LEONID DIMOV
ATEISM
ATEISM
Dacă sticlesc ceainicele seara
Ca oazele de smarald din Sahara
E că toate se-ntâmplă aşa
Ca şi cum s-ar amesteca, deodată, cineva.
Dar, dacă sticlesc ceainicele de dimineaţă
Când soarele timp pătrunde prin ceaţă
Peste colbul draperiilor translucide,
E ca şi cum cineva te-ar ucide
Ca să cugeţi: poate
Că eşti o altă vietate
Care se trezeşte cu tine-odată,
Dar n-apucă să-i bată lumina din toartă
Că se şi furişează pe-o altă poartă
Ducând spre grădina cu mici grupuri statuare
Închipuind docare
Pline de orfelini în călătorie
Ori arhiducese bete de melancolie
Şi de cum miroase
Pavilionul cu orhidee înecăcioase
Şi zorele care-ncalecă palisada
Ca să privească zăpada
Căzută pe coclaurii din afară,
Dincolo de Edenul de odinioară...
ISOPETĂ
Fluiera, fluieră, fluieră
Alb, albăstrui, albăstruieră
Lunele, ouă rotunde,
Stins să mă-ntrebe de unde
Calcă lăcasele surde:
Saci împletiţi peste urde,
Vin de se scutură ploile,
Trec peste măgură oile,
Duc cobiliţele brânză
Jos, înspre urbe de pânza.
Ceţuri întunecă fragede.
Aţa spre moarte te trage de
Dinţi, de picioare, de gâlci:
Hai să rămânem la bâlci!
Trece nevolnică vulpe,
Dând alunatic din pulpe,
Corb ispitind, şi tot zice
Cântec de lume ferice!
NARCIS
Coboram cu luntrea, tot perechi-perechi,
Milă adunând, heu! din milă-n milă,
Am trecut de cotul Dunării străvechi
Soare tăvălind, vesel, în argilă.
O, ce mare dulce-n mult prea galbeni zori:
Pescăruşul fuse împuşcat degeaba.
Bâzâiau locuitori necuvântători
Când la Babarada cînd la Radababa.
Şi când mi-am înfipt braţele în ape
Luminoase până-n cel din urmă fund,
N-am ştiut să-l prind, să nu-l las să scape,
Printre alge roşii, chipul cel secund.
TRECERE
Eram imberb, eram netot.
Imagini, zis-am: iată tot!
Dar, îmi dădeam eu bine seama,
Dormea, ascunsă tare, teama
De mine, cel imberb, aşa:
Pictat pe foi de mucava
Întinse drept faţă de masă.
Trist, în necontenită casă
Unde foiesc nepoţii, fraţii
Rămaşi imberbi de generaţii!
Ei bine, zic, m-am înşelat:
De soare s-a cam alterat
Imaginea. E un alt chip!
Cirip! Cirip! Cirip! Cirip!
DEZNĂDEJDE?
E noapte şi stau la post:
Au rămas toate câte-au fost,
Şi cântece şi amintiri
Agăţate de plase subţiri
Printre crocodili şi reptile
Mai domesticite, mai subtile:
Roşii, albastre, domoale,
Privind pe fereşti vesperale
La ce anume voi face
În aceste vremi de fericire şi pace.
Eu însă nu fac nimic.
Mă simt redus la cel mai mic
Numitor al acelor rele
Făptuite-n dăinuiri paralele...
Dar să lăsăm matematica
Şi să ne-ncumetăm întru tematica
Unor problemuri mai grele:
Au rătăcit cocoarele printre stele,
Dorm miei cenuşii printre fiare,
Fug prietenii la-ntîmplare,
Trece, peste Porţi, semiluna.
Mi-a spus un copil: e totuna!
FILOZOFICĂ
Poţi ieşi din singurătate acceptând erezia lui
Arie,
Poţi să nu mai fii singur gândindu-te la rolul lui
Belizarie
Sau la propriile tale oase.
Peste veacuri, la iveală scoase
Întâmplător, dintr-o săpătură,
Fără dragoste, fără ură,
Aşa, doar pentru a se săpa o groapă,
Adânc, până se dă de apă.
Dar s-ar putea să nu-ţi treacă prin minte
Niciunul din aceste cuvinte
Aducătoare de imagini şi fapte,
Ci doar o boare tulbure, ca de lapte,
La nesfârşit şi egal emulsionată
Ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
Iar acest lucru se şi întâmplă în fiece ceas
De câteva ori, parcă te-ar chema un glas:
Berbece dulce şi gras
Dus la tăiere
De doi parlagii cuprinşi de veselie şi durere.
INTERSECŢIE
În casa noastră, deschisă tuturor,
Lui Vitruviu, lui Rococo, lui Maldoror,
Cu mobile stil alături de spătare
De jilţuri rupte şi de picioare
De scaune de bucătărie,
Erau aşteptaţi să vie
Şi chiar veneau, caleaşcă după caleaşcă,
Familii prietene, avide de-o ceaşcă
De vin alburiu, din acela necopt
Pe care-1 serveam între şapte şi opt.
Veniseră toţi. Era zgomot mare –
Îşi povestea viaţa fiecare –
Iar noi ne furişam printre perechi,
Mângâindu-le pe obraji, trăgându-le de urechi,
Aşa precum sunt gesturile de prietenie.
Numai că nu dădeam de cel care va să vie,
Cel care părea că este în fiecare,
Dar pierea la prima apăsare
A sufletului cu degetul arătător...
Încolo, casa era deschisă tuturor.
POEMUL ESENŢELOR
Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,
Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut
papucii...
Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe
Că naraţiunea, ironia, imaginile glumeţe
N-au ce căuta în cadenţe:
Că poezia ţine de esenţe.
Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,
Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii
Şi-i căutam, deşi era ora de fizică.
Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică
De către ceilalţi versificatori din urbe,
Ci că tot umblam prin scaieţi, prin grohotişuri şi
turbe.
Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii
Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării
(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere.
Dacă-mi îngăduiţi această putere
De a da cuvântului o semnificaţie
Alta decât cea oferită spre consumaţie),
Ştiind prea bine că la o anume etate
Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,
Că poţi, aşa-ntr-o doară, să chemi pe Cineva,
Prin candeluri o rază silind a furnica
Şi că poţi sări raiului ulucii
Căutându-ţi papucii,
Noaptea, prin săli de marmură multicoloră,
Cuprins de spaimă că n-ajungi la oră,
Că poţi culege zilnic în geantă
Câte-un bulgăre ori piatră boantă
Precum a făcut acel factor poştal –
Cu numele piesei de şah numită cal,
Ducând locuitorilor telegrama ori chitanţa
Un palat de-a pus jos toată Franţa.
PALOLO
Există (am mai vorbit eu de asta)
Un vierme străveziu căruia-i naşte nevasta.
E un vierme de vis –
Pe latineşte: Eunice viridis.
Foindu-şi luntrile când aici, când acolo,
Indigenii îi spun Palolo:
E un vierme gustos care la crăpatul lunii
Îşi dezplesneşte puii pe suprafaţa genunii.
Faptul, verificat ştiinţific, nu mai poate fi
contestat
Femela joacă rolul de răposat.
Pentru că, lăsându-şi puii în viaţă,
Pleacă în Oceanul de dimineaţă,
Adică în fundul lui unde e noapte adâncă.
Controlaţi: zoologiile îl mai consemnează încă.
Ce vreau să spun eu e că, oricât aş fi de acolo,
Eu nu mă asemui viermelui Palolo,
Ci unui vierme de dincolo de lege,
Rămas, cine ştie cum, să dezlege
Acele taine pe-ntotdeauna nedezlegate.
Încolo: doar bucurie şi bunătate!
ABSURD
Odaia-i scăldată de vesperă. Trec
Minate duminici. Pruncii lenevoase.
Adoarme dragonul pe plapuma roz
Şi-n colţuri nălucile cântă din oase.
Afară culesul de piersici e-n toi.
Gem strugurii negri sub streşini. E bine.
Ci voi pomeniţi-mă! Da, m-am întors
Din palmă de fildeş să prind un ciorchine.
Opincile monştri slinoşi au strivit.
Desfă-le nojiţele. Nu-ţi fie frică!
Coboară-n podvalul cu sumbre balerci
Şi trage-mi din vinul iubit o ulcică.
Aşa. Să nu plângi căci aievea nu sunt.
Auzi nechezatul din închipuire?
Ce mlaştini bombate răsuflă-n argint
Pe negru suiş prevestind răstignire?
