VIFORENI, 10 APRILIE 2015, „ŞI POEZIA ARE DUMINICILE EI“

„ŞI POEZIA ARE DUMINICILE EI“

VIFORENI, 10 APRILIE 2015

OCTAVIAN VOICU

(1940 – 2005)

Constantin Puşcuţă, cel ce s-a născut la 28 octombrie 1940 în satul Viforeni, din judeţul Bacău, a devenit, din 1966, prin pseudonim literar, Octavian Voicu. Om al cetăţii şi om al cărţii, având o singură profesie, de rob al poeziei, Octavian Voicu înseninează spaţiul cultural băcăuan prin volumele sale.

1. Ce întemeiază privighetoarea (1973)

2. Viaţa pe rod (1975) 

3. Cât eşti lumină (1979) 

4. Cartea locului (1986)

5. Eu sunt, tu eşti, El Este! (1998)

6. Pagini alese (2000)

7. Cartea lui Copil Împărat (2002)

8. Cartea privirii (2003) 

OCTAVIAN VOICU, PRIVEGHI AM FOST

 

 „Ce întemeiază privighetoarea..., Poetul...? Nu mai mult decât Cântecul! Spune­rea despre existenţă şi întru existenţă. Rugăciunea, legătura noastră cu Dumnezeu. Dezmărginirea şi sinergia, asumarea Jocului Secund! Rămâne ce întemeiază poeţii sau, «ceea ce dăinuie, întemeiază Poeţii» – spune Hölderlin. Iată, sunt treizeci de ani de la apariţia acestui volum şi cred în continuare în această artă poetică – Poetul este cel de pe buzele căruia cuvântul întemeiază! Umilinţă absolută, sme­renie, nu orgoliu: a da sens superior prin Cântec fiinţei care suntem!”

OCTAVIAN VOICU

OCTAVIAN VOICU, POEMUL-RUGĂCIUNE

„Cred în poemul-rugăciune. Într-o asemenea rostire, se adună toată «deofiinţa» noastră, a Omului. Cred, împreună cu alţi poeţi, că orice poet autentic este rugăciune, între­zărire de absolut, rostire maximă. Limbajul poetic este numirea fiinţei noastre! Cuvintele sunt mari, dar mă locuieşte această propensiune, acest dor. Scriem un poem neîntrerupt. Nu mă interesează să scriu metafore, cuvinte sărace, înstrăina­te, figuri de vorbire în sine. Chiar dacă ele sunt, mai mult sau mai puţin, inge­nioase. Când ne rugăm lui Dumnezeu, toate limbile sunt universale, de «circulaţie» cosmică! În această «întemeiere» nu sunt limbi mari, mijlocii, mici!”

OCTAVIAN VOICU

OCTAVIAN VOICU, SUNTEM O IVIRE ÎN LUME

„Suntem o ivire în lume, înmulţim, generaţie după genera­ţie, rugăciunea pentru neamul din care suntem. Poate am căpătat o anumită în­drăzneală în discursul meu de a fi solidari, de a fi memorie cuprinzătoare, neadormire, de a deosebi binele de rău, de a căuta timpul potrivit cu descoperirea unuia către altul, de a nu privi ca neînsemnat pe semenul meu. Iubirea aproapelui nu  în­seamnă lipsa de judecată de valoare, ba, judecata ce mi-o fac, mi-o fac prin el! Dar încă o dată, mă rog lui Dumnezeu să am darul de a învăţa de la semeni, de la cei în mijlocul cărora trăiesc.”

OCTAVIAN VOICU

OCTAVIAN VOICU, SĂ FIU CU SEMENII MEI

„Mărturisirea Fiinţei! Programul şi scopul? Să fiu cu semenii mei şi cu cei care au fost şi cu cei care vor fi o bună lumină. O îmbunătăţire. O visare cu ochii des­chişi. O desluşire. Cosmosul s-a „ordonat” după Cântecul divin – să căpătăm şi noi oamenii, asemănare – fiind suflet deplin. Întunericul nu este lumină neagră, ci lipsă de Lumină, tot aşa păcatul – lipsa ascultării; moartea – lipsa vieţii; tăcerea – lipsa cuvântului; urâtul – lipsa frumosului! Eu sunt un idealist – din Om nu se poate şter­ge chipul Cuvântului! Şi poetic locuieşte, există, omul – a spus acelaşi Hölderlin. Dar poate mai adevărat ar fi că nu eu am scris cărţile, multe, puţine, câte sunt, ci ele m-au scris pe mine!”

OCTAVIAN VOICU

 „ALTOR FIINŢE PĂMÂNTU-I DE ADĂPOST“

PĂRINŢI

Tot mai singuri, tot mai vechi.

Şi vorbesc atât de tare încât

Stârnesc păsările din curte.

Vorbesc de toate, fără înconjur.

Îi aud cum spun:

De ce băiatul nostru n-o fi dormind noaptea?

Parcă ne-ar avea el acum pe noi copii!

Tot mai singuri, tot mai vechi

Tac şi se privesc

Ca şi cum s-ar vedea după o mie de ani.

OCTAVIAN VOICU

AMINTIRE

Stă sub umbrar şi mereu tropăie

Alungând muştele rele de vară,

Căluţul alb ca de vis.

De peste gard un copil i se joacă

În ureche cu o păpădie.

Trec şi tot acest poem mă urmăreşte

Cum m-aş întâlni cu copilăria

Şi s-ar lua după mine

Să mergem într-o altă vară, uitată,

Acolo la Viforeni.

Trec...

OCTAVIAN VOICU

IULIE

 

Pe dealurile cu flori, acolo la Viforeni,

numai eu şi albinele într-o amiază de iulie;

cărarea abia se ghiceşte sub iarba grasă;

e pe-aproape casa de veci a satului

şi nimeni nu trece fără vreo treabă

cum eu acum îmbătându-mă de-o dulce privelişte;

dintr-o culme în alta spre-o mirişte câţiva grauri;

sub un tei toropit sunt cel de-acum o mie de ani;

copilăria cu turme şi cu jucării decupate

dintr-un bostan verde mă cheamă

şi eu nu mai am cuvinte să-i răspund;

trec doar murmurând încă o dată locul,

trec doar murmurând încă o dată locul.

OCTAVIAN VOICU

 

DE TINE SĂ SE SPUNĂ

Cu faţa ta arzând treci înainte,

Topeşte porţi şi surpă, fă cărare.

Să ia lumină din lumină fiecare

Şi gura să se-nvrednicească de cuvinte.

S-adăpostească-n palma ta gângănii,

Găsească toate rost sub straşini largi,

De tine să se spună: i-au fost dragi

Aceste locuri, le trecea zburând pe sănii…

OCTAVIAN VOICU

MARE DE NETRECUT

Mâinile mamei adunând boabe

Pe sub butuci de vie –

Acum, în toamnă! Mâinile ei

Văi şi urme – crengi puternice.

Prin ani, carte de citit o viaţă…

Mâinile mamei alegându-mi un măr

Domnesc, rotunjindu-mi faţa.

Cum altădată, în copilărie,

Îmi atingea obrazul – pregătindu-mă

De drum.

Mâinile ei de pus deasupra rănilor lumii!

Mâinile ei aspre, dulci. Sărut prelung

Pentru un fiu şi cuvintele ei,

Care nu se pot lua în deşert,

Pentru că sunt atât de puţine

Şi-abia de ţi-ar ajunge să spui:

Lacrima aceasta de la mine la tine –

Mare de netrecut…

OCTAVIAN VOICU

„SUNT UN VESTITOR BUN?“

POEM

E septembrie şi mă duc să-l aflu

Pe domnul Bacovia prin grădinile oraşului,

Trebuie să fie pe acolo preumblându-se,

Căutând un vers –

Sau deja murmurând unul –

,,Sunt clipe când toate le am...”

E septembrie! Notează că eşti fericit...

Că lumina ce ţi s-a dat, strigătul,

Pentru drumul înapoi, înainte, au fost adevărate.

Notează: prima vamă bună de frunze a fost

Luată, aseară, de un vârtej puternic.

Şi nu numai atât,

Istoria contemporană

Se scrie, o scrii, şi chiar mai mult,

Cu propria ta mână,

Fii mulţumit!...

OCTAVIAN VOICU

SCRIE DESPRE IUBIRE

Scrie despre iubire strigă în gura mare

pune mâna pe inimă

tu care ai cuvânt

nu peste mult Domnul va veni pe pământ

să ne întrebe de darul ce ni L-a lăsat

de Legea cea dreaptă

şi de toate câte cu ea sunt

scrie despre iubire nu pregeta

de iubire toată răutatea se teme

spune tuturor aceastea cu vreme şi fără vreme

eşti cel cărui s-a dat cuvântul spre a-l întrupa

OCTAVIAN VOICU

DAR EU VĂ SPUN

Dar eu vă spun: e o părere că ştii

Pe de rost cum va arăta iarba

Din primăvara ce vine –

E o amăgire că înfrunzirea

Va fi cum a fost cea dintotdeauna.

Eu spun: miracolul există

Şi nimic nu a mai fost,

Şi totul e altceva.

Spun: sufletul poate îmbătrâni,

Ochiul şi urechea pot deveni nepricepute.

Pot minţi, pot să se sature de viaţă.

Spun: minunile se întâmplă.

Frunza pe care o veţi vedea

Va fi altă frunză,

Firul pe care îl veţi vedea

Va fi alt fir,

Steaua deasupra altă stea.

Tu, din colţul tăcerii, eşti prea devreme

Ieşit din această vale,

De nu auzi cântările, rodirile,

De ochiul tău nu vede pe ceruri

Primeniri...

OCTAVIAN VOICU

DE VREME CE TOATE

Am găsit că apa acestui loc este limpede

Şi vânturile blânde,

Am aflat un loc bun

Sub un crug pe care-l voi stăpâni –

Spune cel ce întemeiază.

Şi de vreme ce toate sunt prielnice

Aici vreau să mă înalţ.

Vreau să fiu fruct al acestui loc

Şi mormânt bogat.

Izvorul va creşte în preajma mea

Şi copacul grădinii va înflori – 

Cei ce vor veni şi din stele

Mă vor afla aici –

Numai cel ce a stat pe un loc ştie

Al cui este şi care-i obiceiul.

OCTAVIAN VOICU

 ÎN TOATE DIMINEŢILE TALE

Caută în toate dimineţile tale

Chipul curat al stelei

Care te-a privegheat,

Firul care ţi-a liniştit auzul –

Şi pasărea care te-a legănat.

Caută în toate dimineţile tale

Cântecul care închide rănirea,

Care înalţă suflarea,

Care se depărtează de ţărmuri în spaimă.

Caută ce poţi numi,

Ce vămile cuvântului prind,

Ce sufletul tău speră.

În toate dimineţile tale fii

Lacrima pe care soarele

O va răsfrânge în mii de feţe,

O va zidi ca pe un astru.

OCTAVIAN VOICU

 PRIMĂVARĂ ÎN ICOANE

Luminile, cum cad în aur, dau frunzare

şi tu pe sub toate imnul dezlegând

te preamăreşti, e rupere de gând,

ţi-e inima de Dumnezeu mai mare;

crescutul fir e freamăt răsunând,

se unduiesc izvoare către mare,

respiri efluvii ample, planetare

şi imnul tău e purpură cântând;

părinţi pe margine, tăcută fire,

se auzind din toate o chemare,

cupolele şi ele dau în floare,

cuprindere ţi-e sufletul, zidire,

se vindecă şi iarăşi se răneşte

fiinţa ta şi iarbă sfântă creşte!

 OCTAVIAN VOICU

ROUĂ PE ALTARE

Spovedire de lumină în fereastra ta

şi de întuneric spovedire,

trecem pe sub toate cu uimire

şi întrebând şi fără a întreba!

Ocolire, vârfuri, cale, umbre

peste spinii depărtării strânşi aproape,

punem piatra unghiului şi ape

dau la turnuri turme să se-adumbre,

cumpene şi creştete albite,

orbii stând la vânt să prindă veste,

mână cel ce vrea să treacă peste

prăbuşiri, hotare nenumite,

cuibărite nopţi şi-mpărăţii fugare

ridicări în dimineaţă rouă pe altare.

OCTAVIAN VOICU

AUD PRIN VIS

Aud prin vis cocoarele, aud ţărmul

Izbit de sloiuri -

Sunt un mugure uriaş

Pe copacul luminii.

Doamnă, ce semne sunt acestea:

La răsărit şi la apus

La miazăzi şi miazănoapte

Bat aripi;

Iese abur din câmpia vânătă.

Să fie primăvară, atât de timpurie...

Au grăbit-o cuvintele mele,

Inima mea îndrăgostită.

Sunt un vestitor bun?

Gura mea poate potrivi minuni!?

OCTAVIAN VOICU

POEM DE SEARĂ

Pune aceste frunze între cărţile acelea

şi ele îngălbenite

pune-le cu mâna ta blând

cum ai umbla cu o foarte îndepărtată lumină

acum ajunsă în palmele tale

o uitată urmă a trimisului de seară

aduni în pace o lacrimă

dar chipul fecioarelor este voia cea bună

acasă doarme oşteanul

peste timpi poate toate durerile

uşor să pui această frunză

la rana care se vindecă prin vis

uşor să şi duci lumina

celui ce te-a strigat din noapte

ca pe un fiu

ca un măr pământul

şi umbra lui pe foile unei cărţi de poezii

murmură acest vers

OCTAVIAN VOICU

TAINA SĂRBĂTOARE RARĂ

Şi poezia are duminicile ei

când devine rugăciune

nu se mai lasă scrisă pe genunchi

bătută la maşină

ci numai şoptită acolo în tăcere

lângă zidul vechi

pe care lipite în zugrăveală

chipuri neştiute aşteaptă

tu care nu ştii cum se numesc acele cuvinte

cu care te mângâi şi le şi uiţi până acasă

poate eşti chiar sacra rostire

cum Domnul a zis aşa să se facă

şi va fi umbra ta o pânză rară

prin care stelele scapără ninse cu uitare

OCTAVIAN VOICU

 „DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE“

 PORUNCI

 

Parcă aş avea de luat ceva în grabă,

aşa mă uit peste toate de lacom:

şi pajiştea aceasta,

şi izvorul acesta,

şi floarea de acolo,

şi copila de acolo.

Parcă aş fi trimis în grabă să aduc ceva,

aşa mă uit peste toate.

Oare pentru cât timp am fost uitat?

Oare când urechea mea va auzi porunca:

de-ajuns!?

Pune din zbor la locul lor toate.

Dă drumul şi foii aceleia

ce-o ţii la piept închisă cu o lacrimă;

du-te în împărăţie

şi învaţă cea mai înaltă cântare;

este acolo un pom; poţi să stai cât vrei sub el.

OCTAVIAN VOICU

 DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE

Doamne, prin împărăţie,

una mie, una Ţie,

prinde mărul auriu

cât nu-i veacul prea târziu;

cine trece şi priveşte

cuvintele nu găseşte

şi ne tace îngereşte.

Doamne, prin împărăţie,

fluturi prind cu-o pălărie,

unul mie, unul Ţie,

parcă-i anul o mie;

de departele e aproape

şi călătorind pe ape

una mie, una Ţie,

nimeni ştie, nimeni ştie,

iată că-i şi-a doua mie.

OCTAVIAN VOICU

 POVESTE

Toate se uită ca şi cum nu ar fi fost,

tu, eşti cel de după un milion de ani, care treci,

alte albii s-au făcut poteci,

altor fiinţe pământu-i de adăpost.

Peste fântâna în care te apleci

un alt chip s-a căutat, s-a răsădit,

tu însuţi ai uitat de unde te-ai ivit

şi încotro urmează să pleci.

Pune deoparte steaua pentru o altă cale,

se anunţă mutări, se sting planete.

Turma care urcă acum din vale

este pierdută de-un fluier şi de-un păstor.

Stă norul negru pe îndelete,

nu-i pajiştea noastră lângă un pururi izvor.

OCTAVIAN VOICU

BALADĂ VECHE

Pe-o margine de drum în sus

s-a-nţepat moartea-ntr-o holeră

şi stă într-un picior şi strigă

parcă s-ar pune de zaveră.

Şi trece-un om şi-o ia în car

suind-o snop pe fânul moale

şi nici la deal nu o dă jos

să nu se plângă dumisale.

Şi cum merg ei aşa-n amurg

s-o întrebe îi dă ghes tăcerea:

„Umbli de una prin ponoare

şi nu te temi cum e muierea?”

Dar când se-ntoarse de răspuns

înspre creştina păguboasă

văzu pe zarea dată-n crai

de lună nouă prinsă-o coasă.

„Ia uită-te, îşi zise-n sine,

cum am uitat să-mi iau unealta”

şi îi şopti o umbră aproape:

„Nu-i coasa ta, aceea-i alta.”

Pe-o margine de drum în sus

s-a-nţepat draga-ntr-o holeră

şi stă într-un picior şi strigă

parcă s-ar pune de zaveră.

Scapără noaptea sub copite

şi drumu-i hău de peste lume

şi mână-un om căruţa verde

şi nimeni nu-i ştie de nume!

PRIVEGHI AM FOST

Cuvintele ce vin, izvor să se facă

alături, dulce izvor;

lângă ele, lângă ele

voi trebui mereu găsit;

nu mai am nici un zbor;

de-acum eu cu mine

spornic învăţând de la copii,

de la trecători, de la dobitoace,

de-acum eu pe mine strigându-mă

tu, celălalt, vino-ncoace;

de-acum eu cu mine

zidindu-mă lângă drum;

toţi, care treceţi, învăţaţi-mă:

sunt scorbură neştiutoare,

orbire de fum.

Priveghi am fost şi m-am făcut poveste;

eu am spus mereu de drumul

celui ce se duce;

o, târziu pricep, târziu,

că sunt neştiutorul;

pentru mine toate drumurile sunt răscruce.

OCTAVIAN VOICU

VERSET VI

Bat clopotele toate

să te cheme la rugăciune,

intră sufletul tău în minune,

Doamne, de la miresme nu-L mai scoate,

nu-L mai scoate de la lumina ca mierea,

lasă-L să-şi ia de-acolo puterea,

să-şi ia cuvântul, să-şi ia poezia

şi uşor să umble ca păpădia

şi ca un fluture

şi nimic să-l scuture.

Ascultă cum clopotele bat

şi te cheamă la împărat!

OCTAVIAN VOICU

ODATĂ

Doamne, ninge-ne aici adânc şi îngroapă-ne

cu tot cu mânăstire;

joacă-te cu atâtea petale peste noi,

încât să fim lacrimă lângă zidire.

Şi lasă-ni-l nouă pe acest zălud de ţigan

urcat pe masă să ne cânte

până nici o lacrimă nu vom mai avea.

El de toate să ne descânte.

Doamne, nu ne mai duce în alt plai –

uită-ne de lume, de toate.

Troieneşte-ne, desprinde-ne din poveste,

mânăstireşte-ne de se poate.

CÂND VA FI

Când va fi să trec la vămi,

Doamne, lasă-mă cu flori,

multe-n păr şi-n braţe multe,

Şi multe la subţiori.

Vreau cu ele să corup

Pe oculte îngere —

Să-mi asculte-o plângere

Ce-mpotriva nimănui

O aveam de mult s-o spui.

Cînd va fi să trec la vămi,

Doamne, lasă-mă cu iarbă,

Din poiana de desculţ

Sunt un prunc, deşi am barbă –

Căci va trebui să-mi pun

Aşternut pe pietre reci,

Doamne, nu-i uşor să-ţi faci,

Aşternut pe sub poteci.

OCTAVIAN VOICU

COASTA VIILOR

Culeg târziu din boabele uitate

pe Coasta Viilor cu morţi

şi ei târzii la cine ştie care porţi.

Îi spală, Doamne, de păcate!

Culeg târziu şi-i dulce rodul, sorţi

nu pun, le ţină vremea măsurate

pe câte nu le aflu, scuturate

luminile ce-ai vrea să le mai porţi!

Din depărtare corn şi pentru mine?

Sau o părere? Veacul se încheie;

fântânile prea pline să le beie

de nicăieri vreo turmă nu mai vine…

Pe-o margine de noapte tai cărare.

Te zboară gândul ca pe-o arătare!

OCTAVIAN VOICU

OBICEI

 

Acolo, pe deal, la Viforeni

acum se fac dezgropări de oameni vechi

şi vin peste oasele părăduite se toarnă

şi cuvinte de iertare se spun;

acolo, pe deal, la Viforeni

în bisericuţa de lemn

se petrece toată lacrima mamei,

se adună toată amintirea.

Acolo eşti cu rădăcina, trup al meu,

acolo-i bunicul, bunica,

acolo-i pasărea, care toată primăvara

găseşte liniştea liniştii

ca să-şi scoată puii.

La deal s-au dus toţi,

la deal s-au dus toţi

şi nici unul nu s-a lăsat la vale,

şi nici unul nu sa lăsat la vale

cum atât de uşor i-ar fi fost,

cum atât de uşor le-ar fi fost

dumnealui, dumnealor, dumisale…

OCTAVIAN VOICU