ADY ENDRE, „MAGHIARĂ, SLAVĂ ORI VALAHĂ / E JALEA-N VECI ACEEAŞI JALE“

ADY ENDRE, „MAGHIARĂ, SLAVĂ ORI VALAHĂ

E JALEA-N VECI ACEEAŞI JALE“

 

OPERA POETICĂ

1. Versek (Poezii, 1899)

2. Még egyszer (Încă o dată, 1903)

3. Új versek (Poezi noi, 1906)

4. Vér és arany (Sânge şi aur, 1907)

5. Az Illés szekerén (Pe căruţa lui Illés, 1908)

6. Szeretném, ha szeretnének (Aş vrea să fiu iubit, 1909)

7. A Minden-Titkok versei (Poezia secretelor, 1910)

8. A menekülő Élet (Viaţa fugitivă, 1912)

9. Margita élni akar (Marghita vrea să trăiască, 1912)

10. A Magunk szerelme (Iubirea noastră, 1913)

11. Ki látott engem? (Cine m-a văzut?, 1914)

12. A halottak élén (În fruntea morţilor, 1918)

13. Az utolsó hajók (Ultimele vapoare, 1923)

„E MARE VINA MEA: SE CHEAMĂ SUFLET“

[I]

Ady Endre se numără printre poeţii pe care dacă-i citeşti ziua nu-i uiţi noaptea. Construcţia lor nu se dărâmă pentru că, întocmai

ca în baladă, cineva s-a aşezat la temelia zidurilor.

E inima poetului care „se zbate ca o pleoapă“.

[II]

Autorul poemelor „tuturor tainelor“ realizează fă­ră efort, ca nimica, dezideratul de a fi naţional şi uni­versal totodată. În poezia mare a lumii

el vine pe şleaul drumului principal. „Iubesc viaţa cu largi negaţii“, mărturiseşte undeva. Afirmaţie dramatică şi pasionată. Câte un poem

pare un orator înflăcărat, care, gesticulând vast, se biciuie

peste faţă cu faldurii largi de la mânecile pline de metafore.

[III]

Ceea ce nu poate uita Ady e „marele ogor“, pusta. O obsesie care îi ară creierii. De ciulinii pustei îşi priponeşte cu speranţă şi deznădejdi cele mai multe rime. Acest bard cu profil dinamic pare a înainta în destin, împiedidat în norii de colb interior. Aşa se nasc cântecele lui „în praf“.

Praful e „horcăit“ afară, cu sânge.

[IV]

Începutul de veac a favorizat poezia „dezrădăcinării“ unor mari fantome dizlocate care par a merge cu tălpile în sus, atingând norii, în timp ce

cu buzele încearcă să sărute un pământ sfânt, ce le fuge de sub picioare.

Nişte rădăcini enorme, smulse cu cranii, „din pusta celor morţi demult“,

va flutura prin lume Ady. Un sen­timent ambiguu pulsează aici,

în care intră mânia, dispe­rarea, dragostea fanatică şi ura. Un prim simptom de ne­fericire: incapacitatea de adaptare, chiar şi acasă. Nestarea

pe loc e un început de pulverizare. Pe Tisa sau pe malul Dunării el se simte „de la Gange“. Dar când se uită în Sena, care îi fură de atâtea ori privirile de om însingurat, răsucind în creier gânduri groase ca funia, vede de fapt, curgând în bulboană, Tisa lui. Versurile sunt nervi lipiţi: contactul

cu ele curentează.

[V]

Adesea revolta lucidă îmbracă haina romantică, pe li­nia lui Petöfi,

care se temea cel mai mult de faptul de a muri între perne, iar nu pe câmpul de luptă, călcat de copitele cailor. Dacă dorinţa revoluţionarului paşoptist

s-a împlinit întocmai, moartea venindu-i ca o rimă rară la zăngănitul junei tristeţi închinate apărării libertăţii. Ady se teme le rându-i de a nu mai avea el norocul acela. Ce mort frumos puteam să fiu! exclamă undeva.

 [VI]

Poemele sunt concepute de multe ori ca nişte tragedii lirice, cu unul sau mai multe personaje. Marele Vistiernic închipuie un dialog între destin

şi eroul liric, ultimul fiind chemat să-şi primească răsplata în aur, pentru tot ce i-a fost dat să pătimească. Mergând să poposească dincolo de moarte,

Ady ne lasă braţele pline de garoafe aprinse.

MARIN  SORESCU

S-A FURIŞAT IERI TOAMNA ÎN PARIS...

S-a furişat ieri Toamna în Paris,

Pe Saint-Michel aluneca şoptit, –

Prin arşiţă, pe sub frunzare mute,

Cu mine s-a-ntâlnit.

Pornisem către Sena şi-mi ardeau

În suflet vreascuri mici, fumegător,

Ciudate, triste cânturi purpurii

Spunând că am să mor.

Mă-ajunse Toamna şi-mi şopti ceva,

Lung Calea Saint-Michel înfiorând,

Zum-zum, săltau de-a lungul drumului

Glumeţe foi în vânt.

O clipă: Vara nici n-a tresărit,

Şi Toamna din Paris râzând dispare.

A fost, şi ştiu doar eu că-a fost aici,

Sub geamăt de frunzare.

SUNT RANĂ DE JĂRATIC

Sunt rană de jăratic, ard zvâcnit,

Lumina chin îmi e şi roua chin e,

Te vreau pe tine, iată, am venit,

De-un chin mai plin mi-i dor, te vreau pe tine.

Scapără, alb încinsă vâlvătaie,

Sărutul doare, dorurile dor,

Tu eşti infernul meu şi chin şi vaier,

Tare mi-i dor de tine, tare dor.

Dorul m-a rupt, sărut m-a-nsângerat,

Sunt rană, chinul, noul chin mi-i hrana,

Dă-mi chinuri mie, cel înfometat,

Sărută-mă, sunt rană: arde rana.

 MII DE TRANDAFIRI ÎN PUSTĂ

Trăiam în Pustă şi-a venit ispita:

Cu traista-i cântătoare, năzdrăvana,

Venea, venea, venea râzând Satana.

Prin Pusta arsă de urzici şi spini

El presăra comori în faţa mea

Şi-n mii de trandafiri le prefăcea.

Şi merg cântând şi aur greu culeg

Şi-mi râd de vise şuie şi-amăgiri,

Căci, iată, umblu printre trandafiri.

Pământul sterp îmi sângeră piciorul,

Şi cânt pe când las stropi de sânge grei,

În valea trandafirilor, ehei!

 VREAU SĂ TE PĂSTREZ

Mă-nnebunesc săruturile-ţi toate,
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.

În poala ta căzând, plângând în şoaptă,
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.

Când buza mea s-o-ntinde mai fierbinte,
Atunci îngheţe aspră buza ta.
Loveşte-mă, mă calcă, râzi, mă minte!

Dorinţa e-un călău ce ne pândeşte.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te pă`răsesc, căci dorul mă striveşte.

Fiindcă vreau să te păstrez, drept pază
Eu ţi-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.

ULTIMUL SURÂS

Oh, am trăit foarte urât,

Oh, am trăit foarte urât.

Ce mort frumos am să mai fiu,

Ce mort frumos am să mai fiu.

Satir cu chip destins frumos,

Satir cu chip destins frumos,

Pe buze-un zâmbet voi avea,

Pe buze-un zâmbet voi avea.

În ochii mei sticloşi şi mari,

În ochii mei sticloşi şi mari,

Mai străluceşte cineva,

Mai străluceşte cineva.

Buzele reci zâmbind tăcut,

Buzele reci zâmbind tăcut

Îţi mulţumesc pentru sărut,

Îţi mulţumesc pentru sărut.

DĂ-MI OCHII TĂI

Dă-mi ochii tăi ca să-i îngrop

În fruntea mea care apune,

Să mă privesc ca pe-o minune.

Dă-mi ochii tăi ce totdeauna

Lucesc albaştri şi creează

Şi iartă şi-nfrumuseţează.

Dă-mi ochii tăi care ucid

Şi pârjolesc vijelios,

Şi care mă zăresc frumos.

Dă-mi ochii tăi, căci mă iubesc

Pe mine, dacă te iubesc –

Şi ochii tăi îi pizmuiesc.

PLÂNSETUL MEU

Cel care-i plâns de mine, să nu plângă,

Şi cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape: 

Sunt rege pe regatul de morminte

Şi-n plânsul meu întregul plâns încape.

De plâng, întreaga Viaţă  plânge,

Ruini, dezastre, chinuri şi blesteme. 

Şi dacă-mi strig durerile în vânturi,

Tot ce-i predestinat prin mine geme.

Să împrumut pe cel care mi-i drag

Cu lacrimi şi dureri eu pot prea bine.

Şi chiar şi-n moarte falnic şi frumos    

Va fi cel ce-o să fie plâns de mine.     

 CEI CE AJUNG MEREU PREA TÂRZIU

Mereu ajungem prea târziu,

Venim, desigur, de departe.

Ni-i pasul trist şi e pustiu,

Mereu ajungem prea târziu.

Nu ştim nici să murim în pace,

Când vine Moartea-ntr-un sfârşit

În suflet flacără se face,

Nu ştim nici să murim în pace.

Mereu ajungem prea târziu,

Târziu ni-i visul şi succesul,

Limanul, pacea, port pustiu,

Mereu ajungem prea târziu.

CAR CĂLĂTORIND PRIN NOAPTE

Ce ciuntă este astăzi Luna,

Şi cât deşert cu noaptea vine,

Câtă tristeţe-i azi în mine,

Ce ciuntă este astăzi Luna.

Întregul Tot s-a sfărâmat,

În arderi totul se împarte,

Toate iubirile sunt sparte,

Întregul Tot s-a sfărâmat.

Mă poartă-n goană-un şubred car,

Un vaier pare a-l petrece,

Când ţipăt cald, când pace rece,

Mă poartă-n goană-un şubred car.

CUTREIER APE NOI

Tu porţi eroul vremii care vine,

Vaporul meu, să râdă orişicine,

Zboară, vaporul meu,

Tu porţi eroul vremii care vine.

Să zbori plutind, plutind mereu mai iute,

Pe Ape noi, mari Ape ne-ncepute,

Zboară, vaporul meu,

Să zbori plutind, plutind mereu mai iute.

Noi orizonturi îţi lumină faţa,

Clipă de clipă-i nouă, largă Viaţa,

Zboară, vaporul meu,

Noi orizonturi îţi lumină faţa.

Nu vreau oceanul viselor visate,

Noi chinuri, taine, doruri voi străbate,

Zboară, vaporul meu,

Nu vreau oceanul viselor visate.

Eu nu-s vioara celor fără vlagă,

Duh sfânt sau duh de cârciumi de mă leagă,

Zboară, vaporul meu,

Eu nu-s vioara celor fără vlagă.

SĂ MĂ VEDEŢI CU LIMPEZIME

Eu vreau să mă iubiţi pe mine,

Am poate merite puţine:

Eu vreau să mă iubiţi pe mine.

Astăzi sunt eu cel fără seamăn,

Mâini poate meritele-mi scad,

Astăzi sunt eu cel fără seamăn.

Poimâine poate vine altul,

Azi eu sunt cel neasemuit,

Poimâine poate vine altul.

Nu pot să-aştept, nu pot să-aştept,

Nu pot să-aştept căci sunt grăbit,

Nu pot să-aştept, nu pot să-aştept.

Eu vreau să mă iubiţi pe mine,

Să mă vedeţi cu limpezime,

Eu vreau să mă iubiţi pe mine.

PSALMII DE I-AM ÎNVĂŢAT

Psalmii de i-am învăţat,

Îndelung de ne-am rugat,

Lepădăm,

Şi uităm, uitării dăm.

De-am iubit cereasca pară,

Focul Soarelui de vară,

Lepădăm,

Şi uitam, uitării dăm.

De-am avut şi vin pe masă,

Mamă, dragoste, mireasă,

Lepădăm,

Şi uităm, uitării dăm.

De ne-a dus vânt van prin lume,

Dacă-am prins şi vremi mai bune,

Lepădăm,

Şi uităm, uitării dăm.

De-am avut şi zile sfinte,

Grijă, voie, suflet, minte,

Lepădăm,

Şi uităm, uitării dăm.

CARELE DIN DEPĂRTARE

Peste un ceas răsare Luna

Şi-n lungul drumului cel mare

Către oraş, pe drum de piatră

Vin, vin,

Vin carele din depărtare.

Şi iată Luna, sună muzici,

E brumă de-ntomnare

Şi scârţâind, ţesute-n alb de lună

Vin, vin,

Vin carele din depărtare.

Toţi cei ce-şi dau spre Lună faţa

În somn sunt prinşi de-nfrigurare

Când de departe vin zorite,

Vin, vin,

Vin carele din depărtare.

Către oraş, să ia, să deie,

Scârţâitoare, scrâşnitoare,

Roţi şubrede-nvârtind cu ţipăt,

Vin, vin,

Vin carele din departare.

Scapără Luna, urcă zorii

Şi-n zori mulţimi de felinare

Pălesc în lung de străzi când, iată,

Vin, vin,

Vin carele din departare.

Şi în oraş cu trupuri frânte

Sărmani trăind treziri amare

Îi vor pe cei ce vin şi-aşteaptă:

Vin, vin,

Vin carele din depărtare.

Apune Luna ostenită

Şi suie purpuriul Soare,

Râzând, minune rotitoare:

Vin, vin,

Vin carele din depărtare.

SALVEAZĂ-TE

Flăcăule, născut pe-un mal mâlos,

Nu mai tânji pe-aici, pândind o rază.  

N-au loc aici voivozii visători.

Salvează-te, salvează.

E strâmbă lumea, Hunnia-ndărătnic  

Stă vechea bătălie-n vis s-o vadă,

Îşi bate Viitorul, vrea balade,

Baladă vrea, baladă.

Ţi-i fruntea pală, ochii-n febre ard,

Îţi umblă-n cânt bolnavi de şoapte grei,

Şi tot mai vrei să fii încununat,  

Vrei laurii, îi vrei?  

Dă-ţi cartea cântecelor tale-n foc,  

Nu mai tânji pe-aici pândind o rază,

Flăcăule născut pe-un mal mâlos,  

Salvează-te, salvează.

FRAŢI VITREGI ÎN CUVINTE

Cu degete-nnegrite, pe frunţi cu-n trist cuvânt,

Stau stând,

Şi mi se pare fraţii mei că sunt.

Se-aprind impur şi sunt bătrâni de tineri,

Ard cu nesaţ,

Şi nu ştiu pentru ce: sărmanii fraţi.

Ştiu leac vrăjitoresc, otravă-amară,

Au colţi şi gheară,

Şi nu ştiu să trăiască, nici să moară.

Dar jalea-i grea pe buza fiecărui,

Cu strâmb temei.

Oricum ar fi: sunt, totuşi, fraţii mei.

LAZĂR ÎN FAŢA PALATULUI

Soseşte trist în toamna mută

Din Biblie bătrânul Lazăr,

Bogaţii temători salută.

Lazăr respiră, umblă, tace,

Sosesc cu el pe nevăzute

Mari, vechi-străvechi puteri oloage.

Lui Lazăr pieptul îi mai bate,

Ar vrea să râdă lung şi tare,

Dar buzele-s a plâns surpate.

Olog de toamnă-i Lazăr sfânt,

Şi pe pământ te mai şi bucuri,

Ar vrea şi el din când în când.

Ar vrea şi el să dănţuiască

Cu roşi satiri în codri roşi,

Vesel cimpoi să mânuiască.

Se duce-n pieţele plăcerii,

Cu pieptul sec femei aşteaptă,

Şi-un nu ştiu ce balsam durerii.

Îi pun în faţă must şi vin

Bogaţii-n turmă temătoare.

El gustă dulcele puţin.

Şi-i suflă-o palidă arsură

Când o femeie, când o fată,

Şi-aceasta-i vechea aventură.

Din piept, de astmă aruncată,

A Toamnei tuse-i ca un geamăt

De voluptate sufocată.

La râsul ăsta cu suspine

Pălesc obraji şi inimi. Toamnă

Va fi. De parcă Moartea vine.

APROAPE DE CIMITIR

Un geam la casă voi avea,

Şi mii de riduri pe obraji,

Şi cimitirul la doi paşi.

Mic cimitir cu ochi smeriţi,

Şi totuşi de-ndrăzneală grei,

Se uită drept în ochii mei.

Şi până-n zori ne tot privim

Şi uneori mă înfior,

Vai, el se-apropie uşor.

Aripi de taină-mi cresc şi mie,

Şi nu mai ştiu, – exist ori nu-s?

Trăiesc? Iar luna bate sus.

Tot satul doarme, eu veghez,

Mă uit la cimitir mereu, –

E-aici, aici, la geamul meu.

Şi-n somnul treaz de spaime plâng

Şi-ntreb de mii de ori la fel:

Zbor eu spre dânsul, vine el?

CINE DĂ MAI MULT

Mă-mbună Moartea cu mai multe daruri.

Culesul Vieţii s-a vădit cam scurt.

Vând totul, tot ce-mi dăruieşte Moartea,  

Cine dă mai mult ?

Târziu de înţelegeri, iubire prea târzie,

O vorbă niciodată rostită şi un fum, –

Al Gloriei. Le-aş vinde pe o nimica toată

Oricărui vanitos nebun.

Să facem târgul: preţul e o cupă

Cu tainica licoare-a plăcerii minunate

Să pot muri cântând, cu gura plină

De cântece neruşinate.

 EU VIN DE LA MALUL RÂULUI GANGE

Eu vin de la malul râului Gange
cu visu-mpletit din raze de soare,
mi-e inima biată o floare de lotus
cu fine petale tremurătoare.

Ce chiot şi larmă la iaz lângă moară,
ce mâini noduroase lovesc din topoare
şi cum mă ucide sărutul sălbatic...
La marginea Tisei ce caut eu oare?

EU AM PORNIT DIN MATCA TISEI

Eu am pornit din matca Tisei
cu moşteniri neînfrânate,
gonind cirezi de vise oarbe
din splendida păgânătate!

Se prăvălea-mprejuru-mi lumea
într-o sălbatică strigare,
când eu tăcut şi singuratic
căutam o armonie mare...

Robust Apollo de la ţară,
haiduc în goana tinereţii,
chemat de dragoste şi cântec
loveam cărările vieţii...

Azi nu mai am nici râs, nici glume,
nici dor de zâmbetul femeii...
M-au omorât evangheliştii,
apostolii şi fariseii.

POETUL PUSTEI UNGUREŞTI

Flăcău cuman cu ochii mari era,

Menit de doruri multe să bolească,

Păzea o turmă şi-astfel străbătea

Vestita pustă ungurească.

Amurguri şi miraje lunecând

De mii de ori i-au pus pe suflet stea,

Dar de-i creştea în inimă vreo floare

Poporul turmei i-o păştea.

De mii de ori gândind la vin, la moarte,

Ori la femei a dat un chip minunii,

Sfânt cântăreţ ar fi putut să fie

În orişicare altă parte-a lumii.

Dar de-şi privea ortacii, tâmpii, sluţii,

Murdari păzind spinarea turmei sure,

Tacea şi cântecul şi-l îngropa

Şi fluiera ori începea să-njure.

NEPOTUL LUI GHEORGHE DOJA

Eu sunt nepot dintr-ai lui Gheorghe Doja,

Plângându-mi neamul, nobil opincar.

Hei, domni, mai bine-ar fi să staţi de vorbă

Cu cei ce poartă coasa, căci Vara e de jar.

Vara-i de jar şi coasa-i dreaptă iar,

Hei, domnilor, pumni albi şi răi şi moi,

Ce-ar fi de-ar fi ca oastea pribeagă a lui Doja

Cu groaznică mânie să vină peste voi?

Poporul dacă vine, hei, domni, ce va mai fi?

Şi din cetăţi tâlhare-ncotro vă trage soarta,

Oşti laşe? Când cu vuiet uriaş ne vom propti

Să-nchidem poarta?

CÂNTECUL IACOBINULUI MAGHIAR

Din deget ne ţâşneşte sânge

De câte ori te pipăim,

Ţară maghiară-ndoliată,

Eşti vie oare, – noi trăim?

Există o mai grea răbdare?

Se fringe sufletul în om.

Vă veţi trezi vreodată oare

Popoare mute-n Babilon?

Din mii de doruri amorţite

De ce nu creşte-o vrere mare?

Maghiară, slavă ori valahă

E jalea-n veci aceeaşi jale.

De ani o mie-n chin şi lacrimi

Aflăm temeiul înfrăţirii.

De ce nu ne--ntâlnim cu vuiet

Pe baricadele gândirii?

Dunăre, Olt – la fel se-ngână,

E-un murmur stins şi mortuar.

În patria lui Árpád piere

Cine nu-i domn şi nu-i tâlhar.

Când o să ne unim odată?

Când vom rosti un verb de jar?

Noi toţi, zdrobiţii, împilaţii,

Noi toţi, maghiari şi nemaghiari?

Cât va domni nemernicia,

Noi laşe oşti cât vom mai fi,  

Cât vom mai sta noi, milioane,

Ca graurii, în colivii?

Mâhnit popor, cerşetorime,

Azi n-ai nici pâine, n-ai nici crez,

Vei stăpâni ca mâine totul,

Numai să vrei, doar să cutezi.