luni, 20 aprilie 2015

VIFORENI, 10 APRILIE 2015, „ŞI POEZIA ARE DUMINICILE EI“



„ŞI POEZIA ARE DUMINICILE EI“
VIFORENI, 10 APRILIE 2015

OCTAVIAN VOICU
(1940 – 2005)

Constantin Puşcuţă, cel ce s-a născut la 28 octombrie 1940 în satul Viforeni, din judeţul Bacău, a devenit, din 1966, prin pseudonim literar, Octavian Voicu. Om al cetăţii şi om al cărţii, având o singură profesie, de rob al poeziei, Octavian Voicu înseninează spaţiul cultural băcăuan prin volumele sale.
1. Ce întemeiază privighetoarea (1973)
2. Viaţa pe rod (1975) 
3. Cât eşti lumină (1979) 
4. Cartea locului (1986)

5. Eu sunt, tu eşti, El Este! (1998)

6. Pagini alese (2000)

7. Cartea lui Copil Împărat (2002)

8. Cartea privirii (2003) 




OCTAVIAN VOICU, PRIVEGHI AM FOST

 

 „Ce întemeiază privighetoarea..., Poetul...? Nu mai mult decât Cântecul! Spune­rea despre existenţă şi întru existenţă. Rugăciunea, legătura noastră cu Dumnezeu. Dezmărginirea şi sinergia, asumarea Jocului Secund! Rămâne ce întemeiază poeţii sau, «ceea ce dăinuie, întemeiază Poeţii» – spune Hölderlin. Iată, sunt treizeci de ani de la apariţia acestui volum şi cred în continuare în această artă poeticăPoetul este cel de pe buzele căruia cuvântul întemeiază! Umilinţă absolută, sme­renie, nu orgoliu: a da sens superior prin Cântec fiinţei care suntem!”
OCTAVIAN VOICU

OCTAVIAN VOICU, POEMUL-RUGĂCIUNE

„Cred în poemul-rugăciune. Într-o asemenea rostire, se adună toată «deofiinţa» noastră, a Omului. Cred, împreună cu alţi poeţi, că orice poet autentic este rugăciune, între­zărire de absolut, rostire maximă. Limbajul poetic este numirea fiinţei noastre! Cuvintele sunt mari, dar mă locuieşte această propensiune, acest dor. Scriem un poem neîntrerupt. Nu mă interesează să scriu metafore, cuvinte sărace, înstrăina­te, figuri de vorbire în sine. Chiar dacă ele sunt, mai mult sau mai puţin, inge­nioase. Când ne rugăm lui Dumnezeu, toate limbile sunt universale, de «circulaţie» cosmică! În această «întemeiere» nu sunt limbi mari, mijlocii, mici!”
OCTAVIAN VOICU

OCTAVIAN VOICU, SUNTEM O IVIRE ÎN LUME

„Suntem o ivire în lume, înmulţim, generaţie după genera­ţie, rugăciunea pentru neamul din care suntem. Poate am căpătat o anumită în­drăzneală în discursul meu de a fi solidari, de a fi memorie cuprinzătoare, neadormire, de a deosebi binele de rău, de a căuta timpul potrivit cu descoperirea unuia către altul, de a nu privi ca neînsemnat pe semenul meu. Iubirea aproapelui nu  în­seamnă lipsa de judecată de valoare, ba, judecata ce mi-o fac, mi-o fac prin el! Dar încă o dată, mă rog lui Dumnezeu să am darul de a învăţa de la semeni, de la cei în mijlocul cărora trăiesc.”
OCTAVIAN VOICU

OCTAVIAN VOICU, SĂ FIU CU SEMENII MEI

Mărturisirea Fiinţei! Programul şi scopul? Să fiu cu semenii mei şi cu cei care au fost şi cu cei care vor fi o bună lumină. O îmbunătăţire. O visare cu ochii des­chişi. O desluşire. Cosmosul s-a „ordonat” după Cântecul divin – să căpătăm şi noi oamenii, asemănare – fiind suflet deplin. Întunericul nu este lumină neagră, ci lipsă de Lumină, tot aşa păcatul – lipsa ascultării; moartea – lipsa vieţii; tăcerea – lipsa cuvântului; urâtul – lipsa frumosului! Eu sunt un idealist – din Om nu se poate şter­ge chipul Cuvântului! Şi poetic locuieşte, există, omul – a spus acelaşi Hölderlin. Dar poate mai adevărat ar fi că nu eu am scris cărţile, multe, puţine, câte sunt, ci ele m-au scris pe mine!
OCTAVIAN VOICU


 „ALTOR FIINŢE PĂMÂNTU-I DE ADĂPOST“

PĂRINŢI

Tot mai singuri, tot mai vechi.
Şi vorbesc atât de tare încât
Stârnesc păsările din curte.
Vorbesc de toate, fără înconjur.
Îi aud cum spun:
De ce băiatul nostru n-o fi dormind noaptea?
Parcă ne-ar avea el acum pe noi copii!
Tot mai singuri, tot mai vechi
Tac şi se privesc
Ca şi cum s-ar vedea după o mie de ani.
OCTAVIAN VOICU

AMINTIRE

Stă sub umbrar şi mereu tropăie
Alungând muştele rele de vară,
Căluţul alb ca de vis.
De peste gard un copil i se joacă
În ureche cu o păpădie.

Trec şi tot acest poem mă urmăreşte
Cum m-aş întâlni cu copilăria
Şi s-ar lua după mine
Să mergem într-o altă vară, uitată,
Acolo la Viforeni.
Trec...
OCTAVIAN VOICU

IULIE

 
Pe dealurile cu flori, acolo la Viforeni,
numai eu şi albinele într-o amiază de iulie;
cărarea abia se ghiceşte sub iarba grasă;
e pe-aproape casa de veci a satului
şi nimeni nu trece fără vreo treabă
cum eu acum îmbătându-mă de-o dulce privelişte;
dintr-o culme în alta spre-o mirişte câţiva grauri;
sub un tei toropit sunt cel de-acum o mie de ani;
copilăria cu turme şi cu jucării decupate
dintr-un bostan verde mă cheamă
şi eu nu mai am cuvinte să-i răspund;
trec doar murmurând încă o dată locul,
trec doar murmurând încă o dată locul.
OCTAVIAN VOICU

 

DE TINE SĂ SE SPUNĂ

Cu faţa ta arzând treci înainte,
Topeşte porţi şi surpă, fă cărare.
Să ia lumină din lumină fiecare
Şi gura să se-nvrednicească de cuvinte.
S-adăpostească-n palma ta gângănii,
Găsească toate rost sub straşini largi,
De tine să se spună: i-au fost dragi
Aceste locuri, le trecea zburând pe sănii…
OCTAVIAN VOICU

MARE DE NETRECUT

Mâinile mamei adunând boabe
Pe sub butuci de vie –
Acum, în toamnă! Mâinile ei
Văi şi urme – crengi puternice.
Prin ani, carte de citit o viaţă…

Mâinile mamei alegându-mi un măr
Domnesc, rotunjindu-mi faţa.
Cum altădată, în copilărie,
Îmi atingea obrazul – pregătindu-mă
De drum.
Mâinile ei de pus deasupra rănilor lumii!

Mâinile ei aspre, dulci. Sărut prelung
Pentru un fiu şi cuvintele ei,
Care nu se pot lua în deşert,
Pentru că sunt atât de puţine
Şi-abia de ţi-ar ajunge să spui:
Lacrima aceasta de la mine la tine –
Mare de netrecut…
OCTAVIAN VOICU




SUNT UN VESTITOR BUN?“

POEM

E septembrie şi mă duc să-l aflu
Pe domnul Bacovia prin grădinile oraşului,
Trebuie să fie pe acolo preumblându-se,
Căutând un vers –
Sau deja murmurând unul –
,,Sunt clipe când toate le am...”

E septembrie! Notează că eşti fericit...
Că lumina ce ţi s-a dat, strigătul,
Pentru drumul înapoi, înainte, au fost adevărate.

Notează: prima vamă bună de frunze a fost
Luată, aseară, de un vârtej puternic.
Şi nu numai atât,
Istoria contemporană
Se scrie, o scrii, şi chiar mai mult,
Cu propria ta mână,
Fii mulţumit!...
OCTAVIAN VOICU

SCRIE DESPRE IUBIRE

Scrie despre iubire strigă în gura mare
pune mâna pe inimă
tu care ai cuvânt
nu peste mult Domnul va veni pe pământ
să ne întrebe de darul ce ni L-a lăsat
de Legea cea dreaptă
şi de toate câte cu ea sunt
scrie despre iubire nu pregeta
de iubire toată răutatea se teme
spune tuturor aceastea cu vreme şi fără vreme
eşti cel cărui s-a dat cuvântul spre a-l întrupa
OCTAVIAN VOICU

DAR EU VĂ SPUN

Dar eu vă spun: e o părere că ştii
Pe de rost cum va arăta iarba
Din primăvara ce vine –
E o amăgire că înfrunzirea
Va fi cum a fost cea dintotdeauna.
Eu spun: miracolul există
Şi nimic nu a mai fost,
Şi totul e altceva.
Spun: sufletul poate îmbătrâni,
Ochiul şi urechea pot deveni nepricepute.
Pot minţi, pot să se sature de viaţă.
Spun: minunile se întâmplă.
Frunza pe care o veţi vedea
Va fi altă frunză,
Firul pe care îl veţi vedea
Va fi alt fir,
Steaua deasupra altă stea.
Tu, din colţul tăcerii, eşti prea devreme
Ieşit din această vale,
De nu auzi cântările, rodirile,
De ochiul tău nu vede pe ceruri
Primeniri...
OCTAVIAN VOICU

DE VREME CE TOATE

Am găsit că apa acestui loc este limpede
Şi vânturile blânde,
Am aflat un loc bun
Sub un crug pe care-l voi stăpâni –
Spune cel ce întemeiază.

Şi de vreme ce toate sunt prielnice
Aici vreau să mă înalţ.
Vreau să fiu fruct al acestui loc
Şi mormânt bogat.
Izvorul va creşte în preajma mea
Şi copacul grădinii va înflori – 
Cei ce vor veni şi din stele
Mă vor afla aici –
Numai cel ce a stat pe un loc ştie
Al cui este şi care-i obiceiul.
OCTAVIAN VOICU

 ÎN TOATE DIMINEŢILE TALE

Caută în toate dimineţile tale
Chipul curat al stelei
Care te-a privegheat,
Firul care ţi-a liniştit auzul –
Şi pasărea care te-a legănat.

Caută în toate dimineţile tale
Cântecul care închide rănirea,
Care înalţă suflarea,
Care se depărtează de ţărmuri în spaimă.

Caută ce poţi numi,
Ce vămile cuvântului prind,
Ce sufletul tău speră.

În toate dimineţile tale fii
Lacrima pe care soarele
O va răsfrânge în mii de feţe,
O va zidi ca pe un astru.
OCTAVIAN VOICU

 PRIMĂVARĂ ÎN ICOANE

Luminile, cum cad în aur, dau frunzare
şi tu pe sub toate imnul dezlegând
te preamăreşti, e rupere de gând,
ţi-e inima de Dumnezeu mai mare;
crescutul fir e freamăt răsunând,
se unduiesc izvoare către mare,
respiri efluvii ample, planetare
şi imnul tău e purpură cântând;
părinţi pe margine, tăcută fire,
se auzind din toate o chemare,
cupolele şi ele dau în floare,
cuprindere ţi-e sufletul, zidire,
se vindecă şi iarăşi se răneşte
fiinţa ta şi iarbă sfântă creşte!
 OCTAVIAN VOICU

ROUĂ PE ALTARE

Spovedire de lumină în fereastra ta
şi de întuneric spovedire,
trecem pe sub toate cu uimire
şi întrebând şi fără a întreba!
Ocolire, vârfuri, cale, umbre
peste spinii depărtării strânşi aproape,
punem piatra unghiului şi ape
dau la turnuri turme să se-adumbre,
cumpene şi creştete albite,
orbii stând la vânt să prindă veste,
mână cel ce vrea să treacă peste
prăbuşiri, hotare nenumite,
cuibărite nopţi şi-mpărăţii fugare
ridicări în dimineaţă rouă pe altare.
OCTAVIAN VOICU

AUD PRIN VIS

Aud prin vis cocoarele, aud ţărmul
Izbit de sloiuri -
Sunt un mugure uriaş
Pe copacul luminii.
Doamnă, ce semne sunt acestea:
La răsărit şi la apus
La miazăzi şi miazănoapte
Bat aripi;
Iese abur din câmpia vânătă.
Să fie primăvară, atât de timpurie...
Au grăbit-o cuvintele mele,
Inima mea îndrăgostită.
Sunt un vestitor bun?
Gura mea poate potrivi minuni!?
OCTAVIAN VOICU

POEM DE SEARĂ

Pune aceste frunze între cărţile acelea
şi ele îngălbenite
pune-le cu mâna ta blând
cum ai umbla cu o foarte îndepărtată lumină
acum ajunsă în palmele tale
o uitată urmă a trimisului de seară
aduni în pace o lacrimă
dar chipul fecioarelor este voia cea bună
acasă doarme oşteanul
peste timpi poate toate durerile
uşor să pui această frunză
la rana care se vindecă prin vis
uşor să şi duci lumina
celui ce te-a strigat din noapte
ca pe un fiu
ca un măr pământul
şi umbra lui pe foile unei cărţi de poezii
murmură acest vers
OCTAVIAN VOICU

TAINA SĂRBĂTOARE RARĂ

Şi poezia are duminicile ei
când devine rugăciune
nu se mai lasă scrisă pe genunchi
bătută la maşină
ci numai şoptită acolo în tăcere
lângă zidul vechi
pe care lipite în zugrăveală
chipuri neştiute aşteaptă
tu care nu ştii cum se numesc acele cuvinte
cu care te mângâi şi le şi uiţi până acasă
poate eşti chiar sacra rostire
cum Domnul a zis aşa să se facă
şi va fi umbra ta o pânză rară
prin care stelele scapără ninse cu uitare
OCTAVIAN VOICU




 DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE

 PORUNCI

 

Parcă aş avea de luat ceva în grabă,

aşa mă uit peste toate de lacom:

şi pajiştea aceasta,

şi izvorul acesta,
şi floarea de acolo,
şi copila de acolo.

Parcă aş fi trimis în grabă să aduc ceva,
aşa mă uit peste toate.
Oare pentru cât timp am fost uitat?
Oare când urechea mea va auzi porunca:
de-ajuns!?

Pune din zbor la locul lor toate.
Dă drumul şi foii aceleia
ce-o ţii la piept închisă cu o lacrimă;
du-te în împărăţie
şi învaţă cea mai înaltă cântare;

este acolo un pom; poţi să stai cât vrei sub el.

OCTAVIAN VOICU

 DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE

Doamne, prin împărăţie,
una mie, una Ţie,
prinde mărul auriu
cât nu-i veacul prea târziu;
cine trece şi priveşte
cuvintele nu găseşte
şi ne tace îngereşte.
Doamne, prin împărăţie,
fluturi prind cu-o pălărie,
unul mie, unul Ţie,
parcă-i anul o mie;
de departele e aproape
şi călătorind pe ape
una mie, una Ţie,
nimeni ştie, nimeni ştie,
iată că-i şi-a doua mie.
OCTAVIAN VOICU

 POVESTE

Toate se uită ca şi cum nu ar fi fost,
tu, eşti cel de după un milion de ani, care treci,
alte albii s-au făcut poteci,
altor fiinţe pământu-i de adăpost.

Peste fântâna în care te apleci
un alt chip s-a căutat, s-a răsădit,
tu însuţi ai uitat de unde te-ai ivit
şi încotro urmează să pleci.

Pune deoparte steaua pentru o altă cale,
se anunţă mutări, se sting planete.

Turma care urcă acum din vale
este pierdută de-un fluier şi de-un păstor.
Stă norul negru pe îndelete,
nu-i pajiştea noastră lângă un pururi izvor.
OCTAVIAN VOICU

BALADĂ VECHE

Pe-o margine de drum în sus
s-a-nţepat moartea-ntr-o holeră
şi stă într-un picior şi strigă
parcă s-ar pune de zaveră.

Şi trece-un om şi-o ia în car
suind-o snop pe fânul moale
şi nici la deal nu o dă jos
să nu se plângă dumisale.

Şi cum merg ei aşa-n amurg
s-o întrebe îi dă ghes tăcerea:
Umbli de una prin ponoare
şi nu te temi cum e muierea?

Dar când se-ntoarse de răspuns
înspre creştina păguboasă
văzu pe zarea dată-n crai
de lună nouă prinsă-o coasă.

Ia uită-te, îşi zise-n sine,
cum am uitat să-mi iau unealta
şi îi şopti o umbră aproape:
Nu-i coasa ta, aceea-i alta.

Pe-o margine de drum în sus
s-a-nţepat draga-ntr-o holeră
şi stă într-un picior şi strigă
parcă s-ar pune de zaveră.

Scapără noaptea sub copite
şi drumu-i hău de peste lume
şi mână-un om căruţa verde
şi nimeni nu-i ştie de nume!

PRIVEGHI AM FOST

Cuvintele ce vin, izvor să se facă
alături, dulce izvor;
lângă ele, lângă ele
voi trebui mereu găsit;
nu mai am nici un zbor;

de-acum eu cu mine
spornic învăţând de la copii,
de la trecători, de la dobitoace,
de-acum eu pe mine strigându-mă
tu, celălalt, vino-ncoace;

de-acum eu cu mine
zidindu-mă lângă drum;
toţi, care treceţi, învăţaţi-mă:
sunt scorbură neştiutoare,
orbire de fum.

Priveghi am fost şi m-am făcut poveste;
eu am spus mereu de drumul
celui ce se duce;
o, târziu pricep, târziu,
că sunt neştiutorul;
pentru mine toate drumurile sunt răscruce.
OCTAVIAN VOICU

VERSET VI

Bat clopotele toate
să te cheme la rugăciune,
intră sufletul tău în minune,
Doamne, de la miresme nu-L mai scoate,
nu-L mai scoate de la lumina ca mierea,
lasă-L să-şi ia de-acolo puterea,
să-şi ia cuvântul, să-şi ia poezia
şi uşor să umble ca păpădia
şi ca un fluture
şi nimic să-l scuture.
Ascultă cum clopotele bat
şi te cheamă la împărat!
OCTAVIAN VOICU

ODATĂ

Doamne, ninge-ne aici adânc şi îngroapă-ne
cu tot cu mânăstire;
joacă-te cu atâtea petale peste noi,
încât să fim lacrimă lângă zidire.

Şi lasă-ni-l nouă pe acest zălud de ţigan
urcat pe masă să ne cânte
până nici o lacrimă nu vom mai avea.
El de toate să ne descânte.

Doamne, nu ne mai duce în alt plai –
uită-ne de lume, de toate.
Troieneşte-ne, desprinde-ne din poveste,
mânăstireşte-ne de se poate.

CÂND VA FI

Când va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu flori,
multe-n păr şi-n braţe multe,
Şi multe la subţiori.

Vreau cu ele să corup
Pe oculte îngere —
Să-mi asculte-o plângere
Ce-mpotriva nimănui
O aveam de mult s-o spui.

Cînd va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu iarbă,
Din poiana de desculţ
Sunt un prunc, deşi am barbă –

Căci va trebui să-mi pun
Aşternut pe pietre reci,
Doamne, nu-i uşor să-ţi faci,
Aşternut pe sub poteci.
OCTAVIAN VOICU

COASTA VIILOR

Culeg târziu din boabele uitate
pe Coasta Viilor cu morţi
şi ei târzii la cine ştie care porţi.
Îi spală, Doamne, de păcate!

Culeg târziu şi-i dulce rodul, sorţi
nu pun, le ţină vremea măsurate
pe câte nu le aflu, scuturate
luminile ce-ai vrea să le mai porţi!

Din depărtare corn şi pentru mine?
Sau o părere? Veacul se încheie;
fântânile prea pline să le beie
de nicăieri vreo turmă nu mai vine…

Pe-o margine de noapte tai cărare.
Te zboară gândul ca pe-o arătare!
OCTAVIAN VOICU


OBICEI

 

Acolo, pe deal, la Viforeni

acum se fac dezgropări de oameni vechi
şi vin peste oasele părăduite se toarnă
şi cuvinte de iertare se spun;
acolo, pe deal, la Viforeni
în bisericuţa de lemn
se petrece toată lacrima mamei,
se adună toată amintirea.

Acolo eşti cu rădăcina, trup al meu,
acolo-i bunicul, bunica,
acolo-i pasărea, care toată primăvara
găseşte liniştea liniştii
ca să-şi scoată puii.

La deal s-au dus toţi,
la deal s-au dus toţi
şi nici unul nu s-a lăsat la vale,
şi nici unul nu sa lăsat la vale
cum atât de uşor i-ar fi fost,
cum atât de uşor le-ar fi fost

dumnealui, dumnealor, dumisale…

OCTAVIAN VOICU