vineri, 30 noiembrie 2012

EMIL BOTTA, Revarsă-te, noapte!




EMIL BOTTA
(15 septembrie 1911 - 24 iulie 1977)



OPERA POETICĂ

Întunecatul April
Pe-o gură de rai
Poezii
Versuri
Poeme
Un dor fără saţiu

„Ţi se părea ciudat, straniu, venit dintr-un tărâm nepământean
când îl vedeai, când îl ascultai şi te uimea că omul mai află
puteri să rostească  următorul cuvânt, într-atât se chinuia,
într-atât se turbura, într-atât se zbuciuma. A fost un personaj
livresc crescut printre fantomele scenei  sau, mai degrabă,
un om al pământului, o fiinţă a străvechimii rătăcită
pe tărâmurile vieţii moderne? Fiinţa lui, poezia lui,
una şi aceeaşi, pe care nicio analiză nu le poate disocia,
reprezintă un aliaj indisolubil între tot ce are mai vechi,
mai organic, mai autentic, mai caracteristic spiritualitatea
românească, înţeleasă nu în elemente de decor ilustrativ
şi de limbaj convenţional, ci în substanţa ei sufletească
profundă, şi cultura modernă, absorbită cu o aviditate
rar întâlnită, stăpânită cu temeinicia unui erudit.
Timbrul aparte, unic, sunetul original, inconfundabil,
modernitatea de netăgăduit a poeziei lui Emil Botta
se află în sinteza a tot ceea ce are mai pur şi mai autentic
sufletul originar românesc şi cultura lumii întregi.”
VALERIU RÂPEANU


MILA PĂMÂNTULUI

Munţilor, nu mai bateţi mătănii
la altarul cerului, posomorât, de toamnă.
Dumnezeu e obosit, nu vă dă ascultare,
cuvântul vostru colindă prin veşnicie ca un fum, la întâmplare.

Râuri, nu vă mai prosternaţi,
câmpii nebuloase, strângeţi-vă sul ca un hrisov prăfuit,
căruntul Dumnezeu n-are cum să citească jalba voastră;
el doarme sub mărul cu roade minunate, de heruvi străjuit.

Oameni, rugile voastre au muiat fierul şi piatra,
lemnele varsă lacrimi pentru voi,
greierul a uitat să cânte, paserile refuză să zboare
şi în crâng s-a sinucis un piţigoi.

◊◊◊

Te întreb, Înşelătorule, unde sunt legiunile mele
şi unde cele o mie de suliţi, de turle?
De pe culme spuneai că se vede alba copilărie,
şi acum nu aud nici tobe, nici surle.

Ascultă atent! Auzi un fluierat?
E un rest din trenul care a luat totul acum o mie de ani.
Şi un uruit prelung nu-ţi sapă urechea?
E viaţa unui băiat care se plimba pe sub castani.

Din legiunile tale n-a rămas decât un crivăţ
care bate neîncetat,
şi lancea de lemn care aparţine soldatului
ce n-a existat.


FANTASMAGORIA

Stele ascunse în telescop,
întoarceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut cere să-i redaţi
luna şi soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,
copaci, întoarceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi, oameni, în pietre.

JAF

Văd prin ochean malul şi colibele.
Dar unde-i marea pe care o blestemau pescuitorii
şi uraganul nebun, îmbătat de victorii?

Înecatul a cuprins marea în braţe,
a înfăşurat-o în uragan ca-ntr-un şal de mătase
şi s-a tot dus sub zodii mai norocoase.

Văd copacul cu ramuri atente, dezmierdătoare
şi aud cântând turturele.
Dar unde e noaptea şi unde sunt preţioasele stele?

Spânzuratul a luat noaptea pe umeri,
a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri
şi a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri.


NUANŢE

Prin al iepurilor somn speriat,
au trecut ogarii în lung şi-n lat.
În fruntea lor vânătorul
împărţea din belşug omorul.

Prin somnul profund al stejarilor
au trecut ca hoardele tătarilor
o mie de toamne despletite
şi o mie de ierni, care de care mai cumplite.

Doar prin somnul meu Cel Rău nu aducea
nici spaimă, nici urgie, nici aprigă nea.
Până şi perlele nopţii dormeau
în cer, ca-ntr-o scoică.
Ssst! Vorbeşte încet,
să nu le deştepţi, doică.

ŞI FAUNA

Leii, paraleii, militarii
aveau mâinile roase de carii.
Din toată gloria rămăsese doar o tresă,
din tot muzeul o singură piesă.

Fanţii cu flori veştede la butonieră,
civilii cari făcuseră o admirabilă carieră,
mâncaţi de molii, mureau
pe rând scuzându-se: fără să vreau.

Minotauri, centauri veneau
la hruba Frumoasei şi nu mai plecau...
Şi Frumoasa cu buzele pale
îşi lega cureluşa la sandale.


LEVIATHAN

Ctitori ai veşniciei, Înaripaţilor,
cenuşa rugurilor voastre se cerne peste lume.
Doar coralii şi mâinile înecaţilor
mai apucă toarta cerului în clocot, în spume.

Viforoase mări, spălaţi de păcate
duhurile zbuciumate, mâinile şerpuitoare.
Trimiteţi, genuni, furtunile toate,
stinge-te, soare.

Revarsă-te, noapte! Aşterne-ţi hlamida
peste patria înecaţilor.
O, ce Islandă, ce gheţar e firida
în care mă aşteptaţi, fraţilor!

CRAIUL AMURG

Craiul Amurg, ucigaşul macilor,
a scăldat câmpia într-o baie de sânge.
L-am văzut cum şterge spada
pe copacii care se porniră a plânge.

Paserile din cuibul incendiat
aveau aripi în diamant şi cărbune.
Şi aruncau, săgeţi, către ceruri
priviri săgetătoare, nebune.

Singur în rădvanul negru treceam,
şi cum galopa năzdrăvanul murg!
Pe aleile pavate cu umbră, printre răcori,
suiam spre castelul Craiului Amurg.

joi, 15 noiembrie 2012

LEONID DIMOV, POEMUL ODĂILOR


LEONID DIMOV
(11 ianuarie 1926 – 5 decembrie 1987)


VEGHE

Lăsaţi aici balerca fără toartă
Din gol, privirea să-mi înfig în artă.
Şi, când de smalţu-i orb voi obosi,
Să-i beau poşirca din afuzali.
Lăsaţi şi iataganul lângă mine
Să-mi fie-aproape, negura când vine,
Plecaţi acum, vedeţi-vă de treabă,
Rămân aici de pază, la tarabă,
Vântoasa, visele să nu le fure
Ce le-aţi adus în străchini din pădure.
Opaiţul l-aprindeţi, să-mi privesc
Cum şade umbra-n jilţ împărătesc
Şi mă lăsaţi aşa printre ulcioare
Să simt în unghii liniştea cum moare.

HARTĂ VECHE

Cavaleri de gheaţă fulguită
Îşi înclină pleoapa să mă mustre,
M-au învăluit într-o clipită
Asii necuprinse şi lacustre.

Berze verzi strivite de viteză
Au pornit spre piramide line,
Flutură năframe pe faleză
Fete dezvelite şi streine.

Într-un colţ, pe linii de sinelă
Trec corăbii cu sidef la pupă.
Numai una într-o radă goală
A rămas să navigheze după.


AMINTIRI (XXIII)

Pierdut-ai un pantof sorbit de clisă
Şi-atât de alb aduci piciorul gol,
La sâni încheietoarea ţi-e deschisă
Şi ţi-e stropită pulpa cu nămol,

Te văd în minte cum înoţi plăpândă
Vrâstată de frunzişe-n asfinţit,
Bolborosesc, înmărmurit, la pândă,
Descântece de creier pustiit,

N-am glas însingurarea-ţi să-l audă,
Aprind opaiţul şi tremur tot,
Că nu-ţi pot fi-n pădure călăuză
Şi fiare simt cum te presimt în bot.

POEMUL ODĂILOR

Ca seria spre fund să fie calmă
Sunt scoase uşile din loc în loc.
Adună-ţi umerii cei reci sub palmă,
Rămâi alături, să privim din toc.

E verdele grădinii primăvara
Înviorat cuminte, din brocart,
Şi scoica venusină cu ghitara
Închisă-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adâncă-n draperie
Cu fluturi de email în curte-ascunşi
Şi mantii de prelaţi plecaţi să fie
În reci bazilici de pontife unşi,

E galbenul spătarelor de jeţuri
Cu bumbi albaştri în reţea dispuşi,
Din glastre cafenii când suie ceţuri
Şi scârţâie-n peisaje cărăbuşi,

E capa de mătase violetă
Nepăsător răsfrântă pe sofa,
Când aşteptarea înlemni, secretă,
Capacul cu păstori, de bescatea,

Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb veşmânt înăbuşind ecouri
Din catedrale, la sfârşit de an,

E marele chivot portocaliu
Cu sfinţi de sânge presăraţi în stea
Şi poartă-n miez. Mâneru-i negru-l ţin
Din răsputeri: îl trage careva,

E ultima în care, apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie.

NICHITA STĂNESCU, HAIKUURI


O DOINĂ A HAIKU-URILOR
Nichita STĂNESCU
(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)



1
Ceaţa
înveleşte în sine
noul născut al luminii.
2
Te-ngălbeneşte
bănuiala mea
cum toamnele, frunzele.
3
Când te-am văzut
m-a lucit un vânt suav
de stea căzătoare.
4
Sirena remorcherului
în ceaţă,
gât de gâscă, tăiat.
5
Zgomotul camioanelor noaptea,
ceruri pustii,
tavane...
6
Acoperişul razelor, steaua.
Acoperişul ei,
el.
7
Avion galben,
pilot albastru;
cerul, un singur cuvânt.
8
Clang. În amintirea
vechii săbii
se taie gâtul nou. Clang.


9
Moartea e copil.
Ea suge drept lapte
nisipul clepsidrei.
10
Rămaşi fără trup, morţii
s-au ascuns în pământ
de ruşine.
11
Linişte,
e linişte...
ca şi cum m-ar gândi un arbore.
12
Iarna locuieşte sub toamnă:
eu locuiesc
sub o piatră.
13
Pe carapacea broaştei ţestoase
cad lacrimi.
Plângi... sau plouă?
14
Nu există cuvinte,
ci numai dorinţa
de a vorbi.
15
Noapte întreruptă cu un strigăt.
Brusc visul
face umbră.
16
Pe zid apune lumina:
o altă ţară,
altă limbă...
17
De departe, totul
pare un punct.
Dar cine e aproape?


18
Adierea evantaiului
pe ovalul
unei pietre...
19
Libertate care se usucă,
a sângelui
de piatră.
20
Patul luminii mai luminos
decât lumina.
Ce coşmar!
21
Curgerea oului
din pasăre spre cuib:
aer nezburat!
22
Sperii patru porumbei,
ah,
de patru ori răsare luna!
23
Punând apa pe roţi,
trăgând-o pe uscat:
dezînecare.
24
Frunze galbene de salcie, pe lac.
Nu mă răsfrâng,
mă văd.
25
Cuvântul se dizolvă în piatră,
şi piatra în pietre...
Toamnă.
26
Şiroind de lumină,
un peşte-mi cade în braţe,
zburător.

27
La miezul nopţii tresar:
soare
răsare-n altă parte.
28
Unu plus unu,
fără să fim doi,
stăm unul lângă altul.
29
Mă muşcă un câine.
Ah, privesc prin el
ca printr-o fereastră.
30
Îngerul grâului
mi s-a aşezat pe mustăţi:
contemplu.
31
Tu eşti absenţa mea
cum visul este
absenţa treziei...
32
Cărămiziu ca o cărămidă,
fac loc
unei ferestre.
33
Ca o lăsare de seară
încep să plâng
lent născând grifoni.
34
Când mă săruţi, zeul mi-l săruţi.
Când pleci, pleci
de la mine doar.
35
Aur pe tăvile norilor.
Ospăţ de zei
sub orizont.


36
Contemplai
cu ochi nemişcaţi.
În locul lor, pietrele clipeau.
37
Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii!
38
Stejar tăiat.
Pe buturuga lui
se odihneşte vântul.
39
Timpul gâlgâie împroşcându-mă.
Scap
securea din mână.
40
Înnodat ca aerul
sub aripile ciocârliei
sunt.
41
Tu,
rază scurtă de stea oarbă.
După scris, tăcerea mâinii.
42
Noi doi,
voi patru şi ei opt.
Ah, cât de verde pare iarba!
43
Dacă timpul
ar avea frunze
ce toamnă!
44
Ah, tu,
numai la mine nu mă uit
ca la mine însumi.


45
Chiar şi singurătatea
am să mi-o las pe pământ
atunci când voi muri.

AUTOPORTRET

Eu sunt ferestrele unui zid
care nu a fost încă
ridicat.