie – un parfum de nepierdut...



Pat, cărţi, fotoliu, maici trecând în şiruri, 

Lampa ferindu-se de văz – acestea sunt  

Izvoarele de fericire-n forma Romei,

O formă-nchisă-ntr-un vechi cerc de forme,

Şi-acestea stând sub umbra unei forme



Unite peste pat şi cărţi, o presimţire

Planând pe scaun, o lumină peste maici,  

O rază peste candela ce-şi rupe meşe

Spre-a fi cuprinsă-n lucrul

Simbolizat de foc: posibilul ceresc.

Grăieşte pernii ca şi cum ai fi tu însuţi,

Fii orator – dar într-o limbă negreşită,

Fără emfază, Tu, pe jumătate adormitul

Al milei ce-n această-odaie stăpâneşte.



Aşa, în largul de lumină ne simţim

Nespus de mici, aşa, oricare dintre noi

Se vede-n tine, vocea şi-o aude

În vocea ta, stăpân şi om al milei,

Sorbit de-atomii tăi cei mai mărunţi,



Tu somnolezi în adâncimile treziei,

În patul cald, şezând pe scaun, şi trăind,  

Însă trăind în două lumi: pentru întâia  

Neobosit, iar pentru ceealaltă sub osândă,

Grăbit de dor spre măreţie prin noianul



Mizeriilor, dar aflând-o totuşi

Doar în mizerie,-n suflarea care surpă,

Adânc poem al celor obidiţi şi morţi,

Ca-n stropul cel din urmă-al unui sânge-adânc

Căzut din inimă, zăcând alături,



Neted ca sângele unui imperiu, poate,  

Pentru un cetăţean din cer, deşi al Romei.

Numai discursul sărăciei ne-ncălzeşte,

Mai vechi e decât cel mai vechi discurs în Roma.

Acesta-i tragicul accent al scenei.



Iar tu, – tu spui, fără-a vorbi, silabe

Sublime-ntre sublime lucruri, – singur

Invulnerabil între căpitanii

Cei cruzi: o majestate nudă, dacă vrei,

De cuib de şoim şi bolţi pătate-n ploaie.



Vin sunetele. Îţi aduc aminte de clădiri.

Viaţa-n oraş nu stă. Şi nici n-ai vrea vreodată

Să stea: e-o parte-a vieţii tale din odaie.

Din domuri îşi ia patul tău arhitectura.

Şi clopotele-aduc mereu solemne nume



În coruri şi refrene, nedorind ca mila

Să fie doar o taină a tăcerii,

Şi nici ca solitudinea simţirii

Să-ţi dea mai mult ca straniile lor acorduri

Şi ca ecoul lor care-i un murmur.



E-un fel de măreţie absolută, la sfârşit,

În care tot ce e vizibil s-a mărit, şi totuşi

E doar un pat, un scaun, sau un şir de maici,

Teatrul cel mai vast, portal cu stâlpi,  

Cartea şi candela-n odaia ta înmiresmată.



Totală măreţie-a unui edificiu

Total, ce-a fost ales de un inchizitor

Al edificiilor, pentru sine însuşi.

El se opreşte-aici pe prag, ca şi cum schiţa

Cuvintelor rostite prinde formă.



ANECDOTA BORCANULUI



Am plasat un borcan în Tennessee,

Şi era rotund, pe o culme de deal.

Din cauza lui sălbăticia leneşă

A năpădit în juru-acelui deal.



Sălbăticia s-a-nălţat până la el,

Şi s-a lăţit în jur, nemaifiind sălbatică

Borcanul, sus pe deal, era rotund

Şi nalt şi plin de sine trona-n aer.                       



Şi-a-ntins împărăţia peste tot.

Borcanul era gri şi despuiat.

A rezistat tufişului şi păsării,

Cu altceva nimic în Tennessee.



MOARTEA UNUI SOLDAT



Viaţa se contractă, în aşteptarea morţii,

Ca-n anotimpul toamnei.

Soldatul cade.

Ea nu soseşte ca un personaj în trecere,

Impunându-şi despărţirea.  

Strigând după pompă.



Moartea e absolută şi fără monumente,

Ca-n anotimpul toamnei,

Când vântul cade.



Când vântul cade şi, peste ceruri,  

Norii îşi văd, cu toate acestea,

De drumul lor.