TRAIAN VASILCĂU, A RĂBUFNIT ÎN MINE POEZIA
◊◊◊
Să mă-ngâne cântecul Luminii
Cât tristeţile nu mă vor fi.
Şi-apoi să mă răsădesc în Zi
Ca un crin la marginea grădinii.
O, şi cât visai într-un cuvânt
Vieţile să-mi înhumez odată,
Nesfârşindu-mi trecerea cea toată
În privirea cerului Preasfânt...
Şi-am tot scris instanţelor celeste
Să mă uite-un timp prin vreo poveste:
Trubadur la răni să fiu mai rar.
Să mă-ncing în hora pustiirii
Şi un chiot vrednic de toţi zbirii
Să rămân – şi-am fost un În Zadar!
Poem din Opera tăcerii
Prohodul poeziei a-nceput,
Tot ce vom scri e Opera tăcerii,
Pe margini de cuvânt, din absolut,
Oştiri de şoimi imită temnicerii.
Urcând pe-o rază de argint, cocorii
Salută morţii care ne conduc.
Aceştia-şi lustruiesc de zor botforii,
Poartă cravată, dogme şi trabuc.
Şi cum surâsul lor în mine-l scapăt
Prohodul poeziei n-are capăt.
◊◊◊
Tot adevărul ai, să-l sorbi la cină,
Taina-ţi ia numele şi-l zboară-n cer.
Mă vindec de lumină cu Lumină
Şi-n Dumnezeu te nasc – să nu disper!
Ai subjugat biserica din mine,
Poienile cu ochi albaştri plâng,
Ca să te recompun întâi te frâng
În nesfârşite psalmodii divine
Şi când să-mi bată vulturu-n fereastră
În drum spre Dumnezeu te văd, măiastră,
Şi din amurguri cânt etern îmi vine!
◊◊◊
În ocnele cuvântului muncesc,
Eternitatea clipei să-mblânzesc,
Să nu-mi trădeze suferinţa ora,
Încât să-i spun: „Fii soră tuturora.“
Precum în veac, atunci când infinitul
La harfele din ochii mei cânta
Şi Dumnezeu tăcut îngenunchea
Din psalmi de-azur sorbind fărăsfârşitul
Şi dirijând păunii cu privirea
Să-şi uite-n schitul crinilor psaltirea.
◊◊◊
A răbufnit în mine Poezia,
Sublimă rană mi-i, taină şi cântec.
Numai c-o boală christică mă vindec.
Cuvintele de veşnicii mi-s toate
Spice în rugăciune-ngenuncheate
La porţi de rai, unde-mi râvnesc chilia.
◊◊◊
Castelele luminii irump în asfinţit.
Efendi, vine toamna şi eu tot n-am murit.
Talazurile mării în mine s-au oprit.
Efendi, vine iarna şi tot n-am înflorit.
De dincolo de însumi răsun în infinit.
Efendi,-i primăvară şi tot n-am răsărit.
Acum e clipa, Doamne, să-ţi faci în ochi-mi schit.
Efendi,-i pururi vară şi mori nezămislit,
Da-n cer e sărbătoare, o fi şi pe pământ?
Efendi, cin-se stinge acum rămâne cânt.
◊◊◊
Sunt numai bun de aşezat în iarbă
Şi-abia stropit pe vise cu parfum
Aduc a schit cu nimb suav de fum
Şi de ce clopot n-am, nimeni întreabă.
Parcă aş fi un steag de-nsingurare
La căpătâiul ultimului hău,
Visând s-ajung, acuprinzând o zare,
La nemurirea sufletului Tău,
Sunt pregătit pentru neînviere
Şi, tot mai fericit, că nu mă ştiţi,
Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea
La telefonul meu: „Alo, vorbiţi“.
Şi-abia atunci prin ea mă vei cunoaşte
Şi cuvânta-voi tot prin ea, blajin,
Bizanţul meu cu nesfârşite stingeri
Şi tot atâtea învieri. Amin!
◊◊◊
Îngenunchează oşti de pescăruşi
Într-un altar al mării nesfârşite.
Atâta suflet nu există-n soare,
Părinte!
Ei mă înmormântează în tăcere,
Iar harfele din trunchiul meu, rănite
Se sinucid şi nu pot să-nvieze,
Părinte!
Miracolul ce nu mă uită vine
Păşind pe lespezi reci de jurăminte,
Îngenunchez şi eu, smerit, în Tine,
Părinte!
Hoţul incorigibil
Şi-o am ascuns în mine – spre-a mai fi,
Sunt nerecunoscutul baci al humii
Şi răstignit de psalmi mai pot trăi.
Pustiul care-am fost a înverzit,
Curând zbucni-vor flori de sînziene,
Şi-n mijlocul durerii ţintuit
Bucium Mirare, Adevăr se cerne.
Ales mi-s al tăcerii poemelor ce sunt
Şi scriu c-un ram de cruce – şi nu-s decât cuvânt!
◊◊◊
Sub acest câmp cu maci doarme Iubirea.
De dorul ei în deznădejde zac.
Ce spun, risipă e de veşnicie,
Înţelepciune este tot ce tac.
Dacă-mi lăsa doar umbra-i – eram sire
Şi-n geamul din privirea lui Iisus
C-un crâng de psalmodii, ce-aveau să-l mire,
Aş fi bătut alene, de nespus
Şi El, redându-mi-o pentru vecie,
Să-mi ceară cu izvoare s-o pot scrie.
Ningea apocaliptic în cetate,
Ce spun, risipă e de veşnicie,
Înţelepciune este tot ce tac.
Dacă-mi lăsa doar umbra-i – eram sire
Şi-n geamul din privirea lui Iisus
C-un crâng de psalmodii, ce-aveau să-l mire,
Aş fi bătut alene, de nespus
Şi El, redându-mi-o pentru vecie,
Să-mi ceară cu izvoare s-o pot scrie.
◊◊◊
Ningea apocaliptic în cetate,
Nici pârtii nu erau, ningea mereu,
Când patru mierle-n doliu îmbrăcate
M-au dus în cuibul lor din Dumnezeu.
Ocean al dragostei cerul era,
Uitată faţa mamei din icoane
Parcă de secoli mă tot aştepta.
Eu pentru voi, tăceri, viaţa-mi pot da!
Voiam să strig, dar viscolu-ncuia
Împărăţia buzelor orfane.
Autumnală
Incinerări de taine în grădini,
Prin iarba arsă melcii mor de vii.
Cel mai străin fiindu-ţi din străini,
De tine numai n-ai să poţi fugi,
Doliuri peste suflete se-aştern,
Ne va rămâne cântecul? Întreb
Şi să-mi răspundă nu e nici un verb,
Şi-n cer, din mine tainele se cern.
Cu un buchet de ghiocei în floare,
Moartea prin viaţa-mi verde alergând
Mă va îmbrăţişa în zori cântând
Şi nici simţi-voi raiu-n trup cum doare...
◊◊◊
Tot pescuiesc idei, vânez iluzii,
Şi-apoi le vând la preţ universal
Poporului de mierle de din duzii
Cu brâu şi patrafir voievodal.
La abatorul visurilor vine
Să rumpă vulturi înarmaţi din mine
Poteci de taină, triluri de lumine.
E ora mea de rai şi-l văd în seară
Pe Dumnezeu strigând: „Lume avară,
M-au dat din voi şi lacrimile-afară!“
Manifest veşnic actual
Care popor? Negânditoare plebe,
Care-a iubit o clipă şi-a uitat,
Un trib civilizat, modernizat,
În care dorul desfrânării fierbe.
Care popor? Incultă iobăgime,
Râvnind prin contrabandă chilipir,
De mendrele-i nu se mai miră nime.
Care popor? Divinizat martir,
La care ne-nchinăm – c-aşa se cere,
Pe care-l venerăm, dar fără dor,
Popor ce-a fost în ireale ere
Şi nu mai e deloc. Care popor?
Nins de Cuvinte
Pentru Grigore Vieru
Vântul coseşte zarea de otavă,
Dar în privirea lui foşnesc cocori,
Ducând pe-aripi istoria bolnavă.
Eternitatea-n voi culege flori.
O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,
Rugându-ne să i-l întoarcem cânt.
Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru,
Frumos ca un poem doinit de vânt.
Din cer se-abate-o mare de lumină,
Zăpada ei începe-a nămeţi
Lumea care-a plecat ca o străină
Sub lutul ce învaţă-a ne rosti.
Arhanghel peste timp va fi izvorul
Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind,
Cuvintele, chemându-şi ziditorul
Cu braţele la cer, se acuprind.
Nicio durere nu le mai încântă,
Dar în privirea lui foşnesc cocori,
Ducând pe-aripi istoria bolnavă.
Eternitatea-n voi culege flori.
O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,
Rugându-ne să i-l întoarcem cânt.
Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru,
Frumos ca un poem doinit de vânt.
Din cer se-abate-o mare de lumină,
Zăpada ei începe-a nămeţi
Lumea care-a plecat ca o străină
Sub lutul ce învaţă-a ne rosti.
Arhanghel peste timp va fi izvorul
Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind,
Cuvintele, chemându-şi ziditorul
Cu braţele la cer, se acuprind.
Nicio durere nu le mai încântă,
E-o fericire-n zei, iar în copii
Porţi'nalte se deschid şi-atunci cuvântă
Poetul-crin cu glas de veşnicii.
El printre arbori umblă ca un domn,
În ei îi ţes mantale lungi lăstunii
Şi-n ochii ce par lacuri de nesomn
Cântă bătrânul Cer la harfa lunii.
Un freamăt de luceferi e în toi,
Un zvon de îngeri îi răsare-n cale,
Poveştile în el cresc taine noi
Şi-n vis surâd, uitate de-orice jale.
De-acum va fi să fie numai cânt
Porţi'nalte se deschid şi-atunci cuvântă
Poetul-crin cu glas de veşnicii.
El printre arbori umblă ca un domn,
În ei îi ţes mantale lungi lăstunii
Şi-n ochii ce par lacuri de nesomn
Cântă bătrânul Cer la harfa lunii.
Un freamăt de luceferi e în toi,
Un zvon de îngeri îi răsare-n cale,
Poveştile în el cresc taine noi
Şi-n vis surâd, uitate de-orice jale.
De-acum va fi să fie numai cânt
Şi mâine-n zori, trezind oarbe morminte,
La braţ mergând, pământ lângă pământ,
Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.
Aripi de rezervă
Ţi s-au frânt aripile: să zburăm
Poet rămân, să beau lacrima lumii
◊◊◊
Indiscutabil e tot ce nu vezi.
◊◊◊
Opreşte-te puţin şi luminează
◊◊◊
Murmur de stele îmi inundă zarea,
◊◊◊
M-aş ascunde-n voi. N-am unde!
◊◊◊
Pe creanga inimii au înflorit
◊◊◊
În marmura cuvintelor cioplesc
Psalm pentru îngeri
Doamne,
◊◊◊
Vi-s dor învins, mi-s zăvorâtă zare,
◊◊◊
Mă amurgeşte clipa, greu
Cei ce se interesează de fenomenul liric de dincolo de Prut, adică din Moldova lui Grigore Vieru şi a lui Nicolae Dabija, nu pot să nu remarce prezenţa scripturală a lui Traian Vasilcău, poet care mai cutează să-şi exhibeze inocenţa de-a trăi pentru poezie în vortexul lumii care nu se sfieşte să se arate a fi cam surdă la vaierul lirei lui Orfeu: „A răbufnit în mine Poezia, / Sublimă rană mi-i, taină şi cântec. / Numai c-o boală christică mă vindec. // Cuvintele de veşnicii mi-s toate / Spice în rugăciune-ngenuncheate / La porţi de rai, unde-mi râvnesc chilia.“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 12) Ceea ce ar intra definitoriu, în primul rând, într-o posibilă schiţă a figurii spiritului creator al lui Traian Vasilcău este neostoita lui ambiţie de-a se manifesta proteic, dar şi unitar în spaţiul cultural naţional: „O, şi cât visai într-un cuvânt / Vieţile să-mi înhumez odată, / Nesfârşindu-mi trecerea cea toată / În privirea cerului Preasfânt...“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 4) Fiindcă acestei ambiţii-vocaţie i se adaugă, cum era şi firesc, efortul de-a se impune atenţiei cititorului din chiar zisa perspectivă, semnătura lui Traian Vasilcău –rezolut fiu al Cetăţii, o febrilă conştiinţă civică ultragiată de năruirea morală în care s-a înecat poporul în numele căruia n-a ezitat să ia steagul în mână („Negânditoare plebe“, „trib civilizat, modernizat“, „Incultă iobăgime“ – „Manifest veşnic actual“), pentru că nu i-a repugnat angajarea în zarva politicii autohtone ca soldat al Mişcării de Eliberare Naţională sau drept agent electoral al Frontului Popular din Moldova – o vom descoperi pe multele sale volume de versuri, dintre care enumerăm: Un clopot pentru Basarabia (1996), Zeii nu mor în cer (1997), Spitale pentru îngeri (1997), Potopul cultural (1999), Sinceritatea ca sentinţă (1999), Poeme de pe timpul tăcerii de aur (1999), Prăbuşit în flori (2000), Călugăr fără schit (2012), Sfeşnic în rugăciune (2012), pe eseuri, pamflete, maxime şi reflecţii (Demisionarea din umilinţă. Eseuri din Mahalaua Nebunilor [2003], Atentat la veşnicie [2006], Altfel izvodirea [2011], Prădalnicii din crăia lui Dumnezeu. Profeţii adeverite [2011], Cameleonismul la români (Îngândurări basarabene) [2012]), pe antologia de colinde Miracolul tristeţii se amână (I, 2002; II, 2003), dar şi pe traduceri din rusă: Anna Ahmatova, Ivan Bunin. Versuri tălmăcite de Traianus (2000; 2008). Fondator de cenacluri literar-muzicale şi social-politice (SOL [Leonard Tuchilatu], CLOPOTARII), specialist în Programe Culturale la Direcţia Tineret – Sport a Primăriei Chişinăului, prim-redactor al săptămânalului Accente, preşedinte al Societăţii Culturale Pasărea Phoenix, al Fundaţiei Culturale Maluri de Prut, director-fondator al Revistei Literar-Artistice Phoenix, producător al festivalurilor de muzică Maluri de Prut şi Steaua Chişinăului – Steaua Moldovei, cum ostentativ ni se recomandă, tânărul Traian Vasilcău – născut în anul 1969 în satul Viişoara din Republica Moldova – traversează asprul deşert al crizei de creaţie când se suspectează că nu izbuteşte să ajungă la Cuvântul care să îl întruchipeze şi definitiv, şi plenar, şi indimenticabil: „Castelele luminii irump în asfinţit. / Efendi, vine toamna şi eu tot n-am murit. // Talazurile mării în mine s-au oprit. / Efendi, vine iarna şi tot n-am înflorit. // De dincolo de însumi răsun în infinit. / Efendi,-i primăvară şi tot n-am răsărit. // Acum e clipa, Doamne, să-ţi faci în ochii-mi schit. / Efendi,-i pururi vară şi mori nezămislit, // Da-n cer e sărbătoare, o fi şi pe pământ? / Efendi, cin-se stinge acum rămâne cânt.“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 12) În evoluţia eului poetic criza de creaţie se dublează printr-o criză de recunoaştere publică asupra căreia internautul Traian Vasilcău ne atrage atenţia într-o autocaracterizare lapidară, orgolioasă, puţin persiflantă – din care excerptăm: „Eu nu editez cărţi. Eu îmi zidesc sufletul în mai multe volume. Eu sunt o unitate teritorial-administrativă, un stat în stat. Toţi îl cunosc, dar nimeni nu vrea să-l mai şi recunoască drept stat.“ – de vreme ce în momentul de faţă cotele receptării poeziei proprii nu îi dau satisfacţie. Având impresia că nu se fixează indeniabil şi indelebil în spaţiul literar, Traian Vasilcău – aidoma oricui se preocupă de ritmul în care se dezvoltă relaţia dintre operă şi cititorul ei – nu pregetă să exprime năzuinţa-încredere, romantică de sorginte, că posteritatea îi va fi mai prielnică decât contemporaneitatea, dovedindu-se mai alertă şi mai sagace şi mai profundă, însă că fenomenul receptării nu-i liniar nu va uita nicio clipă cel ce se proclamă „Cetăţean de onoare al Rănii“, de-aceea „stingeri(le)“ şi „învieri(le)“ sunt serios luate în consideraţie, căci ele îi devoalează imanenţe ale vicleanului joc al bătrânei literaturi. Poezia celui ce viază în obsesia zidirii lui în Cuvânt („Atunci când mor nemor Cuvântul / Şi veşnicesc doar în Cuvânt.“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 9) ajunge să fie o bătălie cu dezolantul limbaj al tribului său („În ocnele cuvântului muncesc“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 10), dar şi cu frivolitatea lecturii: „Sunt pregătit pentru neînviere / Şi, tot mai fericit, că nu mă ştiţi, / Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea / La telefonul meu: «Alo, vorbiţi!». // Şi-abia atunci prin ea mă vei cunoaşte / Şi cuvânta-voi tot prin ea, blajin, / Bizanţul meu cu nesfârşite stingeri / Şi tot atâtea învieri. Amin!“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 13) Homo religiosus fervent („Sunt beat de Tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!“ –„Psalmul sfinţiei“), afişându-şi – naiv – cutezanţa transvazării sale cristice („S-a profeţit Lumina. Pot să fiu / Ce n-am fost încă-n veacul moştenit. / Şi-n templu de smerenie zidit, / A treia zi din moarte pot să-nviu. // Am plâns şi-n mine mahnele s-au stins. / Şi-n lacrima lui Christ prea suferirea / Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea / Şi-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea / Şi-apus în toţi, să fiu de raiuri nins!“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 5), dar şi homo politicus războindu-se – din indignaţie şi într-un limbaj cu muchii pamfletăreşti – cu Micimea Sa, adică satrapul viselor ienicereşti, mangafaua lumii, avarul, cneazul puşlamalelor şi despotul cel analfabet („Se face a infern în ţara asta / Şi-a lepădare de Christos sub cer. / Satrapul doarme dus, pustie-i ţeasta, / Prin care-aleargă-un vis de ienicer. // Şi-n visu-acel ce nu-i decât coşmarul, / Pe care ni-l serveşte la dejun, / El, mangafaua lumii, el, avarul, / E de acord să fim, ci doar postum! // E f-o-a-rte bun, e cneaz pe puşlamale, / (Miniştri, preoţi, jurnalişti-cobai), / Chiar dacă-şi iese-ades din balamale / Şi-l plânge balamucul, cum n-o dai. / Ostatici i-au redevenit cu toţii / Şi dânsul, fericit, în zori de zi / Visează-ntruna să-l voteze morţii, / Dar vrea să-i guverneze pe cei vii! // Tot el, copoi cum n-a ştiut Bruxelles-ul, / Mai are-un crez, pe care-l va urma: / Ca Hitler, să-şi arunce-n iad castelul, / Nevinovat fiind, Micimea Sa!“ – „Ultimul vis al ultimului cneaz“), Traian Vasilcău se recomandă pe limba imediateţii, actul oficiat al enunţării neglijând seducţia experimentului lingvistic şocant, în opoziţie fiind cu ceea ce se-ntâmplă azi în poezie, relevându-ne însă travaliul concreşterii scriiturii cu stările interioare: „Cu mâinile pe piept împreunate / Şi-o floare înlumânărită-n zori, / Pomii cărunţi şi-mbrăţişaţi de sfori, / Cândva învulturiţi, sunt duşi în moarte. // În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentinţe curg / Şi pomii doborâţi n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg, // Şi-i plâng şi n-aş mai scri’... şi nu se poate!“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 3) Când investeşte ideatic şi moral enorm în semenii lui, Traian Vasilcău se trezeşte a fi cobaiul potrivit al unei dezamăgiri grele, căci militantismul său robust se vede pus în slujba celor nevrednici de el, a celor ce s-au rostogolit din condiţia lor de popor la stadiul vexatoriu de plebe ocolită de gând, de trib încătuşat în vicii, de ignară slugărime venerând chilipirul din contrabandă. Discursul rechizitorial, cu tăiş pamfletăresc, ţâşneşte din rănile călâi ale poetului, cele hrănite din zvârcolirile istoriei, în care vârtejul făţărniciei colective îl atrage insidios, nesustrăgându-se nici el, dacă-l înţelegem just, ambivalenţei atitudinale marcate prin persoana I plural a două verbe, „ne-nchinăm“ şi „venerăm“: „Care popor? Negânditoare plebe, / Care-a iubit o clipă şi-a uitat, / Un trib civilizat, modernizat, / În care dorul desfrânării fierbe. // Care popor? Incultă iobăgime, / Râvnind prin contrabandă chilipir, / De mendrele-i nu se mai miră nime. / Care popor? Divinizat martir, // La care ne-nchinăm – c-aşa se cere, / Pe care-l venerăm, dar fără dor, / Popor ce-a fost în ireale ere / Şi nu mai e deloc. Care popor?“ („Manifest veşnic actual“) Pentru ca spiritul să-şi escamoteze intenţionalitatea auctorială, în miezul căreia s-a ţesut revolta verbului contra oricărei Puteri bolnave de anticristianism şi de megalomanie cezarică, Traian Vasilcău îşi apropriază procedeul descensiunii temporale, figura Măriei Sale Vahtang fiind aparent evocată, din pricină că suveranul său imaginar simbolizează maleficitatea şiroind în măduva istoriei tuturor naţiilor. Demonismul Măriei Sale Vahtang intră frecventativ în autodistrucţie, aşa cum s-a întâmplat şi cum o să se întâmple cu toate imperiile, cu toate satrapiile de toate culorile, iar peste năruirea cratomaniei omului-fiară se urzeşte supremaţia artei („o mierlă-n zori de zi“): „Măria Sa, Vahtang fără pereche, / Râvnea să moară ca un voievod, / Şi cu veleităţi de post-Irod / Visa cu el şi cerul lumii veche / Să-l ducă în mormântu-i de nerod. // În ziua lui de naştere în moarte / Măria Sa, Vahtang, s-a bărbierit, / Şi-a luat linţoliul de majestate, / Şi-a aprins pipa cu un gest grăbit, / Şi-a potrivit peruca în oglindă, // S-a dat pe chip cu de Bizanţ parfum / Şi, bându-şi din coniac, porni să-şi prindă / Ţeava de ochi, de inimă, de limbă / Şi hohotea-n castel ca un nebun. // Şi dintr-odată s-a oprit şi... trase. / Se zgudui împărăţia grea, / Dar cerul nu căzu, căci el, Christoase, / Ţintise bolta din privirea sa. // Şi-o mierlă-n zori de zi când se ivise / La geamul lui, pe loc a-nmărmurit: / Cerul era întreg, el nu-l ucise, // Şi-n mânurile-i ascunzând misterul, / Când a luat, mirată, revolverul, / Acesta, Doamne, era înflorit!“ („Revolverul înflorit“ [simfopoem]) Să ai fire vânjoasă de poet înseamnă să fii capabil să trăieşti cu nobleţe între cei ce ţi-ar fi rivali în dobândirea laurilor, să nu ai sentimentul acrimii strugurilor, ci să aplauzi cu inima succesele celorlalţi mânuitori de condei, deci să nu înfiezi insolenţa maestrului acrit într-un colţ al unei bodegi, să nu te înnozi în grosiere, vituperante campanii literare. Să elogiezi creaţia Poetului-model, transformând livrescul în izvor al inspiraţiei, este ceea ce îi reuşeşte lui Traian Vasilcău prin „Nins de Cuvinte“, poezie caligrafiată pe statuia lui Grigore Vieru: „Poetul-crin cu glas de veşnicii“, bijuterie în miniatură surprinzând prin candoarea confesiunii oscilând între imn şi recviem: „Vântul coseşte zarea de otavă, / Dar în privirea lui foşnesc cocori, / Ducând pe-aripi istoria bolnavă. / Eternitatea-n voi culege flori. // O, el e-un crin pe care-l scapă cerul, / Rugându-ne să i-l întoarcem cânt. / Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru, / Frumos ca un poem doinit de vânt. // Din cer se-abate-o mare de lumină, / Zăpada ei începe-a nămeţi / Lumea care-a plecat ca o străină / Sub lutul ce învaţă-a ne rosti. // Arhanghel peste timp va fi izvorul / Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind, / Cuvintele, chemându-şi ziditorul / Cu braţele la cer, se acuprind. // Nicio durere nu le mai încântă, / E-o fericire-n zei, iar în copii / Porţi’nalte se deschid şi-atunci cuvântă / Poetul-crin cu glas de veşnicii. // El printre arbori umblă ca un domn, / În ei îi ţes mantale lungi lăstunii / Şi-n ochii ce par lacur de nesomn / Cântă bătrânul Cer la harfa lunii. // Un freamăt de luceferi e în toi, / Un zvon de îngeri îi răsare-n cale, / Poveştile în el cresc taine noi / Şi-n vis surâd, uitate de-orice jale. // De-acum va fi să fie numai cânt / Şi mâine-n zori, trezind oarbe morminte, / La braţ mergând, pământ lângă pământ, / Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.“ („Nins de Cuvinte“) Evadând din îngustimea sinelui („Văd: dincolo de însumi trece gândul / Sărutul clipelor înveşnicindu-l.“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 13) şi deschizându-se spre nemurirea fiinţei prin credinţa lui în Iisus („Să trăim vecii de-a rândul / Nu în noi, ci în Christos.“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 4), poetul Traian Vasilcău – în cărţile căruia expresia durerii Lumii se construieşte continuu, programatic („Poet rămân, să beau lacrima lumii / Şi lacrima să-mi fie-n veci stăpână, / Mergând cu infinitul mână-n mână.“ – „Poemul lacrimii“) – îşi sublimează cuvintele sale în Cuvânt („Mă lepăd de cuvinte şi-s Cuvânt“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 25), iar Cuvântul – citim: opera poetică – râvneşte îmbrăţişarea Logosului sfânt, unificator: „Învăţ tăcerile să spună / O veşnicie în Iisus. / Învăţ cuvintele să spună / Mirările ce-au fost şi nu-s. // Învăţ garoafele să spună / Cât de etern, Doamne, Te cânt / Şi-n mine-aud cum se adună / Mările logosului sfânt, // Şi-atunci, avid de întregime, / Învăţ să nu mai ştiu de mine.“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 50)
La braţ mergând, pământ lângă pământ,
Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.
◊◊◊
Sunt iar beat de Ierusalime
Şi mă zidesc în plâns oricând.
La ora Zeu vine tristeţea,
Vine tristeţea mea cântând.
Atunci când mor nemor Cuvântul
Şi veşnicesc doar în Cuvânt.
La ora înger vine mama,
Vine măicuţa mea cântând.
Şi Domnul însuşi se scoboară
În noi pe-o daurită scară.
Aripi de rezervă
Ţi s-au frânt aripile: să zburăm
Cu aripile mele de mătase.
De-asupra mării, vraja să-i cântăm
Şi ea din lumea ei să nu ne lase.
În mine mierlele oficiază
Apusul tainelor din orice om.
În limba ta tăcerea guvernează.
Cuvintele-şi dau foc de gelozie
Şi noi, de sine scuturaţi, solie
Spre-altarul cerului zbura-ne-vom.
Poemul lacrimii
Poet rămân, să beau lacrima lumii
Şi lacrima să-mi fie-n veci stăpână,
Mergând cu infinitul
mână-n mină.
În inima-mi ca-n strămoşeşti altară
Intre cu paşi sfielnici de fecioară
Până voi fi lalea pe gura humii.
◊◊◊
Indiscutabil e tot ce nu vezi.
Rosteşti: Cuvânt, şi nu zăreşti Lumina,
Ci-n cântecul ce eşti irumpe vina
De-a fi tăcerii soclu,-n ea să crezi
Când amurgeşte-n toţi dumnezeirea
Şi candelele cerului apun
În trupu-mi cu-amiros suav de prun
Ce n-a rodit de-un secol nemurirea.
Doar vântul mai ia frunzele la dans,
Dezacordat pianul moare-n mine
Şi demolarea sufletului vine
Să-ndolieze clinchetul rămas.
Vieţile sfinţilor în mine curg,
Vecin cu ele parcă-am fost şi nu-s.
Dintre ierarhi cunosc doar pe Iisus.
Înveşnicesc în vis ca orişicine,
Şi tot ce necunosc din Demiurg
E făr'detrecerea ce mă conţine.
◊◊◊
Opreşte-te puţin şi luminează
Sub clopotul bătut de-o mândră
rază,
Pe Dumnezeu invită-l lângă tine
Sub clopotul vegheat de oşti
divine.
Opreşte-te din drum şi
străluceşte
Sub clopotul arzând împărăteşte
Şi naşte-te pe tine, tu, solie
Sub clopotul doinit de veşnicie.
Şi cântă-te, cântându-ne pre noi
Sub clopotul de vremi fără Apoi.
◊◊◊
Murmur de stele îmi inundă zarea,
Mă lepăd de cuvinte şi-s Cuvânt
În PreaCuvântul lumii ce-i mirarea,
În care arde-voi ca-ntr-un descânt.
Îşi face casă-n-mine infinirea
Să-i vorovesc tăcerea cu nesaţ,
Trompeţii poartă îngerii la braţ,
Talanţii mei culeagă-mi-i Iubirea
De pe-ale bolţii ramuri ce-n vecie
Cu vulturi Dumnezeu le va tot scrie.
◊◊◊
M-aş ascunde-n voi. N-am unde!
Strigu-mi moartea, – nu-mi răspunde!
M-aş retrage-n însumi poate.
Fără voi – ca fără moarte!
Duce-m-aş sub flori – totuna!
Nu-s ferice precum luna,
Nici curat ca steaua nu-s,
Nici născut şi nici apus,
Nici har, Doamne, de oriunde
Să mă pot în Tine-ascunde!
◊◊◊
Pe creanga inimii au înflorit
Cuvintele în care Te gândesc.
Cu ele plâng în stele nesfârşit,
Din ele templu în Cuvânt zidesc.
În Tine, Doamne, să rămân mi-i vrerea,
Dar mările din mine au secat
Şi sunt fără de-a fi – un increat
Ce s-a născut pe sine din durerea
Şi-apun sub dangătul monastiresc,
Ce m-amurgeşte-n Cer şi-l preaslăvesc!
◊◊◊
În marmura cuvintelor cioplesc
Să dau de slova-clopot şi uitare.
Intraţi, intraţi, sufletul meu e mare,
Chilii nenumărate-l locuiesc.
În cartea-mi scrisă mor pentru o clipă
Şi-n cea de-o scriu întruna înviez.
Şi doar din PururiMâine, grea risipă,
Sorb vinul suferinţei ca pe-un crez,
În care botezat am fost de Tine
Să fiu un cer, când evadez din mine.
Psalm pentru îngeri
Doamne,
carele mi-ai dat toată tristeţea
ce-o suport
şi toată bucuria ce n-o pot duce,
în faţa smereniei Tale
îţi cânt
cu glas nevindecat de cruce:
„O, de-acum îngerii Tăi nu se mai simt străini
Şi prin lanul de-nflorite singurătăţi
Vin şi se duc şi-n priviri au câte-un mănunchi de lumini,
Iar paşii lor sunt ancestrale peceţi.“
Doamne,
carele mi-ai dăruit toată lumina
ce n-o pot merita
şi toată durerea
care mă-nveşniceşte-n altarele ei,
la picioarele-Ţi cad
şi rog să dai ordin
în zori
să ningă cu dragostea Ta
peste îngerii mei!
O, de-acum ei nu se mai simt străini
Şi prin lanul de-nflorite singurătăţi
Vin şi se duc şi-n priviri au câte-un mănunchi de lumini,
Iar paşii lor sunt ancestrale peceţi.
◊◊◊
Vi-s dor învins, mi-s zăvorâtă zare,
Prin care liber, fără vamă zbor,
Pân-la Iisus, iubindu-te, Mirare,
Sunt angajat la El – sublim cocor.
Încerc să mă revărs nemărginirii
Şi dacă am greşit, dar am greşit!,
Cocor în anticamera Iubirii
Îngenuncheat, ca un monah în schit,
În strai monastiresc, mă rog, stingher,
Din cerul vostru, cunoscut privirii,
Să zbor etern spre nevăzutul Cer.
◊◊◊
Mă amurgeşte clipa, greu
Mi-i sufletul. Dacă m-ar pune
La inima Sa Dumnezeu
Sfeşnic aş fi în rugăciune.
Din orice rai în plâns m-alung
Şi lumea care mă iubea
În taina ei ucisu-m-a.
Oricât alerg, nu mă
ajung
Şi-n zori, trezit de moartea mea,
Straiu-mi visez, cusut de-o stea.
TRAIAN VASILCĂU, „A RĂBUFNIT ÎN
MINE POEZIA“
Cei ce se interesează de fenomenul liric de dincolo de Prut, adică din Moldova lui Grigore Vieru şi a lui Nicolae Dabija, nu pot să nu remarce prezenţa scripturală a lui Traian Vasilcău, poet care mai cutează să-şi exhibeze inocenţa de-a trăi pentru poezie în vortexul lumii care nu se sfieşte să se arate a fi cam surdă la vaierul lirei lui Orfeu: „A răbufnit în mine Poezia, / Sublimă rană mi-i, taină şi cântec. / Numai c-o boală christică mă vindec. // Cuvintele de veşnicii mi-s toate / Spice în rugăciune-ngenuncheate / La porţi de rai, unde-mi râvnesc chilia.“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 12) Ceea ce ar intra definitoriu, în primul rând, într-o posibilă schiţă a figurii spiritului creator al lui Traian Vasilcău este neostoita lui ambiţie de-a se manifesta proteic, dar şi unitar în spaţiul cultural naţional: „O, şi cât visai într-un cuvânt / Vieţile să-mi înhumez odată, / Nesfârşindu-mi trecerea cea toată / În privirea cerului Preasfânt...“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 4) Fiindcă acestei ambiţii-vocaţie i se adaugă, cum era şi firesc, efortul de-a se impune atenţiei cititorului din chiar zisa perspectivă, semnătura lui Traian Vasilcău –rezolut fiu al Cetăţii, o febrilă conştiinţă civică ultragiată de năruirea morală în care s-a înecat poporul în numele căruia n-a ezitat să ia steagul în mână („Negânditoare plebe“, „trib civilizat, modernizat“, „Incultă iobăgime“ – „Manifest veşnic actual“), pentru că nu i-a repugnat angajarea în zarva politicii autohtone ca soldat al Mişcării de Eliberare Naţională sau drept agent electoral al Frontului Popular din Moldova – o vom descoperi pe multele sale volume de versuri, dintre care enumerăm: Un clopot pentru Basarabia (1996), Zeii nu mor în cer (1997), Spitale pentru îngeri (1997), Potopul cultural (1999), Sinceritatea ca sentinţă (1999), Poeme de pe timpul tăcerii de aur (1999), Prăbuşit în flori (2000), Călugăr fără schit (2012), Sfeşnic în rugăciune (2012), pe eseuri, pamflete, maxime şi reflecţii (Demisionarea din umilinţă. Eseuri din Mahalaua Nebunilor [2003], Atentat la veşnicie [2006], Altfel izvodirea [2011], Prădalnicii din crăia lui Dumnezeu. Profeţii adeverite [2011], Cameleonismul la români (Îngândurări basarabene) [2012]), pe antologia de colinde Miracolul tristeţii se amână (I, 2002; II, 2003), dar şi pe traduceri din rusă: Anna Ahmatova, Ivan Bunin. Versuri tălmăcite de Traianus (2000; 2008). Fondator de cenacluri literar-muzicale şi social-politice (SOL [Leonard Tuchilatu], CLOPOTARII), specialist în Programe Culturale la Direcţia Tineret – Sport a Primăriei Chişinăului, prim-redactor al săptămânalului Accente, preşedinte al Societăţii Culturale Pasărea Phoenix, al Fundaţiei Culturale Maluri de Prut, director-fondator al Revistei Literar-Artistice Phoenix, producător al festivalurilor de muzică Maluri de Prut şi Steaua Chişinăului – Steaua Moldovei, cum ostentativ ni se recomandă, tânărul Traian Vasilcău – născut în anul 1969 în satul Viişoara din Republica Moldova – traversează asprul deşert al crizei de creaţie când se suspectează că nu izbuteşte să ajungă la Cuvântul care să îl întruchipeze şi definitiv, şi plenar, şi indimenticabil: „Castelele luminii irump în asfinţit. / Efendi, vine toamna şi eu tot n-am murit. // Talazurile mării în mine s-au oprit. / Efendi, vine iarna şi tot n-am înflorit. // De dincolo de însumi răsun în infinit. / Efendi,-i primăvară şi tot n-am răsărit. // Acum e clipa, Doamne, să-ţi faci în ochii-mi schit. / Efendi,-i pururi vară şi mori nezămislit, // Da-n cer e sărbătoare, o fi şi pe pământ? / Efendi, cin-se stinge acum rămâne cânt.“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 12) În evoluţia eului poetic criza de creaţie se dublează printr-o criză de recunoaştere publică asupra căreia internautul Traian Vasilcău ne atrage atenţia într-o autocaracterizare lapidară, orgolioasă, puţin persiflantă – din care excerptăm: „Eu nu editez cărţi. Eu îmi zidesc sufletul în mai multe volume. Eu sunt o unitate teritorial-administrativă, un stat în stat. Toţi îl cunosc, dar nimeni nu vrea să-l mai şi recunoască drept stat.“ – de vreme ce în momentul de faţă cotele receptării poeziei proprii nu îi dau satisfacţie. Având impresia că nu se fixează indeniabil şi indelebil în spaţiul literar, Traian Vasilcău – aidoma oricui se preocupă de ritmul în care se dezvoltă relaţia dintre operă şi cititorul ei – nu pregetă să exprime năzuinţa-încredere, romantică de sorginte, că posteritatea îi va fi mai prielnică decât contemporaneitatea, dovedindu-se mai alertă şi mai sagace şi mai profundă, însă că fenomenul receptării nu-i liniar nu va uita nicio clipă cel ce se proclamă „Cetăţean de onoare al Rănii“, de-aceea „stingeri(le)“ şi „învieri(le)“ sunt serios luate în consideraţie, căci ele îi devoalează imanenţe ale vicleanului joc al bătrânei literaturi. Poezia celui ce viază în obsesia zidirii lui în Cuvânt („Atunci când mor nemor Cuvântul / Şi veşnicesc doar în Cuvânt.“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 9) ajunge să fie o bătălie cu dezolantul limbaj al tribului său („În ocnele cuvântului muncesc“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 10), dar şi cu frivolitatea lecturii: „Sunt pregătit pentru neînviere / Şi, tot mai fericit, că nu mă ştiţi, / Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea / La telefonul meu: «Alo, vorbiţi!». // Şi-abia atunci prin ea mă vei cunoaşte / Şi cuvânta-voi tot prin ea, blajin, / Bizanţul meu cu nesfârşite stingeri / Şi tot atâtea învieri. Amin!“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 13) Homo religiosus fervent („Sunt beat de Tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!“ –„Psalmul sfinţiei“), afişându-şi – naiv – cutezanţa transvazării sale cristice („S-a profeţit Lumina. Pot să fiu / Ce n-am fost încă-n veacul moştenit. / Şi-n templu de smerenie zidit, / A treia zi din moarte pot să-nviu. // Am plâns şi-n mine mahnele s-au stins. / Şi-n lacrima lui Christ prea suferirea / Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea / Şi-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea / Şi-apus în toţi, să fiu de raiuri nins!“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 5), dar şi homo politicus războindu-se – din indignaţie şi într-un limbaj cu muchii pamfletăreşti – cu Micimea Sa, adică satrapul viselor ienicereşti, mangafaua lumii, avarul, cneazul puşlamalelor şi despotul cel analfabet („Se face a infern în ţara asta / Şi-a lepădare de Christos sub cer. / Satrapul doarme dus, pustie-i ţeasta, / Prin care-aleargă-un vis de ienicer. // Şi-n visu-acel ce nu-i decât coşmarul, / Pe care ni-l serveşte la dejun, / El, mangafaua lumii, el, avarul, / E de acord să fim, ci doar postum! // E f-o-a-rte bun, e cneaz pe puşlamale, / (Miniştri, preoţi, jurnalişti-cobai), / Chiar dacă-şi iese-ades din balamale / Şi-l plânge balamucul, cum n-o dai. / Ostatici i-au redevenit cu toţii / Şi dânsul, fericit, în zori de zi / Visează-ntruna să-l voteze morţii, / Dar vrea să-i guverneze pe cei vii! // Tot el, copoi cum n-a ştiut Bruxelles-ul, / Mai are-un crez, pe care-l va urma: / Ca Hitler, să-şi arunce-n iad castelul, / Nevinovat fiind, Micimea Sa!“ – „Ultimul vis al ultimului cneaz“), Traian Vasilcău se recomandă pe limba imediateţii, actul oficiat al enunţării neglijând seducţia experimentului lingvistic şocant, în opoziţie fiind cu ceea ce se-ntâmplă azi în poezie, relevându-ne însă travaliul concreşterii scriiturii cu stările interioare: „Cu mâinile pe piept împreunate / Şi-o floare înlumânărită-n zori, / Pomii cărunţi şi-mbrăţişaţi de sfori, / Cândva învulturiţi, sunt duşi în moarte. // În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentinţe curg / Şi pomii doborâţi n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg, // Şi-i plâng şi n-aş mai scri’... şi nu se poate!“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 3) Când investeşte ideatic şi moral enorm în semenii lui, Traian Vasilcău se trezeşte a fi cobaiul potrivit al unei dezamăgiri grele, căci militantismul său robust se vede pus în slujba celor nevrednici de el, a celor ce s-au rostogolit din condiţia lor de popor la stadiul vexatoriu de plebe ocolită de gând, de trib încătuşat în vicii, de ignară slugărime venerând chilipirul din contrabandă. Discursul rechizitorial, cu tăiş pamfletăresc, ţâşneşte din rănile călâi ale poetului, cele hrănite din zvârcolirile istoriei, în care vârtejul făţărniciei colective îl atrage insidios, nesustrăgându-se nici el, dacă-l înţelegem just, ambivalenţei atitudinale marcate prin persoana I plural a două verbe, „ne-nchinăm“ şi „venerăm“: „Care popor? Negânditoare plebe, / Care-a iubit o clipă şi-a uitat, / Un trib civilizat, modernizat, / În care dorul desfrânării fierbe. // Care popor? Incultă iobăgime, / Râvnind prin contrabandă chilipir, / De mendrele-i nu se mai miră nime. / Care popor? Divinizat martir, // La care ne-nchinăm – c-aşa se cere, / Pe care-l venerăm, dar fără dor, / Popor ce-a fost în ireale ere / Şi nu mai e deloc. Care popor?“ („Manifest veşnic actual“) Pentru ca spiritul să-şi escamoteze intenţionalitatea auctorială, în miezul căreia s-a ţesut revolta verbului contra oricărei Puteri bolnave de anticristianism şi de megalomanie cezarică, Traian Vasilcău îşi apropriază procedeul descensiunii temporale, figura Măriei Sale Vahtang fiind aparent evocată, din pricină că suveranul său imaginar simbolizează maleficitatea şiroind în măduva istoriei tuturor naţiilor. Demonismul Măriei Sale Vahtang intră frecventativ în autodistrucţie, aşa cum s-a întâmplat şi cum o să se întâmple cu toate imperiile, cu toate satrapiile de toate culorile, iar peste năruirea cratomaniei omului-fiară se urzeşte supremaţia artei („o mierlă-n zori de zi“): „Măria Sa, Vahtang fără pereche, / Râvnea să moară ca un voievod, / Şi cu veleităţi de post-Irod / Visa cu el şi cerul lumii veche / Să-l ducă în mormântu-i de nerod. // În ziua lui de naştere în moarte / Măria Sa, Vahtang, s-a bărbierit, / Şi-a luat linţoliul de majestate, / Şi-a aprins pipa cu un gest grăbit, / Şi-a potrivit peruca în oglindă, // S-a dat pe chip cu de Bizanţ parfum / Şi, bându-şi din coniac, porni să-şi prindă / Ţeava de ochi, de inimă, de limbă / Şi hohotea-n castel ca un nebun. // Şi dintr-odată s-a oprit şi... trase. / Se zgudui împărăţia grea, / Dar cerul nu căzu, căci el, Christoase, / Ţintise bolta din privirea sa. // Şi-o mierlă-n zori de zi când se ivise / La geamul lui, pe loc a-nmărmurit: / Cerul era întreg, el nu-l ucise, // Şi-n mânurile-i ascunzând misterul, / Când a luat, mirată, revolverul, / Acesta, Doamne, era înflorit!“ („Revolverul înflorit“ [simfopoem]) Să ai fire vânjoasă de poet înseamnă să fii capabil să trăieşti cu nobleţe între cei ce ţi-ar fi rivali în dobândirea laurilor, să nu ai sentimentul acrimii strugurilor, ci să aplauzi cu inima succesele celorlalţi mânuitori de condei, deci să nu înfiezi insolenţa maestrului acrit într-un colţ al unei bodegi, să nu te înnozi în grosiere, vituperante campanii literare. Să elogiezi creaţia Poetului-model, transformând livrescul în izvor al inspiraţiei, este ceea ce îi reuşeşte lui Traian Vasilcău prin „Nins de Cuvinte“, poezie caligrafiată pe statuia lui Grigore Vieru: „Poetul-crin cu glas de veşnicii“, bijuterie în miniatură surprinzând prin candoarea confesiunii oscilând între imn şi recviem: „Vântul coseşte zarea de otavă, / Dar în privirea lui foşnesc cocori, / Ducând pe-aripi istoria bolnavă. / Eternitatea-n voi culege flori. // O, el e-un crin pe care-l scapă cerul, / Rugându-ne să i-l întoarcem cânt. / Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru, / Frumos ca un poem doinit de vânt. // Din cer se-abate-o mare de lumină, / Zăpada ei începe-a nămeţi / Lumea care-a plecat ca o străină / Sub lutul ce învaţă-a ne rosti. // Arhanghel peste timp va fi izvorul / Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind, / Cuvintele, chemându-şi ziditorul / Cu braţele la cer, se acuprind. // Nicio durere nu le mai încântă, / E-o fericire-n zei, iar în copii / Porţi’nalte se deschid şi-atunci cuvântă / Poetul-crin cu glas de veşnicii. // El printre arbori umblă ca un domn, / În ei îi ţes mantale lungi lăstunii / Şi-n ochii ce par lacur de nesomn / Cântă bătrânul Cer la harfa lunii. // Un freamăt de luceferi e în toi, / Un zvon de îngeri îi răsare-n cale, / Poveştile în el cresc taine noi / Şi-n vis surâd, uitate de-orice jale. // De-acum va fi să fie numai cânt / Şi mâine-n zori, trezind oarbe morminte, / La braţ mergând, pământ lângă pământ, / Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.“ („Nins de Cuvinte“) Evadând din îngustimea sinelui („Văd: dincolo de însumi trece gândul / Sărutul clipelor înveşnicindu-l.“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 13) şi deschizându-se spre nemurirea fiinţei prin credinţa lui în Iisus („Să trăim vecii de-a rândul / Nu în noi, ci în Christos.“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 4), poetul Traian Vasilcău – în cărţile căruia expresia durerii Lumii se construieşte continuu, programatic („Poet rămân, să beau lacrima lumii / Şi lacrima să-mi fie-n veci stăpână, / Mergând cu infinitul mână-n mână.“ – „Poemul lacrimii“) – îşi sublimează cuvintele sale în Cuvânt („Mă lepăd de cuvinte şi-s Cuvânt“ – Sfeşnic în rugăciune, p. 25), iar Cuvântul – citim: opera poetică – râvneşte îmbrăţişarea Logosului sfânt, unificator: „Învăţ tăcerile să spună / O veşnicie în Iisus. / Învăţ cuvintele să spună / Mirările ce-au fost şi nu-s. // Învăţ garoafele să spună / Cât de etern, Doamne, Te cânt / Şi-n mine-aud cum se adună / Mările logosului sfânt, // Şi-atunci, avid de întregime, / Învăţ să nu mai ştiu de mine.“ (Sfeşnic în rugăciune, p. 50)
ŞTEFAN DINCESCU
