MONASTIREA ARGEŞULUI

MONASTIREA ARGEŞULUI 

Meşterul Manole, prototipul mitic al creatorului, artistul absolut, cunoscut cititorilor din Monastirea Argeşului, dar şi din dramele scrise de Octavian Goga (Meşterul Manole), Adrian Maniu (Meşterul), Nicolae Iorga (Zidirea mănăstirii din Argeş), Victor Eftimiu (Meşterul Manole), Lucian Blaga (Meşterul Manole) s-a transformat, în timp, într-un mit al miturilor. Mitul este un simbol al unei idei generale: mitul Zburătorului – ideea de iubire / eros; mitul mioritic – ideea de moarte; mitul meşterului Manole – ideea de sacrificiu. Monastirea Argeşului transfigurează aceste mituri fundamentale, de aceea se justifică denumirea de mit al miturilor. Mitul jertfei şi al zidirii prelungeşte un motiv mitologic aparent iraţional, acela că orice  creaţie cere, spre a fi realizată, o jertfă vie. Nu orice jertfă. Jertfim ceea ce iubim mai mult. Mitul estetic al creaţiei cere sacrificiu absolut. Transfigurarea mitului creatorului impune un simfonism de teme şi de motive: comunicarea om-natură, iubirea, predestinarea, fatalitatea, motivul lui Icar, al fântânii, al monastirii, motivul lui Negru Vodă, al zidului părăsit şi neisprăvit, motivul visului, al femeii. Expoziţiunea situează acţiunea:  „Pe Argeş în gios, / Pe-un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece: / Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari / Şi Manoli-zece; / Care-i şi întrece. / Merg cu toţi pe cale / Să aleagă-n vale / Loc de monastire / Şi de pomenire.” Naratorul omniscient povesteşte despre căutarea locului care este potrivit pentru zidirea mănăstirii; pentru a sugera continuitatea în făurirea frumosului, transmis de la o generaţie la alta, autorul anonim implică: „Pe-un biet ciobănaş / Din fluier doinaş” care a văzut „Un zid părăsit / Şi neisprăvit”; Negru-Vodă, simbol al necesităţii, al raţiunii absolute, al autorităţii tiranice, este cel ce alege „Loc de monastire / Şi de pomenire”, este autoritatea care hotărăşte răsplata şi / sau pedeapsa: „Aici să-mi duraţi / Monastire naltă / Cum n-a mai fost altă, / Că v-oi da averi, / V-oi face boieri, / Iar de nu, apoi / V-oi zidi pe voi, / V-oi zidi de vii / Chiar în temelii!” Intriga baladei se conturează prin surparea zidurilor („Meşterii grăbea, / Sfările-ntindea, / Locul măsura, / Şanţuri largi săpa / Şi mereu lucra, / Zidul rădica, / Dar orice lucra, / Noaptea se surpa! / A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar / Lucra în zadar!”); calea înlăturării piedicilor zidirii Manole o află în vis („Iar Manoli sta, / Nici că mai lucra, / Ci mi se culca / Şi un vis visa…”); se insinuează în transfigurarea mitului creaţiei tema „la vida es sueño” (viaţa e vis) într-o joncţiune cu fatalitatea, cu predestinarea, cu nevoia de sacrificiu, cu iubirea. În mod paradoxal, jertfa este acceptată fără împotrivire, inclusiv de Manole, care revelă, în subtext, condiţia tragică a creatorului de valori durabile, în lupta cu propriul său destin: cine se învinge pe sine învinge lumea. Conflictul interior între iubirea pentru Ana şi iubirea pentru mănăstire stă sub semnul fatalităţii. Rugăciunea lui Manole din partea a III-a a baladei, prin excelenţă lirică, defineşte conflictul şi desfăşurarea acţiunii. Rugăminţile meşterului Manole adresate lui Dumnezeu de a-i împiedica soţia să ajungă la locul zidirii confirmă ideea că sacrificiul se face, fatal, şi cu voia Anei: – Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume, / Să facă pâraie, / Să curgă şiroaie, / Apele să crească, / Mândra să-mi oprească, / S-o oprească-n vale, / S-o-ntoarcă din cale! / Domnu se-ndura, / Ruga-i asculta, / Norii aduna, / Ceriu-ntuneca. / Şi curgea deodată / Ploaie spumegată / Ce face pâraie / Şi îmflă şiroaie. / Dar, oricât cădea, / Mândra n-o oprea, / Ci ea tot venea / Şi s-apropia. / Manea mi-o videa, / Inima-i plângea, / Şi iar se-nchina, / Şi iar se ruga: /   – Suflă, Doamne,-un vânt, / Suflă-l pe pământ, / Brazii să-i despoaie, / Paltini să îndoaie, / Munţii să răstoarne, / Mândra să-mi întoarne, / Să mi-o-ntoarne-n cale, / S-o ducă devale! / Domnul se-ndura, / Ruga-i asculta / Şi sufla un vânt, / Un vânt pre pământ, / Paltini că-ndoia, / Brazi că despoia, / Munţii răsturna, / Iară pe Ana / Nici c-o înturna! / Ea mereu venea, / Pe drum şovăia / Şi s-apropia / Şi, amar de ea, / Iată c-agiungea! Elementele naturii acţionează ca un personaj exterior, receptiv la chemarea tragică a lui Manole. În naraţiune este insinuată poezia tragică a iubirii şi a destinului. Ne iubim destinul necondiţionat. Comunicarea om-natură capătă o gradaţie ascendentă, încărcând cu profund lirism balada. Dramatismul de situaţie potenţat de necesitatea sacrificiului suprem, de viziunea ludică asupra creaţiei şi de gradarea ascendentă a trăirilor celor două personaje revelă poezia tragică a condiţiei creatorului, pentru care nu există posibilitatea de a se împotrivi destinului. Motivul jocului / glumei (– Stăi, mândruţa mea, / Nu te spăria, / Că vrem  să glumim / Şi să te zidim! / Ana se-ncredea / Şi vesel râdea. / Iar Manea ofta / Şi se apuca / Zidul de zidit, / Visul de-mplinit. / Zidul se suia / Şi o cuprindea / Pân’ la gleznişoare, / Pân’la pulpişoare. / Iar ea, vai de ea, / Nici că mai râdea, / Ci mereu zicea: / – Manoli, Manoli, / Meştere Manoli! / Agiungă-ţi de şagă, / Că nu-i bună, dragă. / Manoli, Manoli, / Meştere Manoli! / Zidul rău mă strânge, / Trupuşoru-mi frânge!) nu atenuează decât aparent practica magică a sacrificiului. Pentru ca monastirea să existe, Ana este sacrificată. Ea nu este decât o jucărie în mâna destinului. Acelaşi rol îl joacă şi meşterii. Este insinuată, în subtext, tema lumii ca teatru. Jucăm rolul pentru care suntem predestinaţi. Îl jucăm fără greş. În deznodământ, monastirea se desprinde de autorii ei. Devine autonomă. Negru-Vodă vrea să rămână cu gloria unei opere celebre, legată de voinţa lui; după răspunsul meşterilor („Află că noi ştim / Oricând să zidim / Altă monastire / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă!”) porunceşte abandonarea zidarilor („Ca să putrezească / Colo, pe grindiş, / Sus, pe coperiş.”); ca în legenda lui Dedal şi Icar, Manole are ideea construirii aripilor de şindrilă; meşter şi calfe se prăbuşesc pe rând; pe locul căderii lui Manole se iveşte: „O fântână lină, / Cu apă puţină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată!” Moartea lui Manole este sublimă, fiind moartea celui ce şi-a depăşit condiţia, trecând în eternitate prin monastirea născută din necesitate şi din orgoliu, din iubire şi din jertfă.

ITEMI DE EVALUARE 

1. Prin ce îi întrece Manole pe cei „Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari”?

   ♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.

2. – Ba, Doamne,-am văzut, / Pe unde-am trecut, / Un zid părăsit / Şi neisprăvit. / Câinii, cum îl văd, / La el se răpăd / Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a morţiu. (Monastirea Argeşului)

♦ Comentaţi, în 5 – 6 rânduri, răspunsul ciobănaşului.

3. Există în Monastirea Argeşului un moment al jurământului: „Deci daca vroiţi / Ca să isprăviţi / Sfânta monastire / Pentru pomenire, / Noi să ne-apucăm / Cu toţi să giurăm / Şi să ne legăm / Taina s-o păstrăm…” (Monastirea Argeşului) 
 ♦ Care este taina creatorului? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.

4. – Voi, meşteri zidari, / Zece meşteri mari, / Spuneţi-mi cu drept, / Cu mâna pe pept, / De-aveţi meşterie / Ca să-mi faceţi mie / Altă monastire / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă? / Iar cei meşteri mari, / Calfe şi zidari, / Cum sta pe grindiş, / Sus pe coperiş, / Vesel se mândrea / Ş-apoi răspundea: / – Ca noi, meşteri mari, / Calfe şi zidari, / Alţii nici că sunt / Pe acest pământ! / Află că noi ştim / Oricând să zidim / Altă monastire / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă! (Monastirea Argeşului)
♦ De ce Negru-Vodă le adresează zidarilor această întrebare? ♦ Cum vă explicaţi răspunsul constructorilor? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.

5. „Ană, Ană, / soarele pe cer e-o rană. // Mănăstire / de iubire / vrui să-nalţ, spre pomenire. / Dar ce-nalţ ziua, cu fală, / peste noapte se sprăvală. // Ană, Ană / lacrimă zidită-n strană. / Clopotele greu asud, / bat şi nu se mai aud. // Ană, Ană / soare-ascuns într-o broboană. // Unde eşti? / Sub care piatră? / Să te pot zidi-nc-o dată. // Lumea asta / nu se ţine: / parcă nu-i clădită bine. /  Se clatină-n vânt orfană, / Ană. // Ană / pictată din icoană. // ... Eu când văd că ea nu vine / prind să mă zidesc pe mine. / Cerul ţipă-ntre cupole: / – Maanole, / Manoole!” (Nicolae Dabija, Bocet pentru Meşterul Manole)

● „Pe mine / mă iubeau toate femeile. / Mă simţeam puternic şi sigur. / Ca Meşterul Manole /  am cutezat / să ridic o construcţie / care să dăinuie veşnic. / Am început lucrul / şi le-am chemat la mine / pe toate: / pe Maria, pe Ana, / pe Alexandra, pe Ioana… / Care va ajunge întâi, /  pe-aceea-n perete o voi zidi. / Dar din toate femeile / a venit una singură: / Mama. / – Tu nu m-ai strigat, / fiule?!” (Grigore Vieru, Mică baladă)

● „Acum am putea să fim şi trişti, / Doar ne despărţim pentru totdeauna, / Dar să trecem peste asta. / Copaci, vă aşteaptă pădurile, / Duceţi-vă, / Ape, vă aşteaptă câmpiile, duceţi-vă, / Duceţi-vă şi voi, / Prea frumoase şi iubitoare Ane; / Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii, / Am avut mai multă încredere / În cărămizi. // Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci, / Şi culori, şi meşteri iscusiţi / Care m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi, / Scări / Pe care-am urcat până aici, / Fără să-mi pese de înălţime: / Voi vă veţi îndepărta de mine, / Lăsându-mă să mă prăbuşesc singur / De pe propria-mi zidire – / Aşa cere tradiţia. / Deci fugiţi cât mai repede, / Acum când eu mă fac că mă uit / În altă parte…” (Marin Sorescu, Meşterul Manole)

● „Meşter valah, azi nume de fântână, / Crescut din lutul ce l-ai plămădit / În sprintenă zidire cu trei turle / Şi ie dantelată de granit, / Din cântece pierdute până astăzi / Şi din puterea visului vânjos / Ai închegat, cu palme bătucite, / Minunea de la Argeş mai în jos. // Un om bărbos ţinea o floare albă / În aspre palme, mângâind-o blând… / Căzut în iarbă şi secat de vlagă, / O doină tristă îngâna în gând. / Priveai. Ş-un dor tulburător te-ncinse / Lui să-i închini nemaivăzut altar, / Să stea pe plaiul aspru, precum  floarea / În palme bătucite de plugar. // Visai să vezi sub bolţile rotunde / Şi-n fumul pâlpâit de lumânări, / Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare / Chipul pălmaşilor acestei ţări. / Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi / Ca zdrenţe vii părerile de rău, / Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii / Inima ta, tot ce-ai avut al tău…” (Nicolae Labiş, Meşterul)

● „N-am altă Ană, / Mă zidesc pe mine, / Dar cine-mi poate spune că-i destul, / Când zidul nu se surpă de la sine, / Ci-mpins de-o toană / De buldozer somnambul / Înaintând de-a valma prin coşmar. / Şi iar zidesc / Cum aş zidi un val, / A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar, / O mănăstire pururea lichidă / Sortită să se năruie la mal; / Şi iar zidesc, / O, var / Şi cărămidă / Şi, fără de prihană, / O făptură / Ca armătură / Visului infam: / N-am altă Ană / Şi pe mine chiar / Din ce în ce mai rar / Mă am.” (Ana Blandiana, Baladă)

● „Trupul de ieri ţi-am ascuns / între var şi mistrie. / A rămas numai zidul / care nu mă mai ştie. // Teascul tăcerii striveşte / cuvântul neîndeajuns. / Umedă boare se lasă-n / priviri ca răspuns. // De-aici povestea se-ntoarce / cu scrisa la noapte. / Mâna umbrită coboară-n / zarea propriei fapte.” (Mircea Ciobanu, Elegie)

▲Valorificând semnificaţiile poeziilor semnate de Nicolae Dabija (Bocet pentru Meşterul Manole), Grigore Vieru (Mică baladă), Marin Sorescu (Meşterul Manole), Nicolae Labiş (Meşterul), Ana Blandiana (Baladă), Mircea Ciobanu (Elegie), redactaţi, în 25 – 30 de rânduri, compunerea „Zidind vei jertfi”, tratând, din perspectivă proprie, figura creatorului de geniu, relaţiile dintre opera de artă şi autor, dintre opera de artă şi destinatarul acesteia.

PETRE ISACHI

MIORIŢA

MIORIŢA

Termenul de baladă, specie a epicii folclorice, în versuri, provine din fr. ballade, prin prov. ballada / cântec de joc, dans, din lat. ballare / a dansa, fiind pus în circulaţie, la noi, de Vasile Alecsandri prin Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, din 1852–1853, înlocuind denumirile populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc.  După conţinut, baladele populare sunt: 1. fantastico-mitologice (Soarele şi luna, Iovan Iorgovan); 2. pastorale (Mioriţa, Dolca, Codreanu); 3. istorice (Constantin Brâncoveanu, Radu Calomfirescu); 4. haiduceşti (Toma Alimoş, Corbea); 5. familiale (Crăişor cu mult dor, Ghiţă Cătănuţă). Balada populară are caracteristicile operelor orale: anonimatul, oralitatea, caracterul colectiv, tradiţional, sincretic; se caracterizează prin epicitate, prin muzicalitate, prin redactarea în versuri scurte, prin interferenţa realului cu fantasticul. Mioriţa, tematic, propune o meditaţie asupra fatalităţii morţii. Motivele fundamentale – motivul transhumanţei, motivul complotului, motivul mioarei năzdrăvane, motivul testamentului, motivul alegoriei moarte – nuntă, motivul măicuţei bătrâne – dezvăluie o identitate care depăşeşte – genetic, dar şi ontologic – graniţele poemului mioritic. Structural, cele şase motive se distribuie în trei părţi; întâia parte corespunde primelor două motive (motivul transhumanţei, motivul complotului); a doua parte corespunde celui de-al treilea motiv (motivul mioarei năzdrăvane); a treia parte corespunde ultimelor trei motive (motivul testamentului, motivul alegoriei moarte – nuntă, motivul măicuţei bătrâne). Expoziţiunea evocă ritualul coborârii în infern: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai, / Iată vin în cale, / Se cobor la vale / Trei turme de miei / Cu trei ciobănei.” Coborârea, justificată de motivul transhumanţei, reprezintă un sens adiacent morţii, fiind revelată temporal şi spaţial (apusul soarelui, câmpul), dar şi prin cifra trei. Transhumanţa, pendularea între munte şi câmpie, a generat modul dilematic de a fi al românului. A creat o fiinţă a contrastelor şi a nehotărârii, la mijloc de Rău şi de Bun, cum spune Ion Barbu, încât sufletul românului este călător sub zodii dulci – amare. Modul dilematic de a fi îi permite ciobanului să-i găsească un sens absurdului morţii şi să acorde o încredere necondiţionată atât destinului, cât şi fatalităţii. Această împletire dintre tragicul sentiment al sfârşitului şi extazul nunţii se numeşte simbolic spaţiu mioritic, oglindit în cultura şi în istoria românilor. Metafora spiritualităţii româneşti („Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”) păstrează reflexul dilematic al pendulării transhumantice care explică situarea eroului principal între DA şi NU, între agonie şi extaz, între profund şi derizoriu. Conflictul dintre ciobani şi hotărârea de omor reprezintă un arhetip, simbolizând conflictul dintre Cain şi Abel. Motivaţia este aceeaşi ca în Biblie: lăcomia, invidia, răutatea. Partea a doua a baladei Mioriţa este dramatică. Dramatismul se naşte din comportarea mioriţei: „Dar cea Mioriţă / Cu lână plăviţă / De trei zile-ncoace / Gura nu-i mai tace, / Iarba nu-i mai place.” Comportamentul anormal, zbuciumul rău prevestitor se potenţează prin personificarea mioarei, prin utilizarea dialogului ca modalitate fundamentală de expresie. Oaia năzdrăvană îi aduce la cunoştinţă stăpânului existenţa unui complot, hotărârea de omor luată de „Baciul ungurean / Şi cu cel vrâncean”; tensiunea dramatică este gradată ascendent; limbajul afectiv prezent în dialogul fabulos, diminutivele îmbinate cu dativul etic, eufonia afectiv-mângâietoare sporesc comunicarea, substanţa dramatică a motivului mioarei: – Mioriţă laie, / Laie, bucălaie, / De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai tace! / Ori iarba nu-ţi place, / Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă Mioară? // – Drăguţule bace! / Dă-ţi oile-ncoace / La negru zăvoi, / Că-i iarbă de noi / Şi umbră de voi. / Stăpâne, stăpâne, / Îţi cheamă ş-un câne, / Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc, / Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare / Baciul ungurean / Şi cu cel vrâncean! Testamentul, ca motiv poetic, este prezent în colinde, în balade eroice, în lirica erotică, în blesteme; dacă primele două părţi ale baladei au caracter epico-dramatic, partea a III-a (monologul ciobănaşului) are caracter liric. Testamentul marchează trecerea progresivă de la planul uman – real la planul natural – alegoric. Înmormântarea este încredinţată ciobanilor vrâncean şi ungurean (plan uman); fluierele sunt puse la capul mortului de către mioara năzdrăvană (plan ambiguu: uman / natural); bocetul mortului este săvârşit de oi (plan natural). Motivul următor, alegoria moarte – nuntă, concentrează substanţa lirică a baladei Mioriţa, relevă poezia morţii – căsătorie cu a lumii mireasă. Sentimentul eternizării este transfigurat printr-o dublă alegorie: 1. alegoria integrării telurice (– Oiţă bârsană, / De eşti năzdrăvană / Şi de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să-i spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi; / În dosul stânii, / Să-mi aud cânii; / Aste să le spui, / Iar la cap să-mi pui / Fluieraş de fag, / Mult zice cu drag! / Fluieraş de os, / Mult zice duios! / Fluieraş de soc, / Mult zice cu foc! / Vântul când a bate, / Prin ele-a răzbate / Ş-oile s-or strânge, / Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge!); 2. alegoria integrării cosmice („Iar tu de omor / Să nu le spui lor. / Să le spui curat / Că m-am însurat / C-o mândră crăiasă, / A lumii mireasă; / Că la nunta mea / A căzut o stea; / Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa, / Brazi şi paltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”) Contradicţia dintre integrarea telurică (acceptarea aparent senină a morţii) şi integrarea cosmică (seninătatea este dublată opoziţional de sentimentul tragic al sfârşitului inexorabil) sugerează eterna tragedie a omului, fiinţă finită, care are sentimentul şi conştiinţa infinitului. Tragismul este amplificat de motivul măicuţei bătrâne („Iar la cea măicuţă / Să nu-i spui, drăguţă, / Că la nunta mea / A căzut o stea, / C-am avut nuntaşi / Brazi şi paltinaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!…”); momentul este dramatic prin excelenţă; arta portretistică este fără egal, prin conciziune, dinamism, expresivitate; portretul mamei (personificarea dragostei materne) este surprins în mişcare, într-o dramatică şi dureroasă căutare („Măicuţă bătrână / Cu brâul de lână, / Din ochi lăcrimând, / Pe câmpi alergând, / Pe toţi întrebând / Şi la toţi zicând”); dramatismul de situaţie – fiul moare înaintea mamei – potenţează tragicul existenţei. Portretul ciobanului este proiectat în lumina dragostei materne („Cine-au cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel / Trans printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Mustăcioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, / Mura câmpului!…”) Cele patru propoziţii eliptice de predicat, organizate metaforic, sub regimul unei perfecte omofonii de-a lungul celor patru distihuri, vizualizează, folosind ca modalitate compoziţională un paralelism enumerativ, un ideal de tinereţe şi de frumuseţe masculină. Succesiunea ritmică a unor forme gramaticale identice creează un melos baladesc (muzicalitate specifică) accentuat de repetiţia atributului pronominal „lui”, rimat cu articolul hotărât „lui”. Testamentul ciobanului în relaţie cu motivul măicuţei bătrâne conţine răspunsul românesc la întrebarea privind misterul vieţii şi al morţii. Meditaţia asupra morţii ipotetice interferează în baladă teme de circulaţie universală: iubirea mamă – fiu, predestinarea, dizolvarea fiinţei umane în neant, creştinismul cosmic, invidia, mitul lui Abel şi Cain.

ITEMI DE EVALUARE

1. De ce Sadoveanu îşi deschide romanul Baltagul prin „Stăpâne, stăpâne, / Îţi chiamă ş-un câne…”, versuri preluate din Mioriţa? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 7 rânduri.

2. „Iar dacă-i zări, / Dacă-i întâlni / Măicuţă bătrână / Cu brâul de lână, / Din ochi lăcrimând, /  Pe câmpi alergând, / Pe toţi întrebând / Şi la toţi zicând: / «Cine-au cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel / Trans printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Mustăcioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, / Mura câmpului!…»” (Mioriţa)

♦ Motivaţi, în 5 – 7 rânduri, funcţia poetică a gerunziilor şi a diminutivelor.

3. „Iar cel ungurean / Şi cu cel vrâncean, / Mări, se vorbiră, / Ei se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare / Pe cel moldovan / Că-i mai ortoman / Ş-are oi mai multe, / Mândre şi cornute, /  Şi cai învăţaţi / Şi câni mai bărbaţi!…” ● – Mioriţă laie, / Laie, bucălaie, /  De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai tace! / Ori iarba nu-ţi place, / Orie eşti bolnăvioară, / Drăguţă mioară? /  – Drăguţule bace! / Dă-ţi oile-ncoace / La negru zăvoi, / Că-i iarbă de noi / Şi umbră de voi. ● „Aste să le spui, / Iar la cap să-mi pui / Fluieraş de fag, / Mult zice cu drag! / Fluieraş de os, / Mult zice duios! / Fluieraş de soc, /  Mult zice cu foc!” (Mioriţa)

♦ Ce tipuri de rimă se actualizează în cele două secvenţe? ♦ Ciobanii vrâncean şi ungurean sunt duşmanii ciobanului moldovean? ♦ Complotul este un motiv – pretext? ♦ Cei doi sunt agenţi ai destinului, predestinaţi, ca în mitul Cain şi Abel? ♦ Mioara, animal profetic, personificând premoniţia, dezvăluie oracular: Ce a fost hotărât a fost scris? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 10 – 12 rânduri. ♦ Motivaţi, în 4 – 5 rânduri, funcţia dativului etic („Ca să mi-l omoare”).

4. „Mioriţa este un miracol artistic atât de profund tulburător, încât e un adevărat privilegiu să i te poţi dedica. E un miracol, şi pentru că e poezie şi cântec în starea binecuvântată de desăvârşire, dar şi deoarece exprimă întocmai modul nostru propriu de a fi în lume şi de a ne înţelege rostul de oameni ai acestor locuri. Ca mai toate adevăratele capodopere, şi Mioriţa e înconjurată de un larg cerc de umbră, de o largă zonă de tăcere, ceea ce, dacă îi sporeşte misterul, îi sporeşte şi demnitatea artistică.” (Adrian Fochi, Mioriţa [Texte poetice alese]; Prefaţă)

● „Ciobanul din Mioriţa nu gândeşte nici măcar extincţia, moartea fiind pentru el o închidere într-o groapă, o rămânere pe loc a lucrurilor ca-n ziua decesului. Tocmai această terestritate este poetică, fiindcă lasă sufletul în toată străvechea lui naivitate, fără nici o complicaţie a inteligenţei. Ciobanul care, gândind numai în timp şi spaţiu, se înmormântează lângă stână cu uneltele ciobăniei lui e totuna cu faraonul care perpetuează în bitum, cu alimentele lângă el, clipa hieratică a morţii.” (George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, 2)

♦ Credeţi în valabilitatea acestor afirmaţii? Exprimaţi-vă opinia în 10 – 12 rânduri.

5. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / Zbuciumat se plânge fluierul de fag. / Inima mi-o strânge şi-mi pătrunde-n sânge / Acest cântec dureros şi drag. // Stelele făclii, păsărele mii, / Jalea îşi descântă-n fluierul  de os… / Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă / Acest cântec trist şi luminos. // Se îngână lin linişti în arin, / Tremură la stână fluierul de soc. / Măicuţă bătrână cu brâul de lână, / Ce mai caţi bătutul de noroc? // Brâul tău din copcii s-a desprins – târzii, / Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună… / Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii / Când la stână fluierele sună? // El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel, / El, cu plete negre-n vânturi scuturate, / N-are să mai poată mândrul ciobănel / Înaintea ta să se arate…// Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat / Legănat pe triluri, palid, să îl vadă, / Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat / În pădurea lungă de baladă… // Osteneşti… o clipă numai să te-opreşti. / Odihneşte-ţi ochii în afund de zare… / Vai, pe zare-s nouri – turmele cereşti – / Şi-auzi glasul tragicei mioare… // De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări? / Despletit ţi-i părul – albă vâlvătaie… / Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări / Mioriţa laie, bucălaie… // Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / Stau câteodată împieterit şi mut / Să-nţeleg o clipă nenţelesul grai / Plin de jalea unui veac trecut…” (NICOLAE LABIŞ, Mioriţa)
▲ Comentaţi, în 18 – 20 de rânduri, Mioriţa de Nicolae Labiş, relevându-i, în raport cu balada populară Mioriţa, semnificaţiile, asemănările şi deosebirile.

PETRE ISACHI

MĂI BĂDIŢĂ, FLOARE DULCE

MĂI BĂDIŢĂ, FLOARE DULCE 

„Măi bădiţă, floare dulce,
Unde te-aş găsi te-aş smulge,
Şi-acasă la noi te-aş duce,
Şi te-aş răsădi-n grădină,
Şi te-aş secera cu milă;
Şi te-aş face stog în prag,
Şi te-aş îmblăti cu drag;
Şi te-aş măcina mărunt
La morişca de argint;
Şi te-aş cerne
Prin sprincene,
Şi te-aş frământa-n inele,
Şi te-aş da inimii mele
Să se stâmpere de jele…” (Lucian Blaga, Antologie de poezie populară)

Farmecul „dureros de dulce” al iubirii aminteşte, prin realizarea artistică de excepţie, de lirica eminesciană (Peste vârfuri, Lacul, Sara pe deal, Floare albastră). Ea, fata, cuprinsă fiind de farmecul sfânt al iubirii, se confesează într-un monolog spontan, posesiv, egoist, tandru. Structura compoziţională este astrofică pentru a grada crescendo starea de căutare („Unde te-aş găsi te-aş smulge…”) şi intensitatea sentimentului de iubire. Ritmul trohaic (  / _ ), rima împerecheată, care alternează cu fragmente de monorimă, măsura de 7–8 silabe – doar versurile al X-lea şi al XI-lea au măsura de 4 silabe – corespund tiparului prozodic al doinei populare. Titlul metaforic (Măi bădiţă, floare dulce), reluat în primul vers al doinei, unicizează iubitul, sugerându-ne frumuseţea confirmată în portretul de o şocantă originalitate, realizat printr-un paralelism cu muncile ţăranului: semănatul, seceratul, adunarea grânelor în stoguri, îmblătitul, măcinatul boabelor şi cernutul făinii. Imaginea, din perspectiva psihologiei feminine, este subiectivă. Subiectivitatea eului liric, care doreşte ca iubitul cernut „Prin sprincene” să-i fie permanent aproape, este potenţată prin sugestia celor 11 verbe succesive aflate la modul condiţional-optativ. Starea poetică (trăirea eului liric) este complexă: iubirea copleşitoare se împleteşte cu dorul – alt sentiment definitoriu al doinei – şi cu jalea (tristeţe, plâns interior) generată de absenţa acelui „bădiţă” capabil să „stâmpere de jele” şi să poată fi oferit „inimii”.  În integralitatea sa, Măi bădiţă, floare dulce poate fi considerată o metaforă a iubirii. În viziunea autorului anonim, a iubi înseamnă a trăi după raţiunile inimii. Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte. Ideea de a proiecta activităţile cotidiene într-un plan spiritual, de a le folosi pentru a exprima frumuseţea în iubire conferă originalitatea textului: „Unde te-aş găsi te-aş smulge, / Şi-acasă la noi te-aş duce, / Şi te-aş răsădi-n grădină, / Şi te-aş secera cu milă; / Şi te-aş face stog în prag, / Şi te-aş îmblăti cu drag; / Şi te-aş măcina mărunt / La morişca de argint…” Autorul anonim intuieşte că primul element care leagă oamenii între ei este frumuseţea, nu numai fizică, ci şi morală, sufletească. Cu adevărat originală este intuiţia că frumuseţea înseamnă prezenţa divină în lucruri. Aşa se explică paralelismul sintactic care figurează idealul de frumuseţe masculină în viziunea iubitei. Este un mod subtil de a sacraliza iubirea şi de a-i conferi atributele naturii. Frumosul, ca divinitate vizibilă, aminteşte de portretul ciobanului din balada Mioriţa, în care descoperim idealul de frumuseţe masculină, realizat din perspectiva mamei. Doina populară Măi bădiţă, floare dulce este un text antologic, care transfigurează – după expresia lui Marcel Raymond – o beţie a inimii, oferindu-i cititorului o faţă a eului erotic cernut „Prin sprincene”, frământat în „inele”, capabil să „stâmpere de jele”.

ITEMI DE EVALUARE

1. Eul poetic, ca instanţă fictivă a comunicării lirice, presupune un eu biografic, ca instanţă concretă a comunicării lirice, altfel spus, un autor concret.

♦ Ce atribute are autorul acestei doine? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.

2. Ce vă sugerează sintagmele „cu milă”, „cu drag”, „de argint” din „Şi te-aş secera cu milă”, „Şi te-aş îmblăti cu drag”, „La morişca de argint”? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.

3. Cuvântul „Şi” apare în „Măi bădiţă, floare dulce” de 9 ori. ♦ Care este funcţia lui în această confesiune a eului liric? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.

4. „Eu cred că noi, cei de azi, nimic nou n-am descoperit în materie de expresie poetică,  folclorul îi de neîntrecut din toate punctele de vedere.” (Grigore Vieru) ♦ Poetul Grigore Vieru exagerează intenţionat valoarea liricii populare? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.

5. „Frunză verde de cireş, / Lung e drumul pân’ la Ieş, / Lung e drumul şi bătut / Din Siret şi pân’ la Prut! / Nu-i bătut de car cu boi / Şi-i bătut tot de nevoi / Şi de păcatele mele / Cele multe, cele grele! / Ard-o focul răzeşie! / Eu chiteam că-i boierie / Şi-i numai o sărăcie! / Pentru-o palmă de pământ / Zilele mi-am dat în vânt. / Ani întregi m-am giudecat / Şi nimic n-am câştigat! / Eu îmblam la giudecată, / Copiii-mi plângeau pe vatră, / Nevasta-mi zăcea lăsată. / Dare-ar Domnul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu! / Lăsa-m-oi de răzeşie / Să apuc în haiducie / Ca să-mi fac sfânta dreptate / Cu cea ghioagă de pe spate, / Să-mi aleg giudecători / Cei stejari nestrâmbători.” (Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor)

● „Plânge-mă, mamă, cu dor / Că ţi-am fost voinic fecior, / Şi de grijă ţi-am purtat, / Ogorul ţi l-am lucrat. / Iar de când m-am cătănit / Viaţa mi s-a otrăvit. / Că tânjesc în ţări străine / Şi tot plâng gândind la tine. / Mult mi-e dor, mămucă, dor / De cel codru frăţior / Şi de stâna cea de oi / Şi de cântic de cimpoi! / Mult mi-e dor, mămuca mea, / De cea mândră viorea / Care mă iubeam cu ea! / Mult mi-e dorul nempăcat / Şi mă-ndeamnă la păcat, / Să mă las de cătănie / Şi să fug la ciobănie, / Orice-a fi cu mine, fie!” (Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor)

● „Foaie verde foi de foi, / De străin străin fusei, / Parte-n lume n-avusei / Nici de tată, nici de mumă, / Nici de surioară bună. / Şi-am plecat din urmă-n urmă, / Prin străini mi-am făcut mumă; / Şi-am plecat din piatră-n piatră, / Prin străini mi-am făcut tată. / Foaie verde peliniţă, / Mă dusei la romaniţă / Şi-o găsii călugăriţă / Cu fustuliţa cernită; / Şi fusei la busuioc / Şi-l găsii plângând cu foc.” (Ion Nijloveanu, Poezii populare româneşti)

● „Mânce-te-ar amaru, bine, / Mult mă lăcomesc la tine / Când te văd la oarecine! / Că-s sărac şi n-am nimică, / Num-o casă-ntr-o urzică, / Vine vântu şi mi-o strică. / Pe min’ când m-ai însurat, / Maică, avere mi-ai dat / O bâtă cu vârfu strâmb, / Pe la bocotani s-o plimb; / O straiţă plină cu vânt / Şi nici un boţ de pământ. / Lasă, mamă, lasă, lasă, / Că mi-oi fa’ şi io o casă. / De-oi fa-o dintr-o nuia, / Batăr ştiu c-a fi a mea.” (Doine şi cântece sociale)

● „Codrule, stăpânule, / Codrule, bătrânule, / Mişcă-ţi tu poienele / Şi-ţi ridică genele, / De priveşte până-n zare: / Nu se vede şir de care, / De poveri îngreunate, / De birişi înconjurate? / Codrule, stăpânule, / Codrule, bătrânule, / Scutură-ţi tu pletele, / Să s-adune cetele, / Cetele haiducilor, / Spaimele răscrucilor, / Să răstoarne carele, / Să desfunde lăzile / Şi să-mpartă prăzile. (Doine şi cântece sociale)

▲ Pe baza textelor din V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, din Ion Nijloveanu, Poezii populare româneşti, din Doine şi cântece sociale, redactaţi, în 20 – 25 de rânduri, compunerea „Doina populară”, relevându-i diversitatea tematică, mărcile subiectivităţii poetice şi ale oralităţii, dar şi caracteristicile versificaţiei.

PETRE ISACHI

MOROMEŢII

MOROMEŢII

Ilie Moromete, mărturiseşte Preda, „Era un om pe care n-aş putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult.” De la „Moromete” la Moromeţii este drumul de la individ la familie, la satul românesc tradiţional, interbelic. Disoluţia individului şi a familiei Moromeţilor înseamnă dispariţia, odată cu satul arhaic, a unei civilizaţii de tip rural, a unui sistem de valori consacrate. Volumul I (1955) este cartea tatălui, personaj-reflector prin intermediul căruia naratorul pătrunde în diferite medii, iar volumul al II-lea (1967) este cartea fiului Niculae Moromete, antiteza lui Ilie Moromete, ca filozofie a existenţei. Simbolica destrămare a unei familii de ţărani şi implicit a unui sat (Siliştea-Gumeşti) din Câmpia Dunării, din preajma celui de-al doilea război mondial (vol. I), este adâncită prin tehnica rezumativă, de la reforma agrară, din anul 1945, la colectivizarea de după anul 1949, până la finalul deceniului al VI-lea, în volumul al II-lea. În Moromeţii, Preda transfigurează teme de circulaţie în romanul european: conflictul cu istoria, conflictul dintre generaţii, conflictul cu sine însuşi, viclenia timpului, înstrăinarea, dezrădăcinarea, invazia comunismului (sovietizarea satului românesc), politica, familia, iubirea, paternitatea, instituţiile statului / satului, comunicarea, revolta, trădarea, libertatea. Unitatea volumelor este asigurată de arta compoziţiei, de relaţia dintre tehnica rezumativă de compoziţie şi tema timpului, tehnica decupajului şi naraţiunea lentă, de la timpul care „avea cu oamenii nesfârşită răbdare” (I) la timpul care „nu mai avea răbdare”, tehnica rezumativă a selecţionării evenimentelor din satul confruntat cu teroarea comunismului, cu „viclenia timpului” (II). Personajele-reflector Ilie Moromete şi Niculae Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Viziunea de ansamblu asupra evenimentelor arată că povestirea se face după ce faptele s-au petrecut. Discursul urmează o cronologie lineară: de la începutul verii, cu cina în familie, până la sfârşitul ei, cu precipitarea evenimentelor aflate sub presiunea timpului. Corespondenţa între incipit şi final, pe problema timpului (răbdător / nerăbdător), conturează destinul satului Siliştea-Gumeşti. La început, iluzia lui Moromete că zilele se scurg încet, semănând între ele şi conservând satul tradiţional şi familia de tip patriarhal, se transmite cititorului printr-o formulă asemănătoare, prin funcţia ei, cu formula iniţială a basmului: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui  de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp.” Ideea timpului răbdător este reluată în cap. al IX-lea: „Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare.” Cele două coordonate, spaţială şi temporală, deschid / închid drama destrămării familiei de tip patriarhal şi evidenţiază drumul însingurării lui Moromete: în incipit, eroul este înconjurat de familie / de sat, ceea ce îi conferă o anumită autoritate, în timp ce în final este singur şi retras, individ învins de o lume pe care nu o înţelege şi de care nu este înţeles: „Dar cu toată aparenta sa nepăsătoare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămăsese doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană… Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-şi piardă parcă şi ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Perspectiva naratorului obiectiv, deci viziunea impersonală, se completează cu perspectiva personajului-reflector (Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae Moromete, în cel de-al doilea volum) şi cu perspectiva personajelor-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora. Naratorul nu mai este omniscient, nici omnipotent, nu mai domină universul romanului, nici nu-i sugerează cititorului ce trebuie să creadă despre fapte şi actori (personaje-actant). Moromeţii este cartea unui singur personaj (Ilie Moromete), nu pentru că celelalte nu ar fi bine conturate, ci din cauză că toate celelalte personaje se definesc într-un fel sau altul în raport cu protagonistul. Ilie Moromete, „om sucit, cu toane, imprevizibil”, personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu), este particularizat prin trăsături care-i conferă autoritate şi unicitate: bucuria contemplaţiei, plăcerea de a vorbi, darul povestirii, inteligenţa, fantezia, ironia, umorul, arta de a-şi disimula gândurile, autoiluzionarea, naivitatea, credinţa în valorile consacrate (familie, demnitate, autoritate, independenţă, înţelepciune), gustul pentru politică, aversiune împotriva prostiei. Caracterizarea directă, făcută de narator, dezvăluie un Moromete altfel decât ceilalţi consăteni; nu agreează biserica, iar drumul cârciumii „nu-l folosesc niciodată ca o soluţie”; făcută de celelalte personaje, caracterizarea lui Ilie Moromete se diversifică; Catrina crede că are sufletul negru de răutate şi de tutun şi-l condamnă pentru ateismul lui de om care se complace într-o lume complet desacralizată; Cocoşilă îl admiră pentru că avea „ciudatul dar de a vedea lucrurile, care lor le scapă, pe care ei nu le vedeau”, iar Ţugurlan –pentru că Moromete ajunsese „să-şi ajungă lui însuşi cu ce avea”. Autocaracterizarea este realizată prin focalizare internă; vorbeşte naratorul, dar afirmaţiile sunt făcute din punctul de vedere al personajului principal, Ilie Moromete, „dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proşti nu i-ar putea sili nimeni să le facă.” Libertatea interioară, trăsătură definitorie a lui Ilie Moromete, evidentă în orice circumstanţă, este confirmată chiar la sfârşitul vieţii: „Domnule, l-am auzit că spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.” Caracterizarea indirectă, dedusă din comportament, din fapte, din limbajul verbal şi nonverbal, din vestimentaţie şi din fizionomie, din relaţia cu autorităţile şi instituţiile satului, dezvăluie complexitatea personajului principal. Moromete transformă existenţa în spectacol, se consideră superior celorlalţi, împarte lumea  în proşti şi deştepţi, cei din urmă fiind foarte puţini, este ironic, are tendinţa de a-i domina pe ceilalţi, nu are spirit comercial, are nostalgia libertăţii absolute. Capul sculptat de Din Vasilescu, operă de artă naivă care imortalizează un Moromete din perioada lui de glorie, este tot un portret indirect al eroului principal. Unele personaje ale cărţii pot fi judecate ca alte feţe ale lui Moromete, în alt tip de viaţă: Boţoghină – un Moromete bolnav, mai puţin norocos; Pisică – un Moromete eşuat în ironie şi indiferenţă; Ţugurlan – un Moromete fără pământ. Portretizarea în mişcare, realizându-se prin acumularea detaliilor, obiectivitatea observaţiei – gestica, mimica, vorbirea, comportamentul – dublată fiind de fineţea analizei interioare şi de prezentarea jocului gândurilor lui Ilie Moromete, fac din Preda un creator de tipuri, asemenea lui Rebreanu, Balzac, Tolstoi. Modurile narative preferate de Preda sunt scena şi rezumatul gândurilor unui personaj şi al propriului discurs. Descrierea are o funcţie simbolică şi este folosită nu atât pentru „efectul de real”, cât pentru construcţia unui spaţiu, scene, pentru transmiterea unui mesaj ascuns. Dialogul, pe lângă funcţiile de comunicare şi de caracterizare (autocaracterizare), străluceşte mai ales prin ceea ce ascunde, conform principiului: „Vorbele  i-au fost date omului pentru a-şi ascunde gândurile.” Într-un moment de inspiraţie divină, Marin Preda a oferit literaturii române o capodoperă fără asemănare în literatura europeană.

ITEMI DE EVALUARE 

1. „Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, ca şi când  n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie: se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră şi toţi câinii de prin împrejurimi începură să latre.” (Moromeţii) ♦ „Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici.” (Moromeţii) ♦ De ce tăierea unui salcâm se transformă într-un eveniment de neînţeles? ♦ Să fie salcâmul semn de autoritate, simbolul verticalităţii morale în colectivitate? ♦ Salcâmul reprezintă forţa şi unitatea familiei Moromete? ♦ Tăierea salcâmului prevesteşte disoluţia satului tradiţional, dar şi a familiei de tip patriarhal? ♦ Formulaţi, în 10 – 12 rânduri, răspunsurile la aceste întrebări.

2. „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.” (Moromeţii)

♦ „«Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând… poate n-o să ţi-l vând…  De ce trebuie să ne grăbim aşa?» părea el să-i spună. / – Dar Victor al tău… El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când e voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică… admitem cazul că fiind ocupat… mai adăugă el. / Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta. /  – Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vreau să ţi-l plătesc… / Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer. / – Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu.” (Moromeţii) ♦ „Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea ţâşni Duţulache, câinele, ieşind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă: / – Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzi? / – Dă-i apă, zise Moromete liniştit. / Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.” (Moromeţii) ♦ – Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!… / – Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă, îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă. / – Cum să se mire proştii ?! întrebă Nilă supărat, neînţelegând, trecându-i pentru întâa oară prin cap că la urma-urmei tatăl lui ar putea să ţină seama şi de ceea ce gândeşte el… (Moromeţii) ♦ – Băieţii mei! Exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi… Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau şi-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă”, crezi că i-aş fi împiedicat eu, Scămosule!? „De ce să fugiţi, frăţioare?” le-aş fi spus. Încet nu puteţi să mergeţi? (Moromeţii) ♦ – Atâta timp cât mă vedeţi că trăiesc, ori faceţi cum zic eu, ori, dacă nu, să plecaţi. Am muncit  şi am trudit şi am luat pământul de la ciocoi ca să trăiţi voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vândut nicio brazdă şi acum săriţi la mine şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! Pământul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule de avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodârlache că avea pământ mult şi te-ai făcut     de râs. O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine! / Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-o răguşeală stânsă şi neputincioasă. Omul era de necunoscut. / – Ce v-am făcut eu vouă şi ce nu v-am dat, Paraschive şi Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e? Vreţi să mă jupuiţi pe mine de piele? An de an am dat din colţ în colţ când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu vând din pământ! Am trăit cu toţii desculţi şi dezbrăcaţi, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreţi voi de la mine, nenorociţilor? Să ies la drumul mare şi să jefuiesc? Să iau vita omului din bătătură şi să mă ţin de procese ca alţii? Asta vreţi voi? / Cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. (Moromeţii)

♦ „Alegerea lui Preda, care împărtăşea mai mult sau mai puţin opinia cu pricina, de a face din Ilie Moromete un ţăran paradigmatic pentru declinul întregii clase, este greu de justificat. Ce se întâmplă cu Ilie Moromete şi cu ai săi are o foarte mică legătură cu numai cu prejudecata marxistă a sărăcirii maselor ţărăneşti exploatate de capitalişti, după ce fuseseră exploatate de boieri, dar şi cu istoria satului interbelic în general. Risipirea familiei (cei patru fii îl părăsesc, Catrina, soţia, pleacă şi ea de acasă pentru o vreme) şi dificultăţile materiale cărora nu le mai face faţă n-au drept cauză imperfecţiunile reformei agrare, pământul fiind puţin, datoriile (nu toate convertite) către bănci, nici chiar criza economică dintre 1929 şi 1933. Cauza trebuie căutată în firea şi în concepţia de viaţă a personajului. În orice situaţie, el ar fi păţit la fel. Ilie Moromete este un ţăran prea puţin dispus la munca grea a pământului, iubitor de taclale («Eşti mort după şedere şi după tutun», îi spune Catrina) şi de otium mai degrabă decât de  negotium (chiar dacă o dată se lasă purtat pe drumuri ca să vândă grâu), convins că, nedivizat, pământul va continua să-i hrănească pe toţi, veşnic în întârziere cu datoriile către bănci sau către stat, faţă de care manifestă acelaşi dispreţ suveran ca şi faţă de bani (îşi face chiar un tittlu de glorie din a înşela statul), respingând orice schimbare, pentru că nu crede în progres, ci doar în păstrarea neştirbită a liniştii lui sufleteşti şi materiale. Inteligent, deşi nu cultivat, Moromete nu se poartă cu ai lui altfel decât se poartă cu majoritatea ţăranilor. E autoritar, discreţionar, veritabil pater familias, egoist şi puţintel cinic. (...) Problema lui Moromete este inadecvarea la realitatea economică.” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române)

▲ Pornind de la aceste extrase, din Moromeţii şi din Istoria critică a literaturii române de Manolescu, realizaţi caracterizarea personajului Ilie Moromete, în 20 – 25 de rânduri.

PETRE ISACHI