marți, 20 august 2013

POET DIN BELGIA: MAURICE MAETERLINCH



POET DIN BELGIA: MAURICE MAETERLINCH



Motto :



,,Sunt cerbi într-o cetate asediată!

Şi o menajerie între crini!

E-o tropicală vegetaţie-ntr-o mină de cărbuni!

O turmă de oi străbate un pod de fier!

Şi mieii preeriei intră târâţi în sală!”

Maurice Maeterlinck



,,Maurice Maeterlinck este poate primul poet european care a descoperit valoarea expresivă neobişnuită a monotoniei şi puterea magică a sărăciei limbajului, spulberând prejudecata dăscălească a virtuozităţii obligatorii  şi a numărului de cuvinte direct propor­ţional cu dimensiunile unui poet. […] O vorbire incoherentă prin asociaţii, prin suspendări sintactice şi intercalări sugestive sau enumerări arbitrare. Dificultatea nu se realizează din stringenţa  şi polaritatea excesivă a termenilor metaforei sau din gradul de sublimare ca la hermetici, ci din caracterul disparat al discursului poetic, permanenta lui discontinuitate, care nu ne permite să-l urmărim altfel decât în fluxul obscur şi paralel al raporturilor poetice. Aceleaşi elemente revin mereu, restructurate, situate în alte raporturi care le modifică total şi le obligă să degaje alte şi alte semnificaţii, străine dacă nu contrare valorilor semantice şi nominale. Efectul de straniu, de im­penetrabil se realizează, tocmai de aceea, cu mijloace de o simpli­tate deconcertantă. […] Maeterlinck e un poet din familia septentrionalilor predispuşi la viziuni şi la un anume misticism glacial. İluminările lui converg în paloare, elanul uman se caligrafiază într-un alfabet hieratic, iar limitele dintre reflexiune şi vis se estompează până la dispariţie, ca şi acelea dintre realitate şi ireal. Căci realitatea lui suferă de o boală ciudată care o transfigurează, îi alungeşte formele, îi dă o transpa­renţă  şi o imobilitate, îi inculcă necunoscute subfebrilităţi, în timp ce irealul convieţuieşte cotidian şi intim cu oamenii, cu lucrurile, altfel decât în vechile basme: e o irealitate lipsită de orice spectacol, umilă, domestică, obedientă la legile existenţei obişnuite.“

A. E. Baconsky




SERE CALDE



O, sere în mijloc de păduri!

Cu uşile în veci pecetluite!

Cu tot ce se află sub bolţile voastre!

Cu analogiile voastre în sufletul meu!



Gândurile micii prinţese înfometate,

Plictisul unui marinar în pustiu,

O fanfară sub ferestrele bolnavilor fără leac.



Cuibăriţi-vă prin colţurile cele mai calde!

Ai zice, o femeie leşinată într-o zi de seceriş;

Sunt surugii în curtea ospiciului;

În depărtare trece-un vânător devenit infirmier.



Cercetaşi în lumina lunii!

O, nu-i nimic la locul său!

Ai zice, o nebună-n faţa juzilor,

Un vas de război cu pânzele-n vânt pe un canal.

Pasări de noapte pe crini,

Un dangăt funebru-n amiază,

(Acolo, sub clopote!)

Un popas de bolnavi în preerie,

Un miros de eter pe o zi însorită.



Doamne!  Doamne!  când vom  avea ploaie

Şi zăpadă, şi vânt în sere!



CLOPOTE DE STICLĂ



O, clopote de sticlă!

Stranii plante pe totdeauna la adăpost!

În timp ce afară vântul îmi răvăşeşte simţurile!

O întreagă vale a sufletului pe totdeauna încremenită!

Şi căldura împrejmuită spre amiază!

Şi imaginile întrevăzute până aproape de sticlă!



Nu ridicaţi niciodată nici unul!

Au fost aşezate multe pe vechi nopţi cu lună,

Cercetaţi prin frunzişurile lor:

E poate un vagabond pe tron,

Parcă-ai vedea corsari aşteptând pe iaz,

Şi fiinţe antediluviene care vor invada oraşele.



Au fost aşezate pe vechi zăpezi,

Au fost aşezate pe bătrâne ploi.

(Fie-vă milă de atmosfera închisă!)  

Aud celebrându-se o sărbătoare într-o duminică de foamete,  

E o ambulanţă în plin seceriş,

Şi toate fiicele regelui rătăcesc într-o zi de dietă de-a lungul câmpiilor!

Cercetaţi-le îndeosebi pe cele din zare!

Ele acoperă cu grijă furtuni foarte vechi.

Oh! Trebuie să fie undeva o flotă enormă prin mlaştini!

Şi cred că lebedele au clocit corbi!
(Abia se văd printre ceţuri.)
O fecioară stropeşte cu apă fierbinte ferigile,
Un grup de fetiţe p
ândesc eremitul în chilia lui,

Surorile mele au adormit în fundul unei grote veninoase!
Aşteptaţi luna şi iarna, 

Pe clopotele acestea risipite în fine pe gheaţă!

POET DIN BELGIA: ÉMILE VERHAEREN




POET DIN BELGIA:
ÉMILE VERHAEREN

Motto :

,,Şi cugetu-mi spunea: ,,Priveliştile mândre,
Pe înţelepţi, sub roze să-i odihnească,-s mândre;
Zadarnic, omul vrea să fie cel
Ce-mpinge o lumină prin nopţile din el…”
ÉMILE VERHAEREN
  
,,Mare parte a operei verhaereniene este o neîntreruptă chemare lirică a unor intense afirmaţii de viaţă. Călăuzit de un instinct foarte sigur, de nenumărate antene ale superinteligenţei creatoare, atrage fiinţa marilor adevăruri, a mari­lor realităţi ale vieţii. În poemele sale se aud, dezlănţuite, ample orchestre care cântă şi prăbuşirile, dramele, dar şi înălţările, victoriile omu­lui asupra aşa-ziselor «legături invizibile». Verhaeren este nu numai un mare poet flămând, ci şi un poet de geniu al câtecului universal, al sufletului universal. Deşi a scris în franceză, fiind flamand şi cunoscând da­tele psihologice, biologice şi istorice ale poporului său, i-a cântat firea, care însumează laturi varii, duritatea, încăpăţânarea, gâlcevirea, lăcomia şi vechea latură mistică, dar şi calităţile, puterea de muncă şi tăria de a trece prin timpi şi adversităţi, nuanţe profitabile nevoii de a lupta, exista, de a duce la un luminiş istoric fiinţa umană. Pe Verhaeren nu l-au alterat, nici nu l-au format şcoli sau influenţe străine. El a pornit pe calea experienţelor pro­prii. A călătorit pe armăsarii propriilor elanuri şi a ascultat tunetele propriilor sale mânii, privind strîmbătatea şi deze­chilibrul în univers, în viaţă, în societatea umană. Rezul­tatul – opera, suită lungă de poeme cu chipuri şi sentimente atât de variate, cu o singură etică şi finalitate: dragostea şi admiraţia pentru om, visul unui univers armonic şi al unei umanităţi urcate pe cele mai înalte trepte ale conştiinţei, civilizaţiei, dictatului raţiunii, admiraţiei şi preţuirii reciproce.“
                                                                 RADU BOUREANU


LAPTELE

,,În pivniţa prelungă şi cu tavan scăzut,
Lângă răsuflătoarea ce dă spre nord, sunt oale
Lăsând să se răcească, alb, laptele, agale,
În roşul şi rotundul lor pântece de lut.

Le vezi dormind în colţuri de umbră şi ai spune
Că se deschid pe ape stătute, nenufari,
Sau că bucate stau sub capace albe, mari,
Păstrate-n umbră, îngeri la cină să adune.

Butoaie pântecoase pe dublu şir dormind,
Tăvi mari cu şunculiţe şi şuncile-aromind,  
Sau caltaboşii, graşii, cu tenul alb, sfielnic,

Şi ninse gros cu zahăr stau tarte negre-n grup
Stârnind turbate pofte în pântece, în trup...
Doar laptele, în faţă, stă rece, feciorelnic.“

VÂNTUL

,,Pe-ntinse bălării, la nesfârşit  
Vuieşte vântul de noiembre!
Pe bălării, la nesfârşit,
Vântu-a venit.
Se frânge-n ramuri, se sfâşie
Din burg în burg, în vijelie,  
Vântul vui,
Vântul sălbatic de noiembre!

Fântâni de ferme,
Cu scripeţi şi găleţi de fier
Scrâşnesc,
Pe la fântâni de ferme, 
Găleţi şi scripete
Scrâşnesc, scot ţipete,
Cu moartea-n jalea lor gemând spre cer.
Vântul repede peste râu
Foi de mesteceni fără frâu,
Vântul sălbatic de noiembre;
Vântul muşcă din ramuri  
Cuiburi de păsări;  
Vântul răzuie fier  
Şi piaptănă în zări troiene,
Turbat, bătrânei ierni cu ger,
Ros de turbare, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre!
În staulele povârnite
Pătratele de geam cârpite
Bălăbăne zdrenţe-atârnânde,  
Geamuri cârpite cu hârtii...
Vântul sălbatic de noiembre!  
Pe cel colnic cu iarbă bistră,
De jos în sus, prin gol de zar
De sus în jos, cu fulgerări,
Seceră moara vânt, sinistră,
Seceră moara neagră vântul, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre.

Bordeiele în patru labe
Rotind la turle de biserici
Se clatină-n proptele slabe;
Cu streşinile la pământ
Plesnesc în vânt,
În vânt sălbatic de noiembre.

Crucile-n strâmbul cimitir,
Braţe de morţi, crucile-n şir,  
Cad cu un zbor adus de vânt,
Abătut negru pe pământ.

Vântul sălbatic de noiembre,
Vântul,
Aţi întâlnit în cale vântul,
În sute de răspântii, poate,
Strigând de frig, suflând de trudă,
Aţi întâlnit în cale vântul,
Spăimosul vânt cu fruntea udă,  
În noaptea grea l-aţi întâlnit
Când luna jos a prăbuşit
Şi când, nemaiputând,  
Şubrede, satele pe rând,  
Urlau ca fiarele la lună  
Către furtună?

Pe bălării, la nesfârşit,
Auzi vântul urlând,
Vântul sălbatic de noiembre.

POET DIN ELVEŢIA: JEAN-PIERRE SCHLUNEGGER



POET DIN ELVEŢIA:
JEAN-PIERRE SCHLUNEGGER

Motto :                    
                    
               ,,Sunt crude lungile călătorii
                În ochii trişti ce-n urma lor rămân
                Ca nişte iezere de aur stins
               Pe care trec răzleţe bărci târzii.“
JEAN-PIERRE SCHLUNEGGER

,,Studiază literele la Universitatea din Lausanne, devine profesor de limbă şi litera­tură franceză şi germană în învăţământul secundar. Este membru fondator al publicaţiei literare Ren­contre, 1952, pe care o va sluji cu devotament pînă la desfiinţarea ei, în 1955. […] Schlunegger a fost unul dintre marii animatori ai acestei elevate publicaţii. La 23 ianuarie 1964, înainte de a împlini 40 de ani, el îşi pune capăt zilelor, din motive existenţiale, lăsând în urma lui o operă par­ţial inedită sau risipită prin reviste, parţial publi­cată în cîteva plachete. Oscilând între fericirea de a trăi şi teama de viaţă, opera sa rămâne, un ultimă instanţă, o operă artistică de o extraordinară intensitate. Acesta a fost de-altfel motivul pentru care, la patru ani de la moartea autorului, editura L’Aire din Laussane a decis să tipărească prima ediţie a scrierilor sale, pe care, în urma succesului dobândit, avea s-o retipărească în 1978.“
JEAN GROSU

LUMINĂ DULCE MIE

Lumină dulce mie, ţi-e trupul de lumină
Şi limpezimea-i smulge izvoarelor din vânt
Mireasmă de măr oacheş şi vulpe-adulmecând
Pe când balanţa gurii către furtună-nclină.

Minune dulce mie, ţi-e pielea dulce, fină,
Meleag al neprihanei ce-l mângâi tot visând
Lumină dulce mie şi curpen luminând
Când noaptea şi iubirea ivindu-te suspină.

Roche-a iubirii mele, aprins castan solar,
Viu fulger ce-nlumină al somnului umbrar
În mari ciorchini ca focul arzi tu sub ploaia deasă

Şi cînd îşi mână toamna prin codrul ţintirim
Boroanele urgiei puternici ne simţim,
Lumină dulce mie, iubită omenoasă!

O, POEZIE, FLOAREA MEA

O, poezie, floare a mea, te-ai exilat,
Nesăturată gura dulceaţa şi-a pierdut,
Noi am fugit cu toţii într-un ascuns ţinut,
Noi am uitat culoarea de cer adevărat.

La marginile nopţii în urbea înarmată
Prea mult am plâns cu toţii sub stele-ncremenite,
Am fost precum un arbor rănit de fier deodată,
O slovă de iubire pe uşă scrijelită,
O vale-ntunecată.

Au înecat ploi grele aprinsul trandafir
Căruia-n noi pierduta iubire i-am purtat,
Cu prea mulţi dintre semeni sub cerul de porfir
Noi harpele deoparte ni le-am lăsat şi-am plâns.

Lungi zile-am stat departe de oazele luminii,
O, poezie, floare a mea, ciudat destin,
Prea am iubit dezastrul şi beznele şi spinii,
Să vieţuim ne-ar place şi sub un cer senin!