DUMITRU MICU, ŞTEFAN DINCESCU

DUMITRU MICU

(8 noiembrie 1928, Bârsa, judeul Sălaj)

Este un istoric şi critic literar contemporan.

A fost profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti.

  

DINTRE CĂRŢILE PROFESORULUI

  

◊ Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955  

◊ Romanul românesc contemporan, 1959 

◊ Poporanismul şi ,,Viaţa românească“, 1961

◊ Literatura română la începutul secolului XX, 1964

◊ Istoria literaturii române 1900-1918, 2 volume, 1964-1965 

◊ Opera lui Tudor Arghezi: eseu despre vârstele interioare, 1965 

◊ Lirica lui Blaga, 1967

◊ Estetica lui Lucian Blaga, 1970 

◊ Gândirea şi gândirismul, 1975 

◊ Lecturi şi păreri, 1978

◊ G. Călinescu: între Apollo şi Dionysos, 1979 

◊ Modernismul românesc, 2 volume, 1984-1985 

◊ De la Alexandru Macedonski la George Bacovia, 1984 

◊ De la Arghezi la suprarealism, 1985 

◊ Limbaje moderne în poezia românească de azi, 1986

◊ Limbaje lirice contemporane, 1988

◊ Scurtă istorie a literaturii române, IV volume, 1994-1997 

◊ În căutarea autenticităţii, 1994 

◊ Istoria literaturii române: de la creaţia populară 
la postmodernism, 2000

◊ Istoria literaturii române în secolul XX, 2000 

◊ Lucian Blaga: autofăurirea prin logos, 2003 

◊ Mircea Eliade: viaţa ca operă, opera ca viaţă, 2003 

◊ M. Eminescu în raza gândului etern, 2005

◊ Timpuri zbuciumate, 2004

◊ Sfârşit şi început de mileniu. Rememorări, 2010

 
PANDALIILE FERICITULUI IOV 

Traversate separat, volumele de versuri şi lucrările de gramatică semnate  de Ştefan Dincescu par a nu fi ale aceluiaşi autor. Profesorul de limba română instruieşte asupra morfosintaxei şi propune teste gramaticale urmând cele mai stricte norme ale metodologiei didactico-ştiinţifice; poetul e un nonconformist radical, un anarhist, nu o dată agresiv, un „gângav Musaios”, care îşi „schimbă veşmintele cu măscăriciul”, care „adoarme înjurând (...) visează blestemând”, care surprinde „viaţa în pielea goală”. Este oare poetul negaţia dascălului? Doar la prima impresie, la o lectură neanalitică. La primul contact cu poemele lui Ştefan Dincescu, cititorului îi sar în ochi violenţe de limbaj, licenţe lexicale, oralităţi frivole, unele cu tentă argotică: „devlă”, „scăfârlie”, „maţ de bazar”, „Stafii gravide / vor să borască”,  „Dă-l dracului veacul!”, „Păpa-ţi-aş, veacule, şoricul!”. Un efect de sfidare se produce, intenţionat sau nu, şi prin abundenţa termenilor regionali: substantive şi adjective ca „sfârlă”, „iosag”, „jujeu”, „ludă”, „coşave”, „otac”, „talan”, „pârgav”, „zăblău”, „năprui”, verbe ca „a gogi”, „a ciocârti”, „a migoroşi ”, „a leorpăi”, „a ţâpa” (pentru „a arunca”). Frecvent apar imagini şocante: „Cântând şi dansând, / limba ţi-au smuls-o; / ţi-a rămas doar un ciot”; „Caiafa / spală maţele de porc / în creierii privighetorii”; „Astăzi, în aplauzele atâtor zei derbedei, / drăgălaşă istoria se cufureşte pe voi”. La un minim  examen, constatăm că toate aspectele de această natură ale discursului se înscriu perfect în codul celor mai corecte principii formative ale limbii române. Poetul „înjură” şi „blestemă” fără lezarea regulilor gramaticale. Şi în respectul deplin al „disciplinei lirei”. Rebel faţă de datele realului, el nu afişează anarhisme artistice. Nu numai că, adesea, adoptă stihul consacrat, ritmat şi rimat la modul clasic (uneori, având şi rime interioare), dar cultivă forme antice orientale, haiku-ul, rubaiatul, practică „traducerea imaginară”, recurge la „poemul într-un vers”. Pe acesta din urmă îl dotează (inovaţie!) cu „două uşi”, în sensul că, în unul dintre volumele sale, „Fiu al Maicii Lot”, „poemele” (versurile) ce îi aparţin în exclusivitate alternează cu versuri analoge (de exact acelaşi timbru) ale fiului său, Daniel Florin Dincă, un heteronim al poetului Ştefan Dincescu, amintind de Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos, heteronimii portughezului Fernando Pessoa. La nivel microtextual, poemele învederează o preocupare de-a dreptul obstinată pentru formă. În reeditările repetate, versurile apar cu titluri schimbate sau fără titluri, şi nu fără numeroase retuşuri. Oricât principalul mobil al actului poetic ar fi revolta, poetul nu scrie doar, ca Giovanni Papini, spre a se „descărca”; întotdeauna el caută efecte de stil. Departe de a respinge „literatura”, precum Paul Verlaine, şi chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca avangardiştii, Ştefan Dincescu se străduieşte să procure poeziei sale statutul de „literatură”. Literaturizează însă atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu prezentul. Având sentimentul de a se fi născut într-un „veac idiot”, „într-un veac jumătate porc, jumătate câine”, poetul se regăseşte în „jălbarul Iov” şi, lăsându-se cuprins de „pandaliile” năpăstuitului biblic, vede pretutindeni orori, hidoşenii, monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social, ci ontologic, chiar metafizic. Asemenea expresioniştilor, autorul „Pandaliilor fericitului Iov” semnalează ubicuitatea manifestărilor desacralizării totale. Preoţii ne „trag pe sfoară”. „Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa şi kilogramul”. „Mefisto saltă zeii cu cricul”. „Solomon îşi peticeşte sacul / cu Biblia şi comănacul”. „Îngerii trufanda  se corciră”. „Sodoma îşi varsă maţele, puii / prin  botul hidos / al statuii”. În ţară „trepanează Cristoşi păguboşi”. Dumnezeu e „spongios”. „Poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând”. „În ieslea nopţii / căţeaua Iudei varsă pui”. Nu toate priveliştile din spaţiul poetic al lui Ştefan Dincescu sunt însă apocaliptice, nu toate stările de conştiinţă poetizate exprimă dezamăgiri, răzvrătiri, silă, scârbă. Condiţia iovică e contrapunctată de o virtuală condiţie cristică, ce include speranţa mântuirii. Martirizatul îşi aminteşte că are o „maică” în stare să-l înalţe din „valul ce ne bântuie”, nu alta decât Maica Fecioară. Un întreg ciclu, „Turnul cel mai strâmt”, însumează  laude, invocaţii, rugi către Maica fără prihană, Maria. Texte din alte cicluri atestă de asemenea o aspiraţie la pace interioară, la puritate. S-ar putea ca o asemenea notă să indice posibilitatea lărgirii şi împrospătării în continuare a registrului liric.

DUMITRU MICU

Prefaţă la antologia 
„PANDALIILE FERICITULUI IOV” 
(Editura Amphion, Bacău, 2006)

CLÓŢELE ŞEHEREZADEI

De prin cei dintâi ani următori insurecţiei decembriste –  de prin 1993? – profesorul Ştefan Dincescu, pe care nu-l cunosc decât din scris, îmi trimite cărţile sale: culegeri de  poezii şi lucrări de gramatică. Numărul acestora din urmă este, la data când articulez această frază, mai mult decât dublu faţă de al primelor: 25 / 11. La primirea prin poştă a uneia dintre ele, nu-mi venea să cred că autorul riguros, meticulos, sistematic, într-un cuvânt, spirit didactic exemplar, este una şi aceeaşi persoană cu poetul dur, agresiv iconoclast, din ,,Viaţă în pielea goală’’ (Editura Plumb, Bacău, 1993 ). Şi, totuşi, aceasta este realitatea. Coincidentia oppositorum! Cu un spor de atenţie, observăm că nu doar scrierile de natură deosebită ale dascălului din oraşul bacovian, ci şi volumele sale de versuri exemplifică această sintagmă lansată de Nicolaus Cusanus. Poeme de speţă decadentă, cu libertăţi de limbaj nelimitate, sunt cuprinse în volume şi, multe, sunt grupate în cicluri prevăzute cu motto-uri din poeţi români şi străini şi poartă titluri eminamente livreşti: „Turnir cu Demostene’’, ,,Lancea lui Ahile’’, ,,Cel de pe urmă Laocoon’’, ,,Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu’’, ,,Fiu al Maicii Lot’’, ,,Valea Sidim’’, ,,Spoon River’’. Piesele reunite în câteva dintre culegeri sunt compuse în metru tradiţional, rimate, şi titlurile lor, câte unul singur pentru o întreagă serie, indică apartenenţa principială (nu prea confirmată de structura lor interioară!) la specii stabilite de cele mai vechi poetici, mai ales neeuropene: rubaiatul, haiku-ul, epitaful şi mai ales… ,,poemul’’, care, la Ştefan Dincescu, este un catren. Două ingenioase formule inedite sunt introduse sub genericele „poeme cu două uşi’’ („Fiu al Maicii Lot’’, 2005 ) şi „poeme pe două clape’’ („Se spânzură condeiul!’’, 2007 ).  Una dintre ele se constituie prin asocierea a câte două distihuri, primul fiind semnat de Ştefan Dincescu, al doilea de Daniel Florin Dincă, fiul său; cealaltă, amintind de „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat”, ale lui Mircea Streinul, parafrazează sau parodiază versuri ale unor poeţi foarte  diferiţi, de la Charles Baudelaire la Mircea Dinescu, de la Ana Blandiana la Georg Trakl. O caracteristică a celor mai multe bucăţi din întreaga culegere integrativă („Clóţele Şeherezadei”, 2009 ) este scurtimea motivată prin două stihuri de Aragon, afişate ca motto: „Cu cât poemul e mai scurt, / Cu atât pătrunde mai adânc în carne” („Poeme”). Oricare le-ar fi aspectul grafic şi oricum s-ar intitula, toate piesele culegerii exprimă un acelaşi fond sufletesc, cu acelaşi tip de figuraţie. Ceea ce din primul volum antologat, „Turnir cu Demostene” (Editura Eminescu, 1991), izbeşte atenţia este elementaritatea reprezentărilor, suculenţa cuvintelor, încărcătura metaforică a unora, nu rareori violenţa expresiei. Poetul operează cu substantive din sfera semantică a zoologicului primar, a teluricului (cai, mânji, câini, lupi, cerbi, zăgani, şerpi, arici,  dudău, bahnă, topliţă), cu verbe, dar şi adjective aspre sau mustoase până la exces, unele de circulaţie restrânsă, în general cu vocabule percutante. Vigoarea acestora creşte în context. În imaginarul poetic propus de Ştefan Dincescu, ,,nechează (…) puiandrul cu aripi de foc’’, ,,lupul asudă (…) cu botul în uger’’, ,,fraţii Căţelei s-au prăsit în versete”, ,,cerbii (…) rod bălării de stele’’, visând ,,dudău de cântece’’, ,,şerpii cu ochii şupuriţi în seu’’ ies ,,luluind, la paradă’’, „fluturii sculptează poeme în vânt’’, din toate părţile „ţâşnesc ciocârlii’’, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnă putrezind ocoale’’. Acest imaginar poetic este străbătut de făpturi urâcioase, demonice, de zapcii, de imbrohori, de sicari, chiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea „vâlvătaie în vatră’’, dar, vai, ,,sufletul său îmbăloşează o scară’’ şi se întreţine cu Necuratul: „La masă cu Satan îmi băui ceaiul’’. Notele individualizante ale poemelor din primele două volume trec în cele următoare, multiplicate şi supradimensionate. La nivel lexical sare în ochi abundenţa termenilor locali şi arhaici, dar şi a celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru înţelegerea multora dintre cei din prima categorie (cabaz, zglăvogi, ispol, zăblău, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac etc.) trebuie apelat la dicţionare speciale. Un provincialism: clóţă (cloşcă, clocă) apare chiar în atât de bizarul titlu al culegerii integrante: Clóţele Şeherezadei. Un alt fapt de stil caracteristic este larga prezenţă a rimelor interioare. Rimează, în interiorul câte unui vers, atât cuvinte, luate izolat, cât şi propoziţii: ,,tainele, fainele’’, „lină lumină calină’’, „Lot şi caşalot’’, „ovaţii şi fustigaţii’’, „când tandru, când puiandru”, „Cristoşi păguboşi’’, „larii şi avarii”, ,,fântânile, săptămânile”, ,,mâinile, pâinile’’, „privighetorile, zorile’’, „ploilor, boilor, oilor”, „şatră mă latră’’, „zei derbedei”, ,,ciocârlan de porţelan”, ,,Întreb ninsoarea: «Unde-i visarea?» (…). / Întreb căpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întreb copaia: «Unde-i văpaia?» (…). / Întreb sonetul: «Unde-i poetul?» (…).” Nu doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a demitizării şi a desacralizării. Enunţurile sunt cinice, provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. Subiectul liric cheamă o „fată cu pistrui’’ într-o „magherniţă’’, ce-i drept, „cu damf de soare’’, pentru ca ,,să coşcovim năplaiul din icoane”. ,,Lihnit şi posac, zgribulit şi sărac”, „scuipat de fraţi’’, „tras pe sfoară’’ de ,,îngerii Domnului’’, ,,plesnit peste limbă c-o nuia’’, ,,pictat în cărbune’’, constrâns, ,,într-un orăşel cu fluierari’’, să „cânte dintr-o cociorvă’’, el ,,se iscăleşte pe ficaţii leoaicei flămânde’’. Experienţele lui se petrec în medii corupte până la îndrăcire, într-o lume în care ,,sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid’’, ,,păsări de pradă – vorace, inept – / ne ciopârţesc ficaţii, îndurerate’’, ,,soare nasol / se rupe din beznă, din ghiol, / ca un porc din nămol’’, ,,Caiafa / spală maţele de porc / în creierii privighetorii’’, ,,poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând’’, ,,din ieslea nopţii, / căţeaua Iudei varsă pui’’, ,,uşile soarelui sar din ţâţâni’’. Totul, în această lume, este, ca în poezia expresionistă, ca în ,,The Waste Land’’ a lui T.S.Eliot, ca în „Plumb” şi ,,Scântei-le galbene’’ ale lui Bacovia, ca în arghezienele „Evoluţii’’ şi „Triumful’’, decăzut, deposedat de orice aură. ,,Privighetorile s-au încleiat în beznă (…)’’, poetul „îşi umflă versul cu pompa de la bicicletă’’, de când „din rime nu plăteşti chiria”, el „învârteşte la manivelă / să demareze miracolul / îngrăşat cu surogate’’. Poezia, ,,cu beregata retezată, / îşi clefăie tărâţele, scrumul’’; metafora este ,,vădană (…) tăiată la gât’’. Sacrul este pervertit, redus la derizoriu. ,,Raskolnikov s-a pensionat: nu se mai interesează / nici de gâturile noastre, nici de şira spinării’’. În curând, Montezuma va solicita să-i fie lacheu poetului, care, ,,iarna şi  vara”, se va da „cu Nefertiti pe derdeluş”. „Calchas jupoaie ţapul cherchelit’’, Agamemnon ,,se roagă (…) în costum de gâde’’. Devenit un simplu ,,coţcar’’, ,,Ulise fierbe zgură’’. Orfeu este ,,scopit’’. ,,Solomon îşi peticeşte sacul / Cu Biblia şi comănacul’’, ,,Abel, nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul’’. ,,Mefisto saltă zeii cu cricul”. Dumnezeu însuşi a ajuns un ,,boşorog’’, având ,,creierii spălaţi’’, un derbedeu, „sârguincios chiulangiu la orele de religie’’, care „stucheşte’’, care ,,face semne cu mâna, golăneşte’’ şi care, în cele din urmă, ,,se spânzură cu iţarii’’. În locul zeilor şi al eroilor venerabili, au apărut, spre a stăpâni pământul, Humbaba, Maica Lot, Iuda, Caligula, Mengele. Temporal, macrounitatea care focalizează fenomenalităţile degenerescenţei speţei umane, erorile, insanităţile, monstruozităţile este ,,veacul”. Se subânţelege, veacul nostru:  în înţeles nu de secol, ci de epocă. Pentru a-l defini, poetul recurge la toate epitetele infamante: ,,idiot’’, ,,găgăuţ’’, ,,guşat”, ,,greţos’’ şi, considerându-l factor regresiv în devenirea istorică („veacule, racule’’), îl ,,dă dracului’’. Rezumativ vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este sentimentul de a se găsi, cum zicea Tudor Arghezi, ,,cu toate-n veac nepotrivit’’. Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena prin care ar fi să-i ,,bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne’’, poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui de exilat într-o provincie analoagă celei a lui Jules Laforgue:  ,,Păi să rezişti, deznădejdea mea, să rezişti / într-un orăşel cu fluierari / dintr-o cociorvă cântând! // Până când, tăcerea mea, / deznădejdea mea, până când / să mai suflăm în cornul turbării ajustate? // Până când, Dumnezeule rânced, până când / să mai necheze calul troian / între jucării mutilate? // Ai să deraiezi, deznădejdea mea, / ai să turbezi, tăcerea mea, / între zglăvogi, văduviţe şi fâţe! // Să adormi înjurând, să visezi blestemând / lângă  un ispol cu tărâţe, / hei, până când, fraţii mei? Până când?” („Hei, până când?”) În deznădejdea lui, damnatul se adresează mamei pământeşti („Stai lângă mine, maică, lângă mine, / pe scăunel – de strajă – lângă pat! / Aprinde-mi lumânarea! Cine / icoanele mi le-a  grimat? / Pădurea vaită jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă mine! // Stai lângă mine, maică, lângă mine! / Hăitaşii se corcesc prin munte. / Aprinde-mi lumânarea! Cine / îmi schilodeşte steaua de pe frunte? / Pădurea vaieră jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă mine!”), dar şi Mamei din cer: ,,Maică Marie, mi-e trupul curat, / mi-e gândul în rană scăldat! / Maică Marie, mi-e verbul curat, / mi-e versul de zei înfiat! / Maică Marie, mi-e chinul curat, / mi-e visul de îngeri visat! / Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, în spaimă, în zid?’’ („Turnul cel mai strâmt”, 3) Adorarea eternului feminin, în variantă maternă, ar putea explica momentane liniştiri ale sufletului zbuciumat, generatoare de visări idilice: „Zăvoi pictat într-o mărgea de rouă. / Goi pescuiam luceferi c-o nuia. / Oh, aşteptam în fiecare oră / o ciocârlie-n gheare să ne ia / să ne înece în văzduh. // Pe ghizdurile Desnăţuiului pripit / poemele şi le scria pământul. / Un clopot cald ne ogoia / şi ne clădea în zbor Cuvântul.’’ („Carpen”) Idilicul apare, în poemele lui Ştefan Dincescu, doar incidental. Covârşitoare sunt stările depresive, deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale. Parvin acestea, constant, la condiţia artei? Cele opt volume comasate selectiv în „Clóţele Şeherezadei” înmagazinează mult material poetic, peste 400 de texte, dar nu şi tot atâta poezie. Vreau să spun: poezie în stare pură. Numeroase piese conţin poezie – virtual. Pentru decantarea acesteia, ar fi necesare prelucrări, selectări, concentrări. O transfigurare constantă! „Extracţie de radium, / aceasta-i poezia! // Avan – să scoţi un gram – / munceşti un an… / Pentru-un cuvânt de-al tău, mai rău ca un hamal, / cari tonele, cu mia, de minereu verbal.” – avertiza Vladimir Maiakovski, poetul din ale cărui poezii se puteau culege, spre a fi afişate ca motto-uri, numeroase versuri. În poemele lui Ştefan Dincescu există radium, dar conţinut în zăcăminte minerale mai puţin rare. Cu cât – în viitoarea lui producţie poetică – autorul antologiei „Clóţele Şeherezadei” (Amphion, Bacău, 2009) va extrage mai mult radium pur, neamestecat, cu atât şansele sale de a urca tot mai mult pe scara înfăptuirii artistice vor creşte.

DUMITRU MICU

Prefaţă la antologia

„CLÓŢELE ŞEHEREZADEI”

(Editura Amphion, Bacău, 2009)

POEME SCRISE-N PIAŢĂ 
CU BRICEAGUL

În timp ce, anul trecut, Editura Amphion, din oraşul Bacău, reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei, o amplă selecţie din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci, de Ştefan Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu tot atât de ciudat: Fiii alambicului,  în manuscrisele autorului acestor două cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o acum, sub denumirea, cu sens elegiac, Jelind mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere imaginară”. A doua „traducere imaginară” întreprinsă de Ştefan Dincescu, prima datând editorial din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa cum, înainte cu patruzeci de ani, senzaţionala apariţie a tot atât de „imaginarei” tălmăciri voiculesciene sporea imaginar sonetele lui Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele”. „Îmbrăcându-se” (dacă ni se permite formularea apostolică) în Esenin, semnând Esenin Dincescu fiecare poem „tradus”, nu s-ar putea spune că „jelitorul mălinilor viscoliţi” s-a „botezat” implicit în el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a „botezat întru Satan”), botezul însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia nou, cristic. „Poemele” din ultimul volum al lui Ştefan Dincescu (pun cuvântul în ghilimele, pentru că toate piesele, ce compun culegerea, poartă, asemenea celor din Fiii alambicului şi din câteva cicluri precedente, acelaşi unic titlu, Poem) urmează principiul poetizant propriu aproape întregii producţii literare a semnatarului, propriu inclusiv rubaiatelor şi haiku-urilor din volumele astfel denumite. În diversităţile lor de compoziţie, mai toate poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă sentimentul romantic de „rău al secolului”. Unele, nu puţine, o fac în tonalitate indiscutabil eseniniană. Primul „poem” debutează astfel: „Când baţi sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş  fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între cosoare şi topoare.” (1) Al doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de poetul „Moscovei tavernelor”: „Sunt veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi giugiuc, căţele de pripas / îmi ling tărâţele din urmă.” (2) Chiar dacă nu este ceva exclusiv eseninian, iurta este un element de atmosferă orientală, asiatică, nu fără, pentru noi, în context, o tentă rusească, atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate, apare căţeaua. Se pot da şi alte exemple. Lexicul versurilor lui Ştefan Dincescu include însă  vocabule româneşti intraductibile, regionalisme, termeni de argot; acestea sunt componentele stilistice definitorii. În strofele transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc. Profesor, în viaţa „civilă”, gramerian, autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri. Fapt este că din nicio poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau pe cale de dispariţie. Dolcă, burhai, zarnacadele, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva. Sensibil diferă zicerea poetică a lui Ştefan Dincescu de a lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul afectiv, prin timbrul vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează inaparent, adoptă rareori confesiunea, nu-şi permite efuzii, refuză patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă confidenţei notaţia rece, impersonală, nu rareori crudă, denunţarea sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios. Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul în care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor”, a literaturii periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi însuşirea principiilor „romantismului deromantizat”, tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii. Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial modului „muzical”, „simbolist”. În discursul poetic al lui Ştefan Dincescu, fluenţa melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul: plasticul de tip expresionist, de o materialitate dură, incluzând trivialitatea, abjecţia. „Poemele” din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca şi acelea din volumele anterioare, „scrise-n piaţă cu briceagul”. A „scrie cu briceagul” înseamnă, în semantica acestor „Poeme”, a spune lucrurilor pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, „jeluitorul” obţine, când nu escaladează marginile esteticului, efecte poetice reale. În al VII-lea poem, de exemplu, el dă, la modul oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii societăţii din trecutul apropiat, care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au dat pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol. // Mi-au scotocit toţi îngerii în gât, / mi-au stors în şişul limbii clopoţel. / Mi-au făţuit, prin borta uşii, / ţâţa vandeei, cătinel.” („Poem” [7]) Pe tot cuprinsul discursului poematic, rostirea este punctată intermitent de imagini percutante: „Un taur ţăndăreşte ţundra verii” (9); „Clovnii fac tumbe la fereastră” (28); „Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” (37) În cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui pământ desacralizat, a unei ţări înrobite şi astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând la gât” – 10), a unei lumi, în sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le argheziene, mitologicul şi-a devenit propria caricatură („Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit / năimindu-şi clop, iţari şi ie” ); poeţi „cu Mallarmé în scăfârlie” s-au transformat în „lătrăi” (20). Lumea aceasta nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea, pe alocuri, irizări de altă existenţă, licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate în amintire, ale satului natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana, păstrată în suflet, a mamei. În Carpen, satul natal, „primăvara, fierbându-şi înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard” (42); Desnăţuiul, râul doljean, „se bălăceşte în lumină” şi, consecutiv, „în suflet dau în zid privighetori” (45). Asemenea precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind mălinii viscoliţi este o carte în care „greaţa” (cum ar spune Jean-Paul Sartre) stârnită poetului de o existenţă degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” – „Poem” [37]) se comunică în expresie individualizată.

DUMITRU MICU

Prefaţă la volumul

„JELIND MĂLINII VISCOLIŢI. SERGHEI

ESENIN.TRADUCERE IMAGINARĂ”

(Editura Amphion, Bacău, 2010)

LICURICII DIN INFERN

PREFAŢĂ 

Această nouă carte de poeme a lui Ştefan Dincescu, a şaptesprezecea (numărând şi ciclul Străjer din volumul de debut colectiv, Prier, şi culegerile antologice), se înscrie perfect în linia celor precedente. Autorul Licurici-lor din infern continuă a fi „olteanul nărăvaş şi abrupt“ (cum l-a numit Eugen Negrici) din Viaţă în pielea goală, din Fiu al Maicii Lot, din Se spânzură condeiul, din ... Dar n-am să transcriu toate titlurile de volume. Cititorul regăseşte, în noua culegere de inedite, toate particularităţile, şocante sau nu, ale stilului producţiei anterioare a poetului: lexic brutal, incluzând provincialisme, localisme, arhaisme, termeni tari, rime foarte bogate, cuvinte create (stihurgiu, cucurigând), rime interioare, rime dispuse surprinzător, laitmotive, refrene, nume de somităţi literare şi filozofice, expresii dure, formulări agresive – şi constată că, şi în Licuricii din infern, toate ciclurile se deschid cu motto-uri conţinând citate din poeţi de seamă, străini. Versurile includ, şi aici, vocabule ca bulău (rimează cu Zalău), zaibăr, tebeleie, pârşeţi, năplai, zulum, mehtup, paschinadă, papelcă, omofonii ca ,,speranţă-n clanţă“, ,,gazelul lainic tainic“, ,,creaţă dimineaţă“, ,,goldane Ane, voi, codane“, ,,melcii nepereche, mieii daţi în streche“, ,,vâlve pizmăreţe, văduvii semeţe“, ,,prăfuite, elegii sucite“, ,,stranie danie“, rime rare, inclusiv rime ,,în valiză“ (glorii – orii, danii – spovedanii, dalii – ordalii), rimări de cuvinte omonime, cu funcţii gramaticale deosebite: strigi (substantiv) – strigi (verb), rime aşezate insolit: 1-2, 3-7, 4-5, 6-8, 8-9-12,10-11 („Ţi-am tăiat şi gratiile, asudate, / Craioviţă Veche dusă,-n vis, pe roate, / de samsari, din piaţă-n piaţă! // Bolfe, cheaguri, gâlme de ziare / cu reclame şi anunţuri funerare / gărgăuni în geamuri ne-au rămas. // Lebădă cu solzi de precupeaţă, / creaţă dimineaţă de pripas, / cui îi cânţi la parastas?“ etc.) Nu rareori, în Licuricii ..., ca şi în volumele dinainte, zicerile zvâcnesc de o vigoare plebee, de oralitatea mustoasă, neînfrânată, dusă până la marginea vulgarităţii şi chiar dincolo: „Viitorul trage la măsea carcalete“, „Spun florii să devină câine / şi câinilor – să se preschimbe-n floare“, „Vara croncăneşte“, „Cenuşie lume, când te-ai curvărit?“ Rămas, cum se vede, năbădăios, nărăvaş, ca în tot ce a publicat, ca poet, înainte de Licuricii..., mai este oare Ştefan Dincescu aşa, în aceeaşi măsură, cu aceeaşi impetuozitate, şi în acest ultim volum? Parcă nu. Aici, violenţele de limbaj sunt mai rare şi, în bună măsură, temperate, estompate prin ponderea crescută a unor alte caracteristici. Dominanta stărilor sufleteşti este, în continuare, decepţia, şi multe din stihurile în care aceasta se exprimă obţin cu prioritate aderenţa estetică a cititorului, prin incontestabila autenticitate a vibraţiei. Sentimentele de consternare, de repulsie, de revoltă, de lehamite sunt surdinizate prin evocări nostalgice, prin reverii, prin tristeţi potolite, prin, într-un cuvânt, tonuri elegiace. „Doamne, – zice, bunăoară, poetul – toate bătăliile mele au fost pierdute / înainte să trag sabia din teacă ori săgeţile din cucură! / Doamne, toate vedeniile mele au fost gâtuite în cristelniţă!“ Neîmplinirile de ordin personal apar, şi mai ales apăreau, în trecutul apropiat, socialist, pe fondul pacostei sociale, evocat în aspecte revelatoare („Sudori de cenzură în universităţi şi în teatre, / orduri de propagandă în librării şi în pieţe“ // „Adidaşi de porc, gâturi de găini pe cartelă. / Sacoşe cu pâine, nechezol rânjind în borcane.“ // „mame cu schelete în braţe aşteptându-şi alocaţiile / până fac apoplexie“ // „Cum se numeau pensionarii din coteţele Brestei, palicarii muşcaţi / «de nenăscuţii câini», veteranii cu tăgârţe şi cu scăunele stând, zi / şi noapte, la rând pentru slănină, gâturi de pui şi râturi de porc?“) Ceea ce însă oripilează conştiinţa poetului mai mult decât toate mizeriile de orice natură, proprii unei anumite perioade istorice, este degradarea existenţei, la scară planetară, prin desconsiderarea valorilor nemateriale, prin eludarea a tot ce ţine de suflet, prin izgonirea din real a sacrului, a poeticului, chiar a vitalului. Nimic nu rămâne, pentru mai toţi adulţii, din lumea fermecată a copilăriei: „S-au feciorit satirii. Străluceau mistreţii / şi lustruiau, sfieţi, sonetele divine / şi duineze elegii. Vă amintiţi? Eram copii (...)“ Caricaturală a devenit şi lumea literaturii, a artelor, a mitologiei. „Civilizându-se“, ca în Evoluţii-le argheziene, „pământul antic“, „Ahile intră în poezie cu saboţii roz văcsuiţi. // Mejias şi Lorca evadează din glorie pe-o calină targă sonoră. / Safo înfige o lumânare într-o chiflă minoră, câlţoasă, impură. / Muşcând din angoasă, Borges aţipeşte cu genunchii la gură“, „prostituatele şi-au deschis gogoşerii în Turnul Eiffel“, „maneliştii astupă fotoliile din Academia Română“, „aezii noştri câştigă într-un deceniu de fulminantă glorie / cât o prostituată într-o lună de apostolat în solda Europei“. Când nu reacţionează la trivialitatea existenţei prin consemnări îndurerate, cu punctări caustice, prin nostalgii atribuite şi cailor („Preoţii ne stropeau cu agheasmă, druştele ne împleteau / coamele cu zambile şi ne pitulau răvaşe de amor în urechi...“), poetul adoptă ironia corozivă, sarcasmul extrem („Fericiţi vor fi cei ce îşi vor incendia casele şi hambarele, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor ucide ogarii, mioarele şi toţi asinii, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor stârpi iepurii, pădurile şi livezile“) şi, dând curs întregii exasperări, lansează strigătul „Ajunge“. „Ajunge! Maidanezii ne hărtănesc băieţii pe străzi şi în parcuri. / Ajunge! Pensionarii îşi imploră doctorii să-i eutanasieze. / Ajunge! Filozofii sterilizează closetele prin gările Europei.“ Inexistentă pentru cei ce „numai banul îl vânează“, lumea valorilor inefabile menţine (precum reiese din poemele sale vechi şi noi) palpitul vital şi voinţa de creaţie în poeţii care, ca Ştefan Dincescu, nu se resemnează să-i deplângă dispariţia, ci şi evocă imagini din realitatea ei, precum unele din cele eternizate de Sadoveanu („Să ne cazăm la Hanul Ancuţei, comise Ioniţă! Să ospătăm regeşte / cu Haralambie şi Cozma Răcoare, cu Salomia să îndrugăm vrute / şi nevrute“) şi Marin Sorescu („... Aci Măria Bălii, mustoasă uzină de porecle, se bălăcărea cu Miai, / zis Tropănel“). Una dintre cele mai vibrante piese din volum este Elegia de la Chişinău, din care iată ultimele două strofe:                    

„Am sorbit Prutul amorţit în blânde culori,

zăpăcit de icoane cu visări de-un tandru cadet. 

Sfărâmat în iluzii, dărâmat în candori,

am învăţat să mă vaier discret.

Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez,

Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor Tale!

Poem să-ţi amurgesc, lucind pe meterez,

rup veacuri şiroind vocale!“

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

Prefaţă la volumul 

LICURICII DIN INFERN

(Editura Amphion, Bacău, 2013)